“Cea mai riscantă aventură a unui om: utopia posibilităţii de a trai respectabil in doi”. M-a suparat citatul asta si cand l-am citit prima oara si cand l-am citit a doua oara. Despre “Scrisori catre fiul meu” a lui Gabriel Liiceanu am mai scris aici, pe blog, despre citatul asta nu. E atat de adolescentin si feminin incat am preferat sa-l uit. L-am gasit pe profilul de facebook al unei fete care nu exceleaza in nimic asadar l-am gasit in locul potrivit. E un citat care prinde la oameni mediocri. Pentru ca este mediocru dar cu pretentii. Daca tot mi-a revenit in minte citatul asta, m-am gandit din nou la el. De ce? Nu am un raspuns care sa ma satisfaca. Ar fi trebuit sa-l neglijez imediat dupa ce mi-ar fi trecut micuta iritare, asa cum am facut si prima oara.

Nu sunt o mare indragostita de ideea de iubire, nu sunt o mare entuziasta cand vine vorba despre relatii, nu sunt deschisa sufleteste, expansiva, nu sunt genul de femeie care sa faca din fiecare zi un eveniment solar si minunat, casnicia nu imi pare importanta, sunt un om preocupat de orice altceva in afara de modul in care ar trebui sa se intample relatiile dintre doi oameni. Nu m-am gandit la asta niciodata si nici nu cred ca o voi face. Nu am avut niciodata pretentii de la o relatie dintre mine si un barbat si nici nu voi avea. Nu mi-am facut o imagine a relatiei ideale si nici nu intentionez sa mi-o fac. Nu am asteptat nimic de la un barbat si nici nu am promis vreodata ceva explicit. Nu m-am enervat pentru fleacuri iar cand m-am infuriat pentru lucruri importante, am spus exact ce ma infurie. Nu am gandit relatiile in termeni de “utopie”, “posibilitate”, “aventura”, “risc”. Nu le-am gandit in nici un fel de termeni, daca stau sa ma gandesc. Nu am avut timp sa o fac. Asa cum stiti, nu am fost singura nici macar o singura zi din viata mea. Nu stiu cum e sa nu ai pe cineva. Nu stiu daca e bine, daca e rau, daca respiri mai bine, daca ti se taie respiratia, nu stiu cum e singuratatea. Mi s-a parut intotdeauna o problema supralicitata, problema asta a cuplului si a mentinerii atractiei, respectabilitatii, demnitatii si asa mai departe. Am observat o banalitate dar, daca tot discut un citat banal, nu raman cu nasul pe sus si ma bag pana la genunchi in banalitati: oamenii care isi pun foarte multe probleme legate de relatii ajung prin a avea relatii urate sau deloc. Oamenii care cantaresc prea mult ideea de relatie sfarsesc, de cele mai multe ori, prin a fi singuri. Oamenii care cantaresc prea mult ideea de relatie au o relatie foarte proasta cu ei insisi. Ceea ce nu e rau deloc, nu e nicicum condamnabil. Lucrul asta se intampla des si poate fi spectaculos daca il traiesti singur. Poate deveni ridicol daca incerci sa-l traiesti impreuna cu cineva. Nu doar ridicol. Poate deveni devastator pentru cel pe care-l inhami la treaba asta.

Am fost intotdeauna un om egoist in maruntisuri, altruist in lucruri esentiale. Am stiut si stiu in continuare ca egoismul in maruntisuri este esential pentru mentinerea altruismului in cele esentiale. Placerile tale pastrate nealterate garanteaza mult in zonele cu adevarat importante. Patul tau, baia ta, ordinea propriilor lucruri, inutilitatea sacrificarii propriilor gusturi pe altarul gustului altuia, determinarea aparent stupida de a-ti cumpara intotdeauna ce iti doresti si de a calatori unde vrei si in ce termeni vrei, linistea in clipa in care mananci un anume lucru pe care nici prin cap nu iti trece sa il imparti cu cineva, felul in care iti aranjezi mancarea in farfurie, momentele in care, cu orice risc, iti respecti numarul de ore de somn si firavele ritualuri, de la bautul cafelei pana la melodiile pe care le asculti inainte sa adormi. Daca nu reusesti sa-ti trasezi acest minimum, daca nu reusesti sa iti imprejmuiesti spatiul asta, nu e vina nimanui. E doar vina ta. Iar daca viata ta nu este respectabila in doi, ma tem ca nu a fost respectabila nici cand erai singur. Singuratatea ca o conditie garantata pentru respectabilitate mi se pare un infantilism. Singuratatea ca reactie la imposibilitatea de a trai respectabil in doi mi se pare o lasitate, nimic frumos, nimic impunator, nimic puternic. E important, e foarte important momentul in care iei decizia sa fii singur. Daca o iei de la bun inceput, daca solitudinea este cea care te anima in lucrurile pe care le faci, in lucrurile pe care le vrei, este admirabil. Daca solitudinea vine din faptul ca nu ai reusit ce ai vrut intr-o relatie, solitudinea asta capata nuante fistichii. Sa crezi ca este posibil sa traiesti respectabil in doi si sa-ti dai seama ca nu e imi pare ceva demn de o femeie prostuta. Ce te impiedica, de fapt, sa o faci? Intreb cu toata seriozitatea. Ce te impiedica sa traiesti respectabil in doi, daca ai avut aceasta dorinta, aceasta fantezie? Nu am inteles asta in privinta nici unei fantezii, ca sa fiu sincera. Imi pare atat de nedemn sa ai fantezii pe care nu le duci la indeplinire, o spun cu toata sinceritatea. Nedemn – asta e cuvantul. Fie nu le ai, fie le ai si le satisfaci. Calea de mijloc e ca o lunga durere de masea fara mers la dentist.

In drumurile tale intalnesti o multime de oameni a caror viata nu merge din punct de vedere emotional si sexual. Lucruri evidente, nu ma refer la caderile obisnuite si binevenite in relatii. Cei mai multi refuza sa defineasca sincer si curajos motivele, se eschiveaza in cele mai suparatoare moduri, isi spun si iti spun ca ei sunt exigenti, exagerat de pretentiosi, ca lumea e interesata acum de fleacuri si ca nu mai exista profunzime, ca oamenii isi doresc relatii care sa functioneze la minima rezistenta or ei isi doresc ceva plin de insemnatate, nu rahaturi, asa cum traiesc altii. Nu are rost sa deschizi discutia despre iubire, pur si simplu nu are rost, stii de la bun inceput ca un om care se screme sa scoata teorii despre motivele pentru care nu ii merg relatiile, nu iubeste si nu a iubit. E bine sa eviti ideea cu iubirea. Ea ar fi ca o substanta care desfunda chiuveta doar ca e o substanta pe care nu poti sa i-o dai cuiva de la tine, din debaraua ta, trebuie sa vina de la sine, de undeva, din resursele proprii. Incep o multime de discutii in care te pierzi si de la care ti se face rau fizic. Ca el a zis sau nu a zis, ca a facut dar pe urma nu a mai facut, ca nu se poate dar ca s-a putut parca la un moment dat, ca ar fi vrut dar poate nu ar fi vrut, ca e complicat dar ca a fost si simplu pe vremuri, ca parca s-ar mai putea ceva dar, vai, daca nu se mai poate nimic? Te dor dintii de concentrare pe un subiect atat de cretin. Iti vine sa spui: “Daca se intampla, se intampla. Daca nu, nu. Scuteste-ma. Nu e nimic de discutat.”

Eu sunt toata pentru teoretizare, stiti bine. Sunt toata pentru disciplina, disecare, studiere, teorie, introspectie. Dar e un lucru in privinta caruia nu cred ca ar trebui sa se teoretizeze: relatia dintre doi oameni. Iubirea. Nu mi-au placut de mica pasajele despre relatii si iubire, pasajele care incercau sa teoretizeze sau sa conchida. Mi-au placut povestile, da. Insa nu incercarea de a trage concluzii in urma lor. Preocuparea oamenilor cu relatiile mi-a parut intotdeauna inutila, deloc productiva, am considerat intotdeauna ca nu merita sa iti irosesti structura mentala puternica si capabila de introspectie, filozofie, teorie pentru a studia subiectul in cauza. Nu are rost sa te gandesti la el. Nu are nici un rost. Iubirea si relatiile nu sunt ceva de gandit, nu sunt un material prea ofertant pentru gandire, sunt un material ofertant pentru simtire. Daca nu simti ceva care sa te umple in materie de relatii, nu ai ce sa faci, teoretizarea nu va face decat sa inrautateasca lucrurile, nu exista un fir logic pe care sa mergi, nu exista o documentare a subiectului pe care sa te poti baza si la care sa te poti raporta ca lumea, nu are rost, este un demers care nu isi are rostul. A trai respectabil cu un schizofrenic mi se pare, fara gluma, o aventura mult mai interesanta decat cea de a trai respectabil intr-o relatie obisnuita cu un partener. Si poti gasi o multime de lucruri care sa te sprijine cu adevarat in traiul cu un schizofrenic. Iar un schizofrenic este o fiinta care, intr-adevar, iti poate clatina existenta in forma pe care o stapaneai. S-ar putea sa se si dilueze respectabilitatea ei. Dar cu o fiinta pe care ai ales-o visceral sau altfel, sa zicem, accept si alte variante de a alege – o astfel de fiinta nu poate sa iti rezerve surpriza diluarii respectabilitatii atata vreme cat alegerea ta ramane in picioare. Iar cand ea nu mai ramane in picioare, nu imi pare un gest interesant sa demitizezi o idee. Tot ce poti face este sa recunosti in fata ta si in fata celuilalt ca alegerea ta nu mai sta in picioare, ca ai vrea sa faci alta sau ca ai facut-o deja. Asta este respectabil. Si asta transforma traiul in doi in ceva respectabil. Amanarea recunoasterii faptului ca alegerea ta nu mai sta in picioare este cea care transforma o relatie respectabila intr-una deloc respectabila. Nimic altceva nu poate face asta. Asa ca unde este aventura? Aventura de a fi sincer cu tine insuti si cu celalalt? Eu, in naivitatea mea, credeam ca asta este o premisa pentru aventuri, nicidecum o aventura in sine. In general, in aceeasi naivitate mentionata mai sus, cred ca verticalitatea coloanei vertebrale nu este o aventura.

Gonit cu masina cand te urmareste cineva, catarat pe stanci abrupte, stat in salbaticie feroce, mers intr-o tara in care poti sa fii impuscat in orice clipa, insotit reporteri prin canale – eu pe astea le-am vazut ca pe niste aventuri. Locurile comune cu “viata e cea mai mare aventura” sau “a trai respectabil in doi e cea mai mare aventura” – speram ca astea sunt subiecte de revista. Si exprimari de revista. Nu poti transforma incertitudini minore care pot fi reglate cu usurinta in idei care se doresc a fi cu greutate. Nu poti sa faci asta. Ca pe urma risti ca publicul tau sa fie exact cel pe care l-am observat eu in situatia de fata.

*cititi, va rog, daca nu ati facut-o, gandurile despre relatii ale lui Kafka, Pavese, Gide, Baudelaire – nu vreau sa vorbesc despre valoare literara aici, eu vreau doar sa aduc putina masculinitate, putina fermitate in discutie, frumusetea superioritatii ancorarii barbatului in tema relatiilor si frumusetea derutei reale deopotriva, o deruta fara accente casnice

Am mers astazi la magazinul de delicatese din sat si era inchis cu toate ca nu ar fi trebuit sa fie. Voiam sa iau cafea. Nu pentru ca nu as fi avut ci pentru ca, la fel ca si gemul, cea din care beau este primita cadou si voiam sa fac si eu un pachet cadou la randul meu, acum, cand stiu de unde este cumparata o asemenea cafea senzuala si adanca. I-am scris domnului caruia ii promisesem cafeaua ca nu am gasit deschis la doamna Backhaus la magazin si ca voi merge si maine, in speranta ca este deschis. Domnul, pe care il cunosc de doua zile, mi-a raspuns imediat in scris:

“Cred ca doamna Backhaus trece prin vremuri grele in clipa de fata. Are probleme grave cu spatele, nu poate merge decat stramb si iarna trecuta sotul ei a avut un atac cerebral iar acum sta intins dupa o incercare nereusita de reabilitare, ingrijit atent de sotia sa, intr-un loc din Eggesin care se cheama “Casa Cufundarii”. Faptul ca doamna Backhaus nu are permis de conducere si faptul ca satul nostru nu este legat la sistemul de transport in comun nu usureaza cu adevarat situatia. Doamna Backhaus a fost pe vremuri primarita satului. Mi-a spus odata ca si-a documentat fiecare intamplare importanta din sat petrecuta in perioada in care era primarita dar ca a uitat toate aceste adnotari in sertarul biroului de la Primarie cand i s-a incheiat mandatul. Cand si-a dat, in sfarsit, seama ca a uitat adnotarile, a fugit sa le scoata din sertar dar acestea disparusera…”

Maine ma trezesc, imi beau cafeaua in picioare, pe veranda, in frig intepator, imbracata gros si pe urma imi fac plimbarea pe langa biserica, pana la castel. Si ma duc din nou la doamna Backhaus. Nu cafeaua e importanta acum. Ci faptul ca vreau sa o cunosc. Nu e absolut nimeni pe strazile satului. Nimeni. Ma intalnesc doar cu niste oi maronii si pletoase, le intind mana in semn de salut si ele ma amusina. Astazi un domn venit din oras m-a intrebat derutat si vadit mahnit, privind in jur: “Ce fac oamenii astia toata ziua, cum traiesc ei?”. Intai am vrut sa dau raspunsul tipic oraseanului: “Nu stiu, eu nu locuiesc aici, sunt doar in trecere.” Dar pe urma mi-am dat seama ca ceva-ceva stiu despre cum traiesc oamenii astia si mi-am dat seama ca o sa tot aflu. I-am raspuns: “ati fi surprins sa aflati ce fac si cum traiesc”. Sper ca l-am intrigat si nu ca l-am speriat. Nu voiam sa sugerez ca este un sat plin de perversiuni si atrocitati ca in filmul belgian “Calvaire”. Voiam sa spun ca ascunde o multime de povesti pe care oamenii au tandretea si delicatetea de a le spune in stilul tipic german, stil de care m-am indragostit de mica in literatura germana.

Este o greseala, o mare si trista greseala sa credem ca oamenii sunt civilizati si deschisi pentru ca le merge bine si pentru ca sistemul le permite si impune acest lucru deopotriva. Stiti ca eu sunt foarte suparata pe aceasta conceptie si ca am auzit-o mult prea des din gura romanilor. Daca ai rabdarea de a intra in profunzimea structurii unui popor, fie mergand intr-un sat mic si izolat, fie citindu-i literatura si filozofia, fie in orice alt fel care sa te apropie de aceasta structura, iti dai seama ca lucrurile bune sau rele nu pot fi ceva exterior poporului, un popor nu este o o marioneta a sistemelor, a vremurilor, asa cum am fost eu invatata sa cred despre romani, scuzandu-le destinul nedemn. Daca un primar si-a notat tot ce a fost important in satul lui si un satean povesteste cu atat de multa acuratete si rabdare acest lucru, intr-o simpla discutie despre cafea, inseamna ca poporul asta este constient de propria istorie si de faptul ca aceasta este compusa din mici gesturi individuale, nu din diferite utilaje sociale gigantice care ne fac praf fara vina noastra sau care ne ridica fara meritul nostru.

Trisez cand vine vorba despre confort, recunosc. Imi place sa merg oriunde, sa fac orice dar sa stiu ca, la un moment dat, ma intorc intr-un loc care sa-mi mangaie fiecare colt de minte si de piele. Ma bag in orice cacat cu mintea si corpul pregatite dar trebuie sa stiu ca ma intorc in confort. Nu ma grabesc, nu fug repede inapoi, imi fac treaba in ale chinuirii propriei persoane, imi fortez limitele poate mai mult decat cei care nu au un loc ca lumea in care sa se intoarca.

In Berlin am stat in ultima vreme in Charlottenburg. Am stat multa vreme in Mitte, centrul Berlinului dar serviciile erau mediocre, in Charlottenburg sunt excelente. Mitte-ul era plin de snobi si de turisti, in Charlottenburg e aristocratia berlineza si asta se simte pana si-n mirosul aerului. Mi-am ales cartierul asta pentru ca am vrut sa scriu in liniste, nu sunt genul de scriitor care trebuie sa stea in mijlocul pulsarii vietii ca sa scrie. Eu plec, imi strang intamplari si ma intorc sa le pun pe hartie in liniste perfecta. Nu pot sa traiesc si sa scriu in acelasi timp. In ultima luna insa mi-am simtit mintea usor amortita. Autosuficienta, linistea, bunastarea cartierului m-au amortit. Am incercat cu drumuri de seara in Lichtenberg sau Neukölln dar nu mi-a fost de ajuns. Lichtenberg este cartierul nazist al Berlinului, cartier din care, in weekend, e o traditie sa plece grupuri de neo-nazisti catre Friedrichshain, cartierul declarat alternativ din Berlin si, din pacate, invecinat cu Lichtenberg-ul. Neo-nazistii agreseaza verbal si, atunci cand pot trece de vigilenta politiei, si fizic oamenii care par “altfel”. Neukölln-ul este cartierul arabesc al Berlinului, cartier in care nu se vorbeste nici o boaba de germana. Nemtii se refera la el ca la “cartierul unilateral in care se gasesc legume bune”. Ma duc in ambele cartiere atunci cand amortesc, asa cum am spus, intr-o bunastare fizica si mentala care nu imi este, de fapt, proprie. Inteleg acum foarte bine ce mi-a raspuns unul din cei mai buni prieteni ai mei la intrebarea mea: “In Berlin sunt multi arabi si rusi?”. L-am simtit usor iritat atunci, el neiritandu-se usor. Eu ma pregateam sa ma mut la Berlin, el era medic in Berlin de foarte multi ani. Mi-a raspuns: “Draga mea, sa stii ca in Berlin sunt si foarte multi nemti.” Mi-a dat atunci o palma discreta pentru intrebarea mea stupida care denota intoleranta si un orizont marunt in ale vietii pe termen lung in Occident. Cateodata, intr-adevar, nemtii, cu tot ce au ei mai bun, te fac sa te simti amortit. Le imprumuti starea contagioasa si te trezesti deodata ca nu iti este proprie si ca vrei sa iesi din ea pana cand nu sfarsesti prin a fi zidit in ceva ce nu iti este deloc familiar.

La pranz am iesit in temporarul meu Charlottenburg si am privit seninatatea bogatiei cartierului. Veneau multi copii costumati de Halloween sa isi ceara dulciurile. Parintii ii aduceau cu masina si ii urmareau cu timiditatea si daruirea tipice germane, copiii se intristau foarte tare cand cineva nu le raspundea iar atunci parintii ieseau din masina si sunau din nou la cei care nu raspunsesera. Daca acestia raspundeau, parintii le explicau cat de tare se intristasera copiii si atunci usa se deschidea de cele mai multe ori. Italienii de la parter iesisera cu biscotti proaspat facuti si dadeau parintilor care isi asteptau copiii, un domn a scos din masina o sticla de vin rosu, cineva de la etajul doi, privind scena, a coborat cu pahare. Ca intotdeauna, s-a pornit o discutie. Halloween-ul e ceva imprumutat, intr-adevar, dar copiii se bucura si, in fond, “orice prilej care ne aduce impreuna, ca sa mancam biscotti si sa bem vin rosu e bun, nu?”. Ce puteam sa zic? Asa e. Chiar daca eu nu beau vin.

Am plecat apoi spre o zona salbatica in cel mai frumos sens cu putinta, am plecat intr-o padure, pe marginea unul lac si voi sta in zona asta cel putin doua saptamani. Mi-a fost putin teama ca aceasta salbaticie imi va accentua deruta pe care o resimt in ultimele zile, deruta care a pornit dupa ce am citit post-ul unei fete care s-a dus la bunica ei la tara si s-a simtit acasa. Eu nu ma simt nicaieri acasa in clipa asta. Sase zile din sapte treaba asta mi se pare senzationala, o zi mi se pare ceva dezastruos. Am plecat in aceasta relativa salbaticie din doua motive, doua motive care, de fapt, se imbina intr-unul: viata din Charlottenburg m-a facut sa simt foarte dureros faptul ca nu ma simt nicaieri acasa in clipa de fata si ca ceea ce traiesc este doar o buna calatorie in casa altora. Mi-am spus sa ma rup oficial de tot, ca macar sa am o explicatie pentru cumplitul gol care se resimte in registrul ideii de “acasa”. As vrea sa ma pot intoarce undeva, la niste radacini cu care sa fiu impacata, si sa-mi trag ceva seva de-acolo. Dar nu am un astfel de loc. Asa cum stiti, nu am pe nimeni la tara. Asta o scriu si putin ironic pentru ca nu pot sa cred ca nu mai exista radacini romanesti care nu sunt la tara, nu pot sa cred ca nu mai exista oameni ca mine, oameni care nu au pe nimeni la tara si care nu si-au petrecut nici macar o vacanta la tara. Nu am nici un loc care sa-mi trezeasca amintiri vechi si bune, trecutul meu romanesc este o lupta continua de a pastra ceva delicat in mijlocul unui morman de laturi. Laturile stiute. In rest, am amintiri superbe, la fel ca si cele care s-au strans in acest an petrecut la Berlin, care nu au legatura cu radacinile mele ci cu ceea ce ma straduiesc sa devin. “Sunt acasa!” spunea fata in post. Eu nu pot spune asta in legatura cu nici un loc din lume in clipa de fata. Asa ca m-am simtit foarte in elementul meu cautand noaptea o casa in padure. Nu ma simteam, de fapt, rupta de nimic, nu ma simteam decat extrem de autentica. Eram in bezna, in padure, in frig naprasnic, cautand o casa care era luminata vag. Nu cunosteam pe nimeni, nu stiam nimic despre zona, nu stiam decat ca Polonia este foarte aproape. Ma rog, Polonia este aproape de Berlin dar este si mai aproape de locul in care voi locui in urmatoarea perioada. Cu toate ca nu am spus nimanui explicit, voiam sa simt aer de Est dar fara macabra degenerare a Estului experimentata in Romania. Dorinta de Est nu mi-a fost satisfacuta, interiorul caselor era decorat scandinav, la intrarea in fiecare casa erau dovleci cu lumanari in ei, lumea mergea pe biciclete si arata occidental, era o curatenie impecabila, tipic nordica, o cochetarie cu suflet tipic nordica.

Am ajuns la domnul de la care trebuia sa imi iau cheia casei, m-a auzit cainele lui si a inceput sa latre, domnul a iesit, m-a invitat inauntru. Mi-a spus de unde pot sa imi iau oua proaspete, de unde pot sa imi iau peste proaspat, mi-a spus de unde sa imi iau paine calda si mi-a spus ca doamna care face paine da si lectii de gatit mancare vegetariana. Farmacistei ii pui in cutia postala un biletel cu ce medicament vrei, ti-l aduce ea la usa ziua urmatoare, mi-a dat si numarul doctorului, daca apare vreo urgenta. I-am spus ca eu lucrez noaptea si ca ma trezesc tarziu, mi-a spus ca e perfect, ca nu ma va deranja nimic. Designul locului in care discutam batea detasat un designhotel din Florenta, de exemplu. La fel s-a dovedit a fi si design-ul casei in care locuiesc. Domnul mi-a facut cadou un borcan cu gem de pere culese din livada lui. Este cel mai bun gem pe care l-am mancat in viata mea.

Nu am vrut sa recunosc ca m-a preocupat ce am citit pe un profil de Facebook al unui baiat care sta in Paris. El a postat ce scrie pe un biletel fixat cu o candela pe mormantul lui Cioran din cimitirul Montparnasse. “Unui roman trait printre straini, ca si mine.” Biletul este scris de sotia lui Emil Cioran, Claudia. Nu exprimarea m-a miscat, nu am trait cine stie ce revelatie citind-o. Nu imi place sa ma gandesc nici la “un roman printre straini” si nici la un titlu ca cel al romanului Gabrielei Melinescu, “Acasa printre straini”. Straini imi sunt si imi vor ramane cei cu care nu am impartasit aceleasi valori, straini imi sunt cei care m-au umilit, care m-au redus la ce au putut ei digera, straini imi sunt cei care m-au iritat, infuriat, plictisit cu marlania, marsavia sau mediocritatea lor.

Nu sunt acasa dar nu sunt nici printre straini. Pentru ca eu nu am niste apropiati in raport cu care cei de-aici sau din alte tari sa-mi fie straini, mi-am dat seama cat se poate de clar de acest lucru. Problema mea ramane: nu am un “acasa”. Dar nu sunt printre straini. Sunt printre oameni care ma emotioneaza zilnic prin umanitatea lor. Astfel de oameni nu imi pot fi straini. Straini imi sunt cei care ma ingrozesc prin lipsa lor de umanitate. Si prin lipsa lor de concentrare.

Adevarul oribil si greu de suportat deocamdata este ca abia acum incep sa traiesc iar deruta vine din faptul ca nu am nimic, lucru care se justifica in cazul unui copil dar care nu se justifica in cazul unui adult.

Cand te dezmeticesti dupa moartea fizica a unui parinte, ai o singura preocupare, fie ca recunosti asta in fata ta si a celorlalti, fie ca nu: ca celalalt parinte sa nu te paraseasca si el. Intai ti-e teama ca va muri si el. Asta dureaza doar cateva saptamani. Apoi, si asta dureaza foarte mult, ti-e teama ca isi va construi o noua relatie. Dincolo de cliseele de film american in care copiii isi doresc fericirea parintelui ramas in viata, ramane groaza ca parintele ramas va putea fi fericit langa alta persoana, negand fericirea trecuta, negand unicitatea persoanei moarte si relatiei avute cu ea si punand copilul sau copiii intr-o dificultate emotionala teribila. Uneori nu doar emotionala. Banuiesc ca iti este mai putin teama cand ramai doar cu mama si iti moare tatal. Banuiesc. Nu pot sa stiu sigur. Femeile, cel putin in Romania, sunt mai greoaie in a migra intre relatii. Barbatii au o lejerete mai mare in a se misca emotional si sexual. Nu doar in Romania, cu siguranta. Barbatul se misca mai usor si mai ferm, in general. Oricat de mult mi-as dori sa laud macar de data asta femeile, cred ca plasarea lor pe locul doi in gasirea unei noi relatii dupa moartea celui cu care sunt se datoreaza temerilor, indeciziei, complexelor si nu unui simt moral superior celui masculin.

Ramai cu un parinte, asadar. Si, fara sa vrei, astepti sa-l vezi devastat, ca suprem gest de adoratie fata de parintele disparut. Iti doresti replierea lui, sigur, dar iti doresti ca el sa devina o alta persoana, o persoana care sa poarte la vedere cicatricea pierderii suferite, macar ca garantie ca nimeni nu se va apropia de el. Vrei sa ramana inchis. Inchis dar repliat. Nu, nu cred ca este imposibil. Cred ca unele registre se inchid pentru totdeauna si cred ca asta nu este rau, un termen de valabilitate al registrelor nu este ceva rau, nu poti merge cu toate registrele deschise la nesfarsit. Daca cineva ti-a deschis registrul iubirii totale, de exemplu, imi pare demn si firesc sa il inchizi odata cu disparitia persoanei care a inlesnit aceasta deschidere sau sa il lasi deschis doar pentru amintirile care-l contin pe cel care ti-a inlesnit-o. In plus, mie nu imi place sa repet experiente. Mi se intampla des ca cineva sa ma invite sa retraiesc o situatie, fie ca este vorba despre o calatorie, fie ca este vorba despre recladirea unei nopti, sa zicem. Refuz. Este imposibil. Nu pot nici macar sa merg la concertul aceleiasi formatii daca primul concert m-a umplut. Cand simt ca o experienta e completa, nu vreau sa o retraiesc, nu vreau sa retraiesc nici franturi din ea. S-a incheiat, gata. E o impietate sa mai tragi de ea, sa o redeschizi.

Am cunoscut nenumarati oameni care si-au pierdut un parinte. Si, implicit, am cunoscut tumultul care a urmat acestei pierderi, raportarea parintelui ramas la situatie. Cunosc o fata al carei tata s-a casatorit chiar cu asistenta medicala care i-a ingrijit mama, cunosc o fata al carei tata s-a casatorit la doar doua luni dupa moartea sotiei, a facut trei copiii cu sotia noua si a rupt contactul cu aceasta prietena a mea, cunosc multi copii al caror parinte ramas s-a recasatorit, pur si simplu, fara o poveste spectaculoasa. Din singuratate, din comoditate, oamenii in varsta nu mai resimt adoratie, chiar daca au resimtit-o initial, iubirea devine o treaba de comoditate, de convietuire pasnica, frumoasa, cu flori pe balcon, cu o vacanta linistita la munte sau la mare, cu ordine in bucatarie si cu responsabilitati casnice impartite dibaci. Cand un om ramane la fel de puternic ca in tinerete sau cand macar identitatea lui nu este alterata sever, adoratia initiala ramane si atunci o reinnodare a vietii amoroase este imposibila. Nu iti ramane decat sa suferi si sa incerci sa celebrezi fiinta celui care nu mai este fizic langa tine.

Eu una nu am reusit sa depasesc pana astazi razbunarea copilaroasa si pe alocuri absurda a tristetii mamei mele din timpul vietii ei, inca mi se face scarba sa-l aud pe tata laudand alta femeie, de exemplu, nu as putea face asta, nu cred ca o voi face vreodata dupa ce va muri barbatul pe care-l iubesc. Nu as putea rosti cuvinte de lauda nici macar daca m-ai forta, nu stiu de ce. Din cauza registrului inchis despre care vorbeam, probabil. Nu mi-au placut niciodata oamenii care au multi prieteni, multe iubiri, multe preferinte, multe gusturi, multe zone, multe piste, multe deschideri, am privit viata lor ca pe un gangbang emotional perpetuu. Teoretic acest gangbang emotional perpetuu este numit “deschidere” dar eu nu cred ca asta este deschiderea, nu cred ca deschiderea este o usa lasata descuiata, cred ca deschiderea este mai mult de-atat. Nu, nu mai mult. Este altceva. Lipsa de discernamant nu este deschidere, teama de a cataloga si respinge nu este deschidere, incapacitatea de a te hotari ce pastrezi si ce nu pastrezi nu este deschidere. Nu imi plac oamenii care insista pe ideea ca o optiune nu trebuie sa o excluda pe alta. Tocmai despre asta este vorba cand faci o optiune: excluzi altceva. Optiunea, prin definitie, exclude ceva. Optiunile mele au fost intotdeauna ferme. Ferme, nu rigide. Ma supara sa aud ca cineva acuza fermitatea, incercand sa o duca in zona rigiditatii, lipsei de deschidere. Fermitatea este o valoare din ce in ce mai subestimata. Sub masca presupusei tolerante nou dobandite in lume, se ascund multi oameni slabi, indecisi, fara seva, fara identitate limpede, fara capacitatea de a ramane fideli unei idei sau unei persoane, fara capacitatea de se indragosti.

Momentul in care am fost sigura ca trebuie sa plec de-acasa, oricat de mult l-as iubi pe tata, a fost cel in care a inceput sa ma consulte, fie si foarte rar, in treburi casnice. “Pai, cu cine sa ma sfatuiesc si eu?” A fost una din cele mai dureroase fraze pe care le-am auzit in viata mea. Daca m-ar fi intrebat: “Dar pe cine sa mai ador si eu?” poate ca as mai fi ramas un timp acasa. Involuntar, evident, parintele ramas te transforma, daca nu isi gaseste pe altcineva, intr-un partener de viata care nu ii mai este copil. Iei locul celui plecat pe nesimtite. Am vazut asta si in doua relatii oribile intre baieti si mame. Asadar, nu este doar apanajul barbatilor ramasi fara sotie sa isi transforme fiicele intr-un fel de sotii. Incepi sa te temi, intr-un fel cel putin straniu, ca ai fi de vina daca parintele tau si-ar gasi pe cineva, te gandesti ca nu i-ai oferit tu sprijinul de care avea nevoie. Esti prins intr-o incalceala dezagreabila, asa cum sunt de cele mai multe ori incalcelile. Ai vrea, de fapt, sa poti conta complet, fara fisura, pe parintele ramas. Dar cred ca foarte putini oameni reusesc asta. Eu cunosc un singur om care traieste asta. Mama lui este cea mai dedicata mama pe care am intalnit-o si isi traieste fiecare zi gandindu-se sau chiar vorbind cu sotul ei care a murit. Nu doar ca nu se pune problema de o alta relatie, uneori abia se pune problema de supravietuire emotionala. Mie imi pare corecta varianta asta, mie, spre rusinea mea, imi pare corecta varianta in care cel ramas moare incetul cu incetul pentru ca legatura lui cu realitatea nu mai exista. Inteleg dar nu aprob sinuciderea celui ramas.

Te intrebi, intr-un moment  perfect rational, rece dar si putin amuzat, ce ai vrea, de fapt, de la parintele ramas si ce ar trebui sa faca parintii ramasi, in general. Te intrebi ce sa faci cu cei care nu iti impartasesc intrasingenta, adoratia, respectul visceral pentru exclusivitate? Lupti ridicol pentru a impune valorile tale unui parinte obosit, indurerat, derutat. Duci si luptele pe care nu le-a dus parintele care nu mai este fizic cu tine. Incerci, de fapt, sa recreezi o relatie pe care nu mai ai cum sa o recreezi, relatia dintre parintii tai. Or asta este unul din cele mai ostenitoare lucruri cu putinta. As vrea sa pot spune ca, la un moment dat, intelegi ca asa ceva este imposibil si ca tot ce poti face este sa ai grija de relatia ta dar nu se intampla asa. Numai un om care ia totul lejer, poate lua si situatia asta lejer. Te poti lupta sa iti ierti parintii pentru ce nu au rezolvat in relatia lor, te poti lupta sa ierti, in general, slabiciunile celor pe care ii iubesti atat de mult dar iertarea, dupa mintea mea, este, de cele mai multe ori, doar o renuntare egoista la o persoana sau la o situatie, putina lume iarta cu adevarat. “Am iertat” inseamna “am obosit” sau “nu mai vreau sa ma concentrez la treaba asta”. Putina lume iarta cu adevarat, repet.

Te poti desprinde insa. Asta poti face. Egoist. Egoist si amar dar te poti desprinde. Asa cum te desprinzi de orice relatie care nu mai functioneaza. Relatia dintre parintii tai nu a fost poate adoratia pe care ti-ai fi dorit-o, raportarea parintelui ramas nu este, poate, cea pe care ti-ai fi dorit-o, tu nu mai poti sa insisti pe construirea unui context care sa iti potoleasca setea, care sa iti potoleasca dorul cumplit de parintele care nu mai e cu tine. De fapt, nu exista nici o solutie reala. Orice copil isi doreste ca parintele sa stea numai dupa fundul lui si sa ramana fidel celuilalt parinte la nesfarsit. Nici un copil nu poate si nu trebuie sa suplineasca prezenta unui parinte. Nu te poti reindragosti in locul parintilor, nu te poti strecura ca personaj in iubirea lor asa incat, ca in “The Butterfly Effect”, sa previi o multime de tampenii si, implicit, un final trist.

Poti sa ai noroc cu un parinte care nu recladeste nimic sau poti sa ai ghinion cu un parinte care recladeste. Eu am avut noroc. Si, recunosc, asta imi confera foarte multa putere, oricat de urat ar suna.

Pe mine cel mai puternic ma anima furia, dezgustul. Cele mai bune lucruri din viata mea au iesit asa. Din furie urmata de o disciplina dezgustata. Primul meu roman, hotararea mea de a ma ocupa serios de cariera de romancier – astea au venit tot din furie. Nu ma plang. Asta ma face pe mine sa functionez deocamdata, asta incerc eu sa schimb in mine, cautand alte motivatii, temperand-o pe cea principala. Am gasit astazi mail-ul pe care i l-am trimis eseistului si filozofului roman care traieste in Paris, o iubire de tinerete a mamei mele, unul din oamenii cu care am incercat sa discut dupa ce mama nu a mai fost fizic langa mine, sperand sa o descopar si dincolo de viata familiei noastre. Am avut intotdeauna dorinta de a o fi cunoscut pe mama inca de cand era copil. Ma intreb daca o astfel de motivatie, cea a furiei, merita ceva bun, daca merita succes:

“Dupa doi ani de la schimbul nostru de scrisori, m-am hotarat sa scriu din nou. Cu oarece furie, nu o sa va mint spunand ca sunt senina in ceea ce va priveste. Dar din egoismul pe care l-ati sesizat in mine scriu, macar pentru a va plesni. Poate ca palma o sa doara la un moment dat. Stiu ca palma va fi corect aplicata, nu am nici o indoiala asa ca, in cazul in care nu o sa va clatine macar un pic, incapacitatea nu va fi a mea ci a dumneavoastra.

Ce vreau sa spun astazi barbateste este ca ati fost un imbecil atunci, in comunicarea cu mine. Si credeti-ma, stapanesc valoarea fiecarui cuvant. Si bunele maniere. Dar asta este concluzia mea. Iar egoismul dumneavoastra, spre deosebire de al meu, nu are mare valoare pentru ca nu lasa nici o opera in urma ci doar incercari.

Sper ca la un moment dat sa va puneti problema (ar fi o dovada importanta de maturizare si inteligenta ascutita) de a va ierta pentru felurite lucruri si sa nu puteti sa o faceti. Asta este dorinta mea teribil de puternica tocmai prin infantilismul ei.

Mi-ati spus sa nu scriu proza scurta si sa ma amagesc, ca majoritatea romanilor, ca am talent. Mi-ati spus sa scriu un roman in loc sa vorbesc in dreapta si-n stanga despre ce am pierdut odata cu moartea mamei. L-am scris. E bun. Nu cred ca ati vrut sa ma motivati dar s-a intamplat. Nu am avut ce sa fac cu dezgustul in urma schimbului nostru de scrisori. Asa ca am scris zi dupa zi la romanul meu autobiografic.”

Am citit astazi un post al unei femei pe care am iubit-o mult cu ani in urma. Nu ne mai vorbim de ceva timp, eu ii urmaresc blog-ul si atat. Ea nu mai stie nimic despre mine, nu stie nici macar ca am blog, nici nu are rost sa stie, a fost categorica in conditiile impuse atunci cand am avut discutia finala. Intensitatea despartirii a fost pe masura intensitatii relatiei. Asa cum se intampla de obicei. Ea s-a dus zilele astea in Bucuresti pentru a-si schimba actele expirate, nu mai locuieste de un an in Romania, si-a facut o viata senina, lejera dincolo de tara noastra. Are curajul de a divorta acum, dupa ani foarte multi de casnicie complicata. A descris si a pozat Bucurestiul cu detasarea care o caracterizeaza. Nu a exagerat nici o tusa, a descris fara implicare.

Nu am mai vazut poze cu Bucurestiul de noua luni. Nimic. Nici macar un pom, nici macar o cladire. Nimic. In ultima luna ma gandesc ca trebuie sa ajung in Bucuresti. Pentru ca nu vreau sa rup complet legatura cu orasul in care m-am nascut, mi se pare ceva aproape marsav, mi se pare nedemn, mi se pare ca ma ciunteste ca persoana, am zilnic apasarea datoriei de a ma duce cateva zile la Bucuresti pana nu e prea tarziu, pana cand ruperea nu este definitiva.

Nu am stiut exact ce simt privind pozele cu Bucurestiul, va jur. Am rugat un prieten sa le priveasca si sa imi spuna ce simte. Un prieten roman, evident. Am vrut sa aud pentru prima oara pe cineva gandind inaintea mea. Pentru ca eu nu aveam habar incotro sa-mi indrept gandurile. Vedeam in poze Dorobanti-ul, cartierul in care locuiesc bunica mea, matusa mea si verii mei. Vedeam boulangeria si patiseria “Paul”, de unde tata imi lua in Bucuresti paine si ceva dulce in fiecare sambata, vedeam strazi pe care ma plimbam zilnic si nu aveam habar ce simt, lucru care mi se pare, in primul rand, de prost gust, lucru care imi parea, pana astazi, imposibil. Prietenul meu mi-a spus: “Eu stiu ce simt. Il urasc si nu ne asteapta nimic bun acolo. E ca un cancer.” Nu resimt ce spune el, m-as grabi, as exagera sa spun ca astea sunt si gandurile mele dar, incercand sa ma transpun acolo, pe strazile pe care am mers ani si ani de-a randul, strazi care ar trebui sa reprezinte un minimum de confort sufletesc pentru mine, nu reuseam sa imi imaginez nici macar cinci pasi, nu gaseam nici macar un colt in care sa ma pot odihni. Nu voiam sa intru in nici o cafenea, nu voiam sa intru in nici o catedrala, in nici un muzeu, nu voiam sa merg pe nici o strada, nu voiam sa revad nimic, nu aveam nici o urma de curiozitate, cu atat mai putin nostalgie, de dor nici nu se pune problema. Ma uitam la poze si imi venea sa vomit dar stiam ca nu o sa vomit, stiam ca toata starea asta incerta, care te ameteste, va ramane in mine. Si nu am simtit mandria desprinderii, nu am simtit bucuria de a fi in Berlinul sofisticat si cu aer de munte, nu am simtit linistea faptului ca sunt departe de Bucuresti, nu am simtit decat o suspendare care imi gadila sira spinarii atat de neplacut incat imi venea sa ma izbesc cu spinarea de peretii camerei.

Poti sa te desprinzi in noua luni de ceva, poti sa te rupi de orasul in care ti-ai trait cea mai mare parte din viata in doar noua luni? Are rost sa ma intorc acolo pentru cateva zile pentru a-mi reconfirma dispretul fata de halul in care este batjocorita intreaga tara de mare parte din locuitorii ei? Are rost sa ma duc si sa imi ascult prietenii pe care ii iubesc ingrijorati, vesnic ingrijorati, vesnic speriati, vesnic dezgustati sau, cum e mai rau, resemnati? Nimic, absolut nimic nu s-a schimbat in Romania de cand am inceput eu sa o percep, de pe la patru sau cinci ani, adica, si pana astazi. Si, dincolo de clisee care spun ca intoarcerea acasa este necesara in orice viata, la ce bun sa ma mai duc vreodata in Bucuresti? La ce bun? Intreb cu toata seriozitatea, nu va imaginati un ton dramatic si pe mine in mijlocul unei scene, cu cateva reflectoare pe mine.

Stateam ieri in masina si ascultam la radio o bucata dintr-o arie care ii placea foarte mult mamei mele. Ma cuprinsese un fel de tristete obligatorie, nu neaparat autentica in intregime – nu putea fi autentica in intregime pentru ca era dublata de un simt al ridicolului foarte puternic, simt care imi dubleaza mie orice stare care da pe-afara, ca sa ma exprim plastic. Nu ma simteam in largul meu in starea aia, nu intelegeam de ce trebuie sa te intristezi cand asculti muzica pe care o asculta un om pe care-l adori, ma intrebam in timp ce aveam lacrimi in ochi daca nu cumva e si mult cliseu in impresionarile astea de ordin muzical. Dar, dupa ce s-a terminat bucata din arie, a inceput la radio muzica din “Indiana Jones and the Temple of Doom”. Nu stiu daca ati vazut filmul sau daca ati vazut alt film din seria “Indiana Jones”, nu stiu daca va place Indiana Jones ca personaj. Daca nu va place, eu zic sa va ganditi de mai multe ori la sistemul propriu de valori. Indiana Jones este un erou care mie una imi incanta mai toate cele. Muzica din film este victorioasa si usor caraghioasa deopotriva, ca si eroul filmului. Si, prin instalarea acestei noi muzici, s-a instalat si o noua dispozitie, asta ca sa mi se sublinieze cat de reala imi era tristetea anterioara si ca sa simt si zambetul mamei atunci cand imi spunea ca sunt ridicola in clipele in care adopt o stare fara ca ea sa ma inunde cu adevarat. Ei bine, muzica din “Indiana Jones” m-a inundat, mi-a umplut fiecare colt, m-a facut sa rad si m-a facut sa ma uit foarte atent pe strada, dat fiind ca ma deschisesem din nou dupa repriza nostalgica si indurerata. M-am si dat jos din masina, chiar daca ploua torential, pentru ca aveam starea mea obisnuita, starea in care imi place sa fac orice. Pentru ca mie, spre deosebire de multe alte femei, imi place sa fac cam orice. Din interes ingrozitor de real pentru reactiile mele la ceea ce fac, din interes real pentru cum sunt eu in diferite situatii. Un cult al personalitatii usor dement, dement in ideea ca nu imi place sa ma laud, rasfat, protejez ci imi place sa vad cum reactionez in orice situatie in care ajung. In viata mea care a incercat sa fie cuminte de dragul parintilor s-au intamplat, in pofida eforturilor, lucruri demne de cele mai incalcite filme. De la urmariri de masini pe viata si pe moarte pana la soldati cautandu-mi bombe in chiloti – s-au intamplat toate in cumintenia mea, cu toate ca nu le-am cautat si nu le-am vrut. Cuminte am ramas pe undeva, “nu stiu exact pe unde”, asa cum stiti ca spune cel mai bun prieten al meu. Cuminte e linia calauzitoare, sa zicem. Ca sa nu supar familia si sa dau de inteles in dreapta si-n stanga ca sunt un om pe care te poti baza. Eu nu iubesc mai mult un om pe care te poti baza dar vreau sa fiu eu unul, tot din respectul stiut fata de propria persoana.

Mergand pe strada in Berlinul de seara, cu ploaie torentiala si cu lumea care nu se grabea chiar daca ploua in halul in care ploua, m-am gandit foarte serios la multumire si nemultumire, la carcoteala fara sfarsit a romanilor in pofida entuziasmului initial legat de un loc. M-am intrebat ce si-ar dori romanii ca sa le fie si lor bine. Nu m-am intrebat rautacios si nu m-am exclus din intrebare pentru ca ma consider superioara lor ci pentru ca eu am avut intotdeauna foarte clar in minte ce imi doresc. Intotdeauna. Stiu, si sa ma ierte femeile din nou ca spun asta, cum femeile nu stiu decat foarte rar ce vor si cum isi irosesc viata intr-un “nu stiu ce” pe care-l asteapta si pe care-l cer fara cuvinte, un “nu stiu ce” care nu vine niciodata, justificandu-le astfel insatisfactia cronica. Ma tem ca nu doar femeile fac asa, deschiderea granitelor sexuale interioare a dus la imprumutarea unor lucruri nepotrivite de la un sex la altul. Eu una nu am fost niciodata atat de goala interior incat sa ma duc catre cineva sau catre ceva cu speranta de a fi umpluta. Tot asa, nu am venit la Berlin ca sa traiesc niste senzatii care sa ma dea pe spate si care sa ma faca sa simt ca fac ceva iesit din comun, ceva cu care pot sa dau peste nas, ceva cu care sa ma trezesc din amorteala. Viata mea nu a fost nici o clipa searbada, viata mea nu a asteptat niciodata o salvare exterioara. Realizand acest lucru, mi s-a conturat si mai bine profilul nemultumirii romanesti. Asteptarea unei salvari exterioare care nu doar sa te salveze ci sa te si trezeasca asa incat sa percepi cu toate simturile salvarea in cauza. Nemultumirea in propria situatie, iesirea temporara din ea doar pentru a constata apoi ca nu exista o situatie cu adevarat mai buna, cautarea periodica a unei iesiri doar pentru a confirma si reconfirma lipsa de superioritate a unei alte conjuncturi decat cea in care traiesti.

Va spun sincer ca nu am inteles, o spun fara pic de rautate, ce s-a intamplat cu romanii care au dat cu nasul prin Berlin, nu am inteles ce s-a intamplat cu romanii care au dat cu nasul prin alte tari, in general. Sunt femeile care se straduiesc sa para occidentale in speranta ca vor gasi un barbat occidental si sunt barbatii care se entuziasmeaza la valul de informatie care vine peste ei si care apoi se retrag obositi si inciudati, spunand ca experienta e consumata, cam asa cum zic eu ca se retrag barbatii dupa o noapte de sex prost. Atata agitatie, atatea fantezii ingramadite intr-o singura situatie, confruntarea cu propria incapacitate, clasificarea experientei de teama ca s-ar putea reveni asupra ei in termeni realisti, asa incat sa fie definite exact punctele slabe ale tale, ca erou principal in toata chestia.

Eu, ca erou principal in toata chestia, nu am de ce sa ma plang. Arhitectura Berlinului imi place la nebunie pentru ca stiu istoria fiecarei cladiri reci si fara haz, pentru ca despresia arhitecturala a acestui oras vorbeste atat de limpede despre depresia istorica a orasului. Or eu nu vreau chestii decorative, nu vreau casutele Amsterdam-ului in mijlocul Berlinului si nu vreau, in general, o atmosfera idilica. Pentru ca nu am venit aici in vacanta, nu vreau sa ma joc de-a Berlinul, eu traiesc aici. Si, daca tot traiesc aici, daca tot m-am hotarat sa fac treaba asta, nu am pretentii deplasate, nu ii arunc Berlinului pe umeri ceea ce nu trebuie sa duca. Stiam cum e si am venit in el pentru ca imi place felul lui de-a fi. Auster, depresiv, scindat si apoi reunit, plin de frustrare, plin de saracie, plin de rani cicatrizate greu. Plin de ratoni, plin de vulpi, plin de iepuri, plin de vulturi. Exista un respect pentru ritmul natural al lucrurilor aici, in Berlin, respect pe care nu l-am intalnit in nici un alt oras. Exista constientizarea faptului ca vindecarea de orice fel nu se poate grabi. Berlinezii nu musamalizeaza nimic. Nici cand vine vorba despre istorie, nici cand vine vorba despre intimitate. Se biciuiesc ironic, cu un zambet amar in coltul gurii, pentru tot ce nu au reusit sa fie dar nu suporta sa stea pe loc, nu suporta sa nu faca ceva, nu suporta sa nu faca treaba. Sunt constienti ca au pierdut mult, sunt constienti ca au mult de recuperat, sunt constienti ca nu au farmecul parizienilor sau londonezilor. Asa cum si eu sunt constienta ca nu am acest farmec. Ei stiu exact in ce punct se afla existenta lor si care sunt limitele acestei existente. Si eu stiu lucrurile astea. Nu vreau sa ma arunc intr-o baie de “joie de vivre” cand sufletul meu este chircit si durerea trecutului meu este nerezolvata. Nu vreau sa primesc lucruri cu care nu stiu, de fapt, ce sa fac. Nu vreau sa fac vinovat un oras (nu vreau sa fac vinovat pe nimeni, de fapt) pentru incapacitatile mele. Si nici nu vreau sa ma duc sa inghit detalii din Paris sau Londra, prefacandu-ma ca sunt degajata in aceasta inghitire – ca risc sa vomit totul si sa ma simt mai slabita si mai infometata decat atunci cand am ajuns acolo. Timpul lung petrecut in Paris, de exemplu, m-a facut sa imi subliniez inca o data limitele. Nu conteaza ca Parisul este spectaculos, nu conteaza ca are o vibratie spectaculoasa, nu conteaza arhitectura, nu conteaza senzualitatea – pentru mine nu conteaza toate astea, daca sunt sincera cu mine insami pentru ca nu vreau sa privesc zi de zi un oras care nu imi seamana, care nu face decat sa imi sublinieze incrancenarea si care ma forteaza sa ajung la nivelul lui fara sa ma poata ajuta in acest sens altfel decat prin simpla prezenta. Or simpla prezenta ca ajutor este un cliseu pe care eu nu il agreez pentru ca ii stiu lipsa de valabilitate. In Londra nu am stat destul, nu pot spune nimic dincolo de fascinatia initiala vecina cu un soc cultural in fata amestecului identitar de-acolo, in fata bunastarii care a ajuns la varf si care acum, firesc, decade. Multi expats de-aici, din Berlin, suspina dupa Londra dar recunosc virtutile indiscutabile ale Berlinului: “Berlinul este Londra mai sigura, mai ieftina si mai curata”. Eu nu as reduce la asta Berlinul, nu l-as transforma in metropola accesibila in care stai de nevoie doar pentru ca la Paris si la Londra ramai repede fara bani si poti fi injunghiat pe strada. Pe mine lucrurile astea nu ma intereseaza. Eu cheltui cam aceeasi bani peste tot, tocmai pentru ca placerile mele nu se schimba in functie de oras. Bucuresti, Berlin, Paris, Londra sau alte orase – “sera” mea, ca tot imi spunea un domn pe blog ca traiesc intr-o sera, are aceleasi nevoi, aceleasi placeri.

Berlinul pentru mine este primul oras in care ma misc autentic iar asta este cea mai importanta caracteristica a unui oras, la fel ca in cazul unei persoane langa care traiesti. Important este sa fii autentic in prezenta cuiva. Eu sunt autentica aici, mi s-au reglat toate interior pentru ca Berlinul traieste asa cum traiesc si eu. Si am stiut asta de la bun inceput. Nu am vrut o gura de oxigen care sa ma lase nauca si dependenta, eu am vrut sa fiu fidela firii mele,  nu am vrut sa scap de mine, nu am vrut sa uit de mine, nu am vrut sa devin un om mai cultivat datorita unui oras, nu am vrut sa ma incarc de frumusetea orasului ca sa ma simt un om mai bun. Am vrut sa ajung intr-un loc care functioneaza ca mine. Nu am vrut sa bifez experiente, nu am vrut sa consum Berlinul, nu sunt consumator de experiente, eu sunt doar consumator de produse.

Nu a existat fascinatia lucrurilor marunte care functioneaza aici, sunt un om care a trait foarte mult in alte tari, sunt un om care si-a depasit fascinatia pentru maruntisurile functionale ale Occidentului inca din liceu. Sunt un om care a avut norocul sau dibacia de a avea o viata intima atat de plina incat exteriorul a contat doar in masura in care bruia sau celebra aceasta viata, exteriorul m-a interesat doar in masura in care se mula neted sau aspru pe intimitatea mea. Nu a existat niciodata in mine o nemultumire de fond, o cautare infometata dupa orice care sa-mi satisfaca foamea, nu a existat nesiguranta, nu a existat nemultumire perpetua, a existat insa intotdeauna dorinta ca samburele meu sa stea intr-un pamant fertil. Nu mi-am cautat samburele niciodata, daca ma intelegeti. Nu am indoieli in privinta esentei mele dar am lipsa de confort cand samburele sta undeva aiurea.

Fiecare pas, fara urma de exagerare, pe care-l fac pe strazile Berlinului, ma umple de recunostinta. Nu m-am simtit nicaieri mai legata de mine decat aici, nu m-am simtit nicaieri mai activa in vibratia unei comunitati, in viata unui oras. Berlinul nu este un oras exuberant, spectaculos explicit, senzual explicit, nu este un oras care te copleseste ca o rafala de vant cald ci este un oras care-ti intra in oase ca vremea ploioasa. Ii simti toate articulatiile, toate miscarile, toate complexele, toate depresiile, toate eforturile – iar asta este cel mai mare compliment pe care mi-l poate face un oras. Cel de a-si lasa masinaria sa ma incorporeze.  De cand am ajuns aici nu m-a agresat absolut nimic dar m-au provocat zeci de lucruri in fiecare zi. De cand am ajuns aici nu am resimtit ciuda, furie, neputinta dar am simtit durere teribila cunoscand destine ale oamenilor de-aici si, mai ales, demnitatea acestor destine. M-au lasat fara grai gesturi de umanitate subtila, m-au mangaiat la propriu si la figurat oameni pe care-i credeam de gheata, orice om cu care am intrat in contact s-a pus la dispozitia mea zi si noapte si nu va ganditi la rahaturi de ordin administrativ, in alea eu nu am nevoie de ajutor, ca nu sunt tampita – ganditi-va la caderi emotionale, la caderi si ridicari ce tin de adaptare reala. Nu am fost grabita niciodata, am fost ascultata cu atentie intotdeauna, mi s-a spus ca nimic nu e nici o problema, simt si acum in tot corpul caldura momentelor in care ceva imi parea insurmontabil dar imi era reordonat si reprezentat in asa fel incat sa inteleg ca nu este insurmontabil. Pentru mine Berlinul va ramane primul loc din viata mea in care am putut sa fiu autentica, Berlinul va ramane orasul caruia ii voi purta cea mai puternica recunostinta, orasul care a sters mare parte din contorsionarile romanesti cauzate, in principal, de senzatia ca nu apartii prin nimic locului in care traiesti. Asa cum scriam cu multe, foarte multe luni in urma, am trait o mare parte din viata in pofida orasului in care locuiam. Berlinul va ramane orasul pe care-l respect si iubesc cel mai mult pentru ca a fost si este orasul cu care am trait.

Si revin la tema victorioasa si caraghioasa deopotriva din “Indiana Jones and the Temple of Doom”. Intotdeauna am fost asa: o fiinta cu manifestari ce pareau ridicole in mediul statut si putred romanesc, o fiinta care facea dreptate amuzandu-se in acelasi timp de proportiile hilare ale nedreptatii romanesti. Tristetea devastatoare nu m-a atins niciodata si nici nu cred ca o va face. Ca sa ma asigur ca nu se va intampla asta, am inteles pana si cum e cu moartea – doar ma stiti vanitoasa. M-am asigurat din toate partile. Durerea care sta si balteste in suflet nu ma caracterizeaza, ma ironizez din clipa in care incepe. Dintr-o combinatie de durerea crunta sanctionata fara mila de simtul ridicolului si eroism cu accente hilare a iesit o viata la Berlin. Si ce viata a mai iesit, ma scuzati ca indraznesc sa va spun. Dar va spun pentru ca m-am intrebat, asa cum am spus de la bun inceput, ce si-ar dori romanii cu adevarat ca sa considere ca viata lor a pornit, intr-adevar, pe un fagas bun.

A ne mandri, ca romani, cu Premiul Nobel primit de Herta Müller, mi se pare macabru. Nu am ales grabit acest cuvant. As vrea sa redau intr-o singura fraza apasarea construirii unei identitati intre doua tari atunci cand apartii fara echivoc uneia dintre ele dar, evident, nu o pot face. Nici Herta Müller nu o poate face, fie intr-o fraza, fie in mai multe, ea neaflandu-se in aceasta situatie. Romanca nu a fost niciodata si de-aici ii si vin multe din relaxarile, lamuririle, curateniile vietii ei, in pofida dificultatii initiale de a se simti acasa in Berlin. Picatura solida de identitate germana este cea care a eliberat-o. Opera Hertei Müller contine durerea traita in Romania ca membru al unei minoritati care s-a raportat dintotdeauna critic la Romania, la valoarea culturala a Romaniei. In timp ce citesc din “Atemschaukel”, unul din romanele Hertei Müller, incerc sa ma apropii cat de putin de durerea ei, incerc sa-i gasesc un corespondent la mine in existenta si in existenta romanilor, in general. Mi-e greu sa reusesc. A o considera pe Herta Müller o romanca persecutata de Securitate si fugita in Germania este o mare greseala. Herta Müller este svaba, nascuta in Romania, cu probleme distincte de cele ale romanilor persecutati de Securitate. Ea a reusit sa se impuna ca scriitor in primul rand datorita insistentei pe originea svaba, ca particularitate care sa o apropie de nemti si sa o indeparteze de romani. Simplu spus: Herta Müller a facut cariera descriind persecutiile si durerea unei minoritati, nu pe cea a romanilor iar Germania a imbratisat-o si sustinut-o data fiind componenta non-romaneasca din identitatea ei. Este si firesc sa fie asa.

M-am nimerit in mijlocul svabilor din Banat plecati in Germania inainte de Revolutie, m-am nimerit in primele luni la Berlin in nucleul acestui grup, fara sa vreau. Aktionsgruppe Banat a fost numele care m-a entuziasmat in prima perioada aici. Dar am aflat, incetul cu incetul, ca cei din acest grup desconsidera si au desconsiderat intotdeauna cultura romana, atat cea care se construieste acum cat si cea care se construia dincolo de grupul lor pe vremea comunismului, in Romania. “Pentru noi, cultura romaneasca, ceea ce se intampla dincolo de grupul nostru era… era o gluma.” Asta mi-a spus un domn membru al Aktionsgruppe Banat intr-o discutie. Si nu spun ca asta e rau, nu vreau ca svabii din Banat sa imbratiseze cultura pur romaneasca, vreau doar sa astern un covor-context pentru ce cred in privinta bucuriei romanilor la aflarea vestii despre Premiul Nobel al Hertei Müller si despre dorinta noastra de a o transforma in romanca onorata cu un Premiu Nobel. Amagindu-ne si mangaindu-ne cu gandul ca, devreme ce a scris acea scrisoare deschisa cu ocazia scandalului ICR, se considera romanca. Este legata de Romania prin fatalitate si ataca infiltrarea fostilor membri ai Securitatii in cultura romana care ajunge in Germania, nu vrea ca si Germania, terenul ei sigur, sa fie murdarita. In fond, un membru al unei minoritati germane din Romania a ajuns sa traiasca printre nemti si sa fie sustinut de catre ei. Ce-ti poti dori mai mult in situatia data? Iti poti dori ca influenta proasta, incerta, pana in ziua de astazi nevindecata a Romaniei sa nu te mai atinga.

Dincolo de toate astea, Herta Müller scrie bine, problemele descrise in literatura ei te misca, efortul ei de a literaturiza cele traite este demn de respect si lauda. Insa nu o scriitoare romana a luat Premiul Nobel. Ci o scriitoare germana care s-a nascut in Romania si care a scris tot ce a scris despre conditia ingrata de membru al unei minoritati germane in Romania, in vremuri opresive care, din punctul Hertei Müller, nu s-au incheiat nici acum. O problema demna de tot interesul, la fel ca toate problemele care implica persecutie politica, identitara. Dar nu o problema romaneasca si nu o problema a unui roman.

Asa ca ma bucur ca un scriitor german a luat Premiul Nobel. Faptul ca l-a luat pentru o opera care descrie durerea vietii in Romania, nu o face romanca. Iar “Heimatlosigkeit” (lipsa de patrie) a ei nu este lipsa de patrie a romanilor. Este ceva cu totul si cu totul diferit de lipsa noastra de patrie, ca romani. Noi nu ne-am gasit nici astazi patria, o cautam ca niste bezmetici si nu avem in noi stropul de alta identitate care sa ne garanteze lamurirea si sanctionarea de catre alt popor a abuzurilor la care am fost si suntem in continuare supusi. A fugi in alta tara nu ne ajuta prea mult. A intelege de ce avem viata de minoritate cu toate ca nu facem parte dintr-una este dificil.

Dar nu facem o clasificare a durerii, a nedreptatii aici, niciodata nu trebuie facuta o astfel de clasificare. Nedreptatea de orice fel trebuie semnalata, descrisa in detaliu, sanctionata. Herta Müller este, fara indoiala, scriitorul care va contribui cel mai mult la cunoasterea dramelor unei minoritati germane in Romania comunista. De-aici si pana la a ne bucura ca o romanca a luat Premiul Nobel este foarte mult.

Nu e o constatare trista, nu ma supara, nu ma demoralizeaza. E doar o constatare si poate ca imi va folosi si dincolo de faptul ca e bine sa-ti definesti motivatiile care te pun in miscare. Mi-am dat seama, dupa zile de picoteala interioara (ca nu stiu cum sa spun altfel unei stari tihnito-apatice, stare datorata calmului din jur si lipsei temporare de provocari), ca mai tot ce am facut pana acum in viata am facut dintr-un sentiment de vinovatie. Asta m-a motivat pe mine. Sigur, orice psihoterapeut ar spune ca este unul din cele mai gresite motive cu putinta, mi-ar spune sa ma cunosc dincolo de acest sentiment, sa invat sa ma accept, sa ma iubesc sau, macar, sa fac lucrurile pe care le fac din motivatii corecte. Mi-ar spune ca trebuie sa inteleg ca nu sunt vinovata pentru nimic. Dar eu nu ma grabesc in a-mi dori o iluminare extatica in aceasta privinta, sunt realista si imi dau seama ca nu am alta motivatie mai buna deocamdata. As putea sa incerc, as putea sa mimez alte motivatii dar asta cu vinovatia m-a dus cel mai departe pana acum.

Cand eram mica ma simteam vinovata ca sunt mai alintata decat cei doi veri ai mei cu care am copilarit. La gradinita ma simteam vinovata ca pun in miscare toata familia ca sa ma duca si sa ma aduca, sa invete germana impreuna cu mine. Ma mai simteam vinovata ca nu stiu germana de la bun inceput si ca unii dintre colegii de gradinita stiau, fiind nemti. Ma simteam tot timpul vinovata cand o serbare iesea prost. La scoala ma simteam vinovata ca unii nu invatau bine si ca profesorii ii umileau. La liceu ma simteam vinovata ca ma urmaresc baietii prin toate colturile. La facultate ma simteam vinovata ca parintii mei trebuie sa imi plateasca in continuare toate cele. Cat despre vinovatiile care au urmat, vinovatiile reale – nici nu are rost sa incerc o enumerare a lor, ele sunt prea multe, prea incalcite, de multe ori chiar macabre. Nu m-am simtit niciodata bine cu adevarat, exceptand aici scurtele momente de nesimtire crunta, aparute de obicei intr-o situatie atat de tensionata incat numai varianta de a-ti baga complet picioarele avea un dram de sens. Cand nu obtineam ceva, ma simteam vinovata. Iar cand obtineam, tot vinovata ma simteam. Poate chiar mai vinovata decat atunci cand nu obtineam. Asta descris pe scurt. Pendulam intre doua feluri de vinovatie: cea a incapacitatii si cea a capacitatii, cea a plasarii mele intr-o pozitie in care ceilalti nu puteau ajunge. Sentimentul de vinovatie cauzat de incapacitate ma facea sa trag ca un cal dement iar sentimentul de vinovatie cauzat de capacitate ma facea sa fiu foarte, foarte buna si atenta cu oamenii din jur, sa ma fac pres, fie si pres vigilent, in fata lor. Asadar, fara dramatism, sentimentul de vinovatie a fost adrenalina mea, adrenalina datorita careia viata mea a functionat.

Veti rade si o veti face pe buna dreptate dar o minima ingaduinta fata de persoana mea m-a cuprins, putand considera simbolic momentul, de Ziua Nationala a Germaniei. Mai exact, m-a cuprins indoiala ca sentimentul permanent de vinovatie e ceva viabil. Am ascultat discursul Angelei Merkel, lucru pe care nu l-am mai facut de multa vreme in privinta unui politician. Eram, cu ani in urma, un devorator infometat al discursurilor politice, le admiram structura, logica, le cautam semnificatii ascunse si ma lasam entuziasmata de subtilitatile continute in ele. De cativa ani nu am mai ascultat nici un discurs politic. Din acest discurs al doamnei Merkel mi-a ramas intiparita in minte o fraza referitoare la caderea Zidului, cadere in jurul careia s-a petrecut intreaga zi nationala, asa cum este firesc. Angela Merkel a spus in discursul ei ca inlaturarea Zidului nu a venit din cer, ca nu a fost un miracol ci ca a fost rezultatul curajului, determinarii, perseverentei si inteligentei poporului german. Si a spus-o pe un ton echilibrat, asa cum spune ea lucrurile, nu prea iti vine sa o suspectezi de mimarea si exagerarea unei atitudini, cu atat mai putin cand stii cat de solid dubleaza felul in care conduce ea tara orice discurs pe care-l tine. Ei bine, in aceasta fraza referitoare la poporul german era atat de multa tandrete, era atat de mult respect si atat de multa admiratie incat am ramas pana astazi pe ganduri si cred ca o sa mai raman cateva zile de-acum incolo. Si, mai presus de toate, era o modalitate de a te raporta la poporul tau, la greselile lui.

Poporul german, asa cum bine stiti, are o istorie tumultoasa, frustrata, abuziva, plina de greseli grave dar si plina de remuscari pe masura. Din aceasta istorie nemtii au iesit, asa cum poate putina lume stie, depresivi, vinovati, frustrati, cu un permanent sentiment de vinovatie planandu-le deasupra capului. Cine sta de vorba cu nemti dincolo de complezenta, afla toate astea. Asta este unul din principalele motive pentru care am ales Germania, cu Berlinul ca varf de lance al starii acestei natiuni. M-am gandit sa imi traiesc vindecarea in mijlocul unui popor cu probleme similare cu ale poporului roman. Un popor care, dincolo de prosperitatea si seriozitatea pe care toata lumea le aduce in discutie cand vine vorba despre el, are niste traume teribile si se confrunta zi de zi cu ele. Aceasta confruntare il deosebeste, alaturi de alte lucruri evidente, de poporul roman.

M-am gandit realist, in pauzele de scris la un capitol care ma chinuie de vreo trei saptamani incoace, daca are rost sa imi schimb motivatia centrala de a functiona. Nu vad ca opus al acestui perpetuu sentiment de vinovatie decat o efuziune de nesimtire, eu nu prea ma pricep la cai de mijloc. Si efuziunea de nesimtire stiu ca nu va tine mult si imi va aduce, pana la urma, un si mai pregnant sentiment de vinovatie. Dincolo de teorii, lozinci, incurajari fasaite, dincolo de convingerea oficiala ca trebuie gasita o cale de mijloc in toate si ca trebuie sa inteleg mecanismele care m-au adus la convietuirea cu acest sentiment de vinovatie, ce ramane, de fapt? Daca tot exista un sentiment care te face sa functionezi, ce rost are sa-l schimbi? Sunt nenumarati oameni care nu au nici un sentiment care sa le dea garantia functionarii. Si, nu, nu cred in bucuria de a trai, pur si simplu. Ma tem ca nimeni nu o are, ma tem ca nu suntem veniti pe lumea asta pentru a experimenta bucuria de a trai. Daca tot am venit, macar sa ne facem treaba si sa nu ignoram incalceala vietii, sa ne straduim si sa nu ne fofilam. Si nu vorbesc aici despre maruntisuri ca incantarea intr-o dimineata senzationala sau despre un orgasm care te zgaltaie mai tare decat altul, nu vorbesc despre stari, ci despre o motivatie centrala de a trai.

Ca romanca si ca fosta crestin-ortodoxa (fie si nepracticanta si in permanenta cearta cu acest cult religios apasator), am fost educata in spiritul vinovatiei. Daca faci ceva gresit, dezamagesti. Asta ar fi sloganul central al vietii traite in spiritul vinovatiei. Si, ca sa fiu sincera, nu mi se pare un slogan deloc rau. Nu am inteles niciodata tot valul de psihologie care te invata sa te scuturi de orice forma de vinovatie, incurajandu-ti un cult al personalitatii zglobiu, liber de orice fel de constrangere, alergand prin poienite.

Insa problema aici, in Berlin, este ca nimeni nu iti incurajeaza sentimentul de vinovatie, toate lumea se lupta sa ti-l inlature, spre deosebire de Romania, unde incurajarea lui este garantata cam oriunde te duci. Si nu vorbesc aici despre o exagerare a scuturarii vinovatiei ci despre un efort sustinut, dat fiind ca se stiu foarte bine trecutul poporului si greselile din el,  de a dilua vinovatia. Aici, de la vanzatoare si pana la medici, toti iti diminueaza exigenta exagerata cu tine insuti. Ti se spune ca nu e nici o problema, “gasim impreuna solutia buna”, “nu e graba”, “sunt convins ca stiti foarte bine ce faceti”. In orice zona. Iar la mine incurajarile de acest fel nu ajung, tocmai de-aia mi-am pus problema deturnarii motivatiei de a functiona. Pentru ca cea actuala ma impiedica sa traiesc armonios aici. Nu mai am combustibil pentru vinovatia mea. Lumea incearca, prin orice interventie, superficiala sau profunda, sa tempereze acest sentiment.

Asa ca, iata-ma, fara urma de exagerare, in cautarea unei noi motivatii de a functiona. Eu incerc sa imi fac o lista de motivatii posibile. Nefiind omul revelatiilor, nefiind omul care se poate transforma fara un efort sustinut si disciplinat, nu ma pot lasa in bratele conjuncturii externe, avand rabdarea transformarii intr-un ritm firesc, natural. Eu nici macar nu am perceput vreodata valoarea acestor cuvinte. Asa ca imi voi face o lista, asa cum am spus, si imi voi alege o motivatie care imi pare pertinenta, ca apoi sa ma lupt sa o adopt. In clipa asta, va jur, nu imi vine absolut nici una in minte. Nici macar una.

Later edit: Pentru inceput, fara fite, fara influenta unei dispozitii de moment, imi doresc sa pot fi barbat, sa pot merge in pantaloni croiti perfect pe forma corpului meu, fara bluza sau camasa, dupa ce m-am spalat in apa unui hidrant. Exact ca Gary din “The Velocity of Gary”, personaj la a carui destindere visez de mai bine de zece ani incoace si a carui fascinatie ramane in forma nealterata in cel mai bine pazit colt al mintii mele.

Intai o sa para un post glumet, legat de supermarket-ul Lidl dar, pana la urma, stiu eu ca se va transforma in ceva amar, greu de inghitit si greu de digerat. Prevad ca nu imi voi putea mentine tonul vesel pana la final si mai prevad ca supermarket-ul Lidl va deveni un simbol, incetand sa mai fie doar un supermarket. Ce sa va spun? Ma preocupa legatura dintre romanii presupus rasariti care vin la Berlin si supermarket-ul Lidl. Intai am intalnit acest supermarket in blog-ul lui Jean Lorin Sterian. Era acolo trecut ca cine stie ce element reprezentativ pentru Berlin, aruncat intr-o descriere asa cum imi repugna mie descrierile: cele care se vor detasate dar care sunt, de fapt, prapadite. “Lidl, Rewe, Aldi” sunt elemente din descrierea lui Sterian cand vine vorba despre intensitatea Berlinului. Si, de curand, in ultima lui postare, s-a mai adaugat un supermarket dar din Bucuresti: Angst. “azi-dimineata, pe la 11, mi s-a facut un pic dor de berlin. eram in supermarketul angst.” Nu ma mira ca i s-a facut dor de Berlin intr-un supermarket, daca imi intelegeti ironia. Dar cand sa ma supar putin pe Jean Lorin Sterian si sa imi amintesc ca nu a reusit sa scrie aproape nici o chestie in germana corect, nici macar strada pe care a locuit un timp in Berlin (strada este Isländische Straße si nu Islandische Strasse), am citit editorialul lui Mircea Cartarescu din EVZ si am gasit acolo un lucru care l-a disculpat instantaneu pe Sterian: “La Lidl, vânzătoarea-ţi zâmbeşte de parcă i-ai fi logodnic.” Ii pun pe cei doi pe acelasi nivel fara nici o ezitare. Am descoperit in consideratiunile amandurora legate de Berlin un infantilism jenant, nu din cel frumos. Indraznesc sa consider ca atunci cand vom depasi fascinatia supermarket-urilor occidentale si cand nu vom mai folosi cele cateva saptamani sau luni in alta tara drept palma peste obrazul tarii pe spinarea careia traim si la care ne intoarcem cu coada intre picioare – ei bine, indraznesc sa cred ca atunci vom avea sansa de a fi europeni. Fiind europeni, vom afla ca Lidl este un supermarket pentru saraci, va rog din toata inima sa imi scuzati aceasta neobrazare aruncata fara menajamente. Daca tot suntem legati de supermarket-uri si daca tot ne masuram calitatea sederilor intr-o tara straina in functie de ele, e bine sa mergem la Kaiser’s sau la basic, la supermarket-ul Galeriei Kaufhof din Alexanderplatz. Intelegeti-mi si iertati-mi aceste specificari dar nivelul romanesc trebuie saltat din toate colturile.

Ma intreb de multa vreme cum a ajuns la urechile romanilor ca Berlinul e la moda. Cine o fi zis ca e la moda? Ca a devenit un fel de Croatia pe cultural. Ma rog, acum s-a mai fasait treaba, mai ales de cand a postat Sterian la el pe blog ca experienta Berlinului este consumata. Sper. Sper sa o ia de buna toata lumea culturala din Romania, ca nu stiu cat mai rezist la articole si postari despre Lidl. Romanul e nascut milog, asta imi este clar. Si mai am o idee in minte, idee pe care nu reusesc sa mi-o scot: scriitorul adevarat, scriitorul puternic nu traieste din burse si din pomeni de alt tip. Parte din adrenalina scriiturii si din calitatea ei vine, zic eu, dintr-o viata necocolosita, o viata in care mai risti, mai traiesti, mai incerci, esti rebel, tai in carne vie, spui ce ai de spus oricui, nu astepti nimic, nu depinzi de nimeni, mergi si in alte locuri in afara de supermarket-uri. Si locuiesti, poate, in cartiere ca lumea, ca sa intelegi ceva din Berlin si sa nu ajungi sa te saturi de el pentru ca tu ai stat periferic si nasol si pentru ca socializarea ta s-a redus la niste zambete robotice schimbate cu vanzatoarele de la un supermarket.

Imi amintesc cum nu prea intelegeam cand mama imi spunea “s-a dus la Paris bou si s-a intors vaca”. Acum incep sa inteleg ce voia sa spuna citatul. Noi, romanii, suntem parca facuti sa ne intoarcem in Romania. Tot ce traim, traim in virtutea intoarcerii. Nu am avansa nici picati cu ceara. Nu vrem sa depasim nivelul asta de doi lei in care, asa cum face si domnul Cartarescu in EVZ, spunem ca nu ne pasa ce e in Romania, ca la Berlin e toamna frumoasa, ca e maraton, ca alegerile sunt civilizate. Cine se gandea ca nu? Si cat de searbada ne poate fi viata incat sa descriem ca suprema revelatie un nivel de trai decent? Ce spun romanii despre Berlin si ce spun ei, in general, despre tarile straine? Insira niste detalii pe care le stiu si homeless-ii de-aici, scuipa un pic pe Romania si pe urma se intorc si se presupune ca folosesc experienta Berlinului. Dar cum? Eu sunt convinsa ca nu o folosesc nicicum. O folosesc, poate, ca Madame Bovary, raportandu-se o viata intreaga la perioada petrecuta in strainatate ca la esenta vietii si momentul ideal dar traind o viata de cacat in paralel si dandu-se occidentali pentru a umili romanii care nu stiu nici macar trei rahaturi despre Occident. Sinucigandu-se mai pe ocolite, inhaland poluare, nu direct si asumat explicit.

Lipsa de seriozitate romaneasca se simte pana si in asimilarea unei experiente occidentale. Incapacitatea de a ne depasi provincialismele si meschinariile, incapacitatea de a ne face prieteni in alta tara, lipsa de disciplina, determinare in a ne integra cu adevarat intr-o societate asa incat sa scriem lucruri pertinente despre ea sau, macar, alienarea totala in mijlocul ei, alienare asumata descrisa cu talent. Nu, noi suntem ca o femeie de la tara scoasa prima oara la un restaurant. Nu ne simtim in largul nostru dar suntem mandri ca vom avea ce povesti la intoarcerea in sat si, la o adica, atunci cand cineva ne ataca, putem spune ca noi suntem cineva dat fiind ca am mancat la restaurantul respectiv.

Nu am remarcat ca cineva sa se intoarca in Romania transfigurat de experienta occidentala si hotarat sa aplice macar un detaliu in viata romaneasca. Experienta strainatatii trebuie bifata, la fel ca obiectivele turistice. Indraznim sa ne plasam mai sus de restul romanilor prin faptul ca iesim din tara. Dar nu suntem mai presus, cu nimic mai presus, ne intoarcem si ramanem la fel de romani doar ca suntem inciudati ca altii o duc mai bine si suntem disperati sa mai facem rost de niste fonduri ca sa plecam din nou. Nu cumva sa scoatem bani din buzunar si sa traim o viata pe bune, o viata in care sa inveti sa supravietuiesti cu adevarat intr-o societate occidentala. La ce ne-ar folosi? Romania este inca foarte buna de muls, coruptia si pilaraia din economie isi au corespondent si in cultura, nu exista tara care sa suporte cu atat de mult stoicism non-valorile si sa le si finanteze. De ce ar risca cineva? Si de ce ar schimba drumul casa-supermarket-casa? Nu poti sa stii ce se intampla daca te abati. Poate chiar descoperi Berlinul, de exemplu. Poate chiar vorbesti cu oameni, poate chiar intelegi ca este o experienta greu de consumat, poate chiar iti pui problema sa te rupi de Romania si sa incerci sa vezi cine esti dincolo de proptele. Poate.  Dar nu poti sa risti, mai bine mergi pe drumul batatorit.

Adevarul este ca oricine pleaca din tara pe bune, nu cu intentia de a da putin cu nasul intr-o periferie ca apoi sa dea peste nas cu aceasta experienta, prezentand-o in termeni cat mai vagi si neinspirati asa incat sa nu transpara, de fapt, saracia experientei la propriu si la figurat – oricine pleaca din tara pe bune nu se va mai intoarce niciodata. Tocmai pentru ca, dincolo de faptul ca intr-o zi vanzatorul de la nu stiu ce magazin s-ar putea sa fie mai nesimtit decat vanzatoarea bucuresteanca de nu stiu unde, o tara civilizata si puternica este o tara civilizata si puternica iar daca si tu esti asa nu ai cum cum sa nu ramai in ea, nu ai cum sa te intorci in mizerie. Insa, asa cum am mai spus, romanul nu poate decat sa dea cu nasul un pic asa incat sa aiba material pentru a se da mare. El nu vrea sa schimbe nimic, nu vrea sa construiasca nimic, el vrea burse, el vrea bani de la altii, el vrea sa ciupeasca, el vrea sa fraiereasca, el nu are curaj sa traiasca si nici nu isi doreste o viata palpitanta. El vrea doar sa aiba in catastif cateva experiente care sa dea bine. Dar, de fapt, mizeria, incalceala, promiscuitatea, relativul oricaror valori, nepotismul, banul castigat usor, lejera fraierire a unui popor nedus prea mult in alte tari – toate astea ii plac pana si intelectualului roman. Unde ar mai fi putut el sa scrie despre Lidl cu fascinatie? Nicaieri. Doar romanul e prost si citeste asa ceva, poate chiar cu admiratie. Pentru ca romanul nu a depasit admiratia fata de supermarket-uri bine organizate si admiratia fata de autostrazi. Si oricat de sofisticat s-ar da, oricat de european, oricat de boem, oricat de deschis si oricat de superior restului romanilor, excitarea taranului aflat la un Lidl in care vanzatoarele isi fac decent datoria nu va disparea prea repede. Romanul nu poate sa scrie in alta tara pentru ca el nu intelege ce se intampla in alta tara. Cat despre trairile lui – ele nu mai exista in alta tara, el nu mai poate gandi, el nu mai are nici o incantare si nici o problema atata vreme cat simte cele cateva binecuvantari elementare ale unei vieti occidentale. Nu se poate gandi nici la chestiile teoretice care-l preocupau pana atunci – e prea surescitat de iluminare, produse, asfalt, circulatie – si nu se poate gandi nici la societatea in care se afla – din aceleasi motive.

Ca sa ma exprim cat de cat frumos, spun ca, deocamdata, romanul e captiv. Intelectualul roman e captiv si el pentru ca, din pacate, el nu se ridica prea mult deasupra romanului mediu cand vine vorba despre emancipare reala. El ar vrea sa traiasca in Occident dar nu stie cum. O fi vreo bursa pe viata? Si, daca e o bursa pe viata, o reusi intelectualul roman sa aiba o discutie coerenta macar cu o vanzatoare? Si daca e si bursa, merge si discutia cu vanzatoarea, despre ce sa scrie intelectualul roman sau ce sa creeze? Ca nu are suficient de multa scarba fata de societatea romaneasca si nu are nici suficient de multa admiratie fata de societatea occidentala. Nu e bine in Romania dar nici in alta tara nu e cine stie ce din clipa in care chiar trebuie sa traiesti in ea. Cu mers la posta, cu mers la primarie, cu platit taxe, cu munca, cu prietenii stranse, cu petreceri, cu limba vorbita ca un nativ, cu o noua viata pe bune. Nu trebuie sa devii neamt, asa cum isi doreste in subtext domnul Cartarescu, nu trebuie sa devii francez, olandez, danez, suedez, italian – nu, nu trebuie. Nu trebuie sa te prefaci ca esti altceva decat esti, mimand niste chestii pe care le-ai prins si tu de la suprafata suprafetei. Trebuie sa-ti dai timp si sa ai decenta de a intelege ce se intampla cu o societate, trebuie, o spun din nou si din nou si din nou, sa functionezi in societatea respectiva. Sau macar sa o contempli cu adevarat, sa stii ce o defineste, ce o face sa functioneze. Si atunci garantez ca experienta se consuma greu sau poate niciodata si nu iti arde sa te lauzi prin ziare sau pe blog-uri cu ceea ce traiesti ci incerci sa impaci, fie si cu lupta crancena, cele doua conditii, cea de roman si cea de occidental.

Mircea Cartarescu, din Wilmersdorf-ul in care locuieste cu o bursa cateva luni, spune ca intelege de ce Caragiale a ales sa-si petreaca ultimii ani de viata in Berlin, intr-o tara civilizata. Cine nu intelege acest lucru? Ce e cu revelatiile astea ieftine aruncate aiurea si pentru nimic? Este o incurajare venita din partea domnului Cartarescu pentru intelectualii romani, este un indiciu al faptului ca si el se va muta intr-o tara civilizata in curand sau este, pur si simplu, o flecareala siropoaso-inutila care nu aduce nimic nou si care nu indica nimic, de fapt? O lauda demna de scoala generala de genul “mie nu imi pasa, tata ma duce unde vreau in vacanta”. Bem o bere, mergem pe urmele lui Caragiale, mergem la Lidl, bineinteles, intelegem de ce cineva vrea sa stea in strainatate si pe urma ce facem?

Stiu ce facem. Si asa inchei rotund post-ul. Intr-o zi, poate nu chiar la 11:00 dar pe-acolo, aflati intr-un supermarket din Bucuresti, ni se face putin dor de Occident.