Inchid cu un sentiment potolit acest blog. Este timpul sa deschid un blog german. Inteleg realmente ca un blog in romana, despre relatia mea cu Romania, nu mai este potrivit. Pentru cei care ma citesc. Pentru mine va fi intotdeauna si il voi duce probabil pe hartii din sertarele mele multi ani de-acum incolo. Relatia cu Romania este una foarte dificila pentru oricine are pielea subtire si mintea curajoasa si harnica. Nu cred ca tristetea, furia, nedumerirea in privinta conditiei de roman se vor potoli vreodata. Probabil, la fel ca in cazul multor romani destepti, ele nu se vor potoli niciodata. Dar se va salva cine va putea si va face asta si fara biciuirile mele. Am intelegere si scarba deopotriva pentru cei agresivi in a sustine cu patriotism entuziast o identitate nationala ca cea romaneasca in stadiul actual. Nu va grabiti sa credeti sau sa spuneti ca cele doua raportari nu pot coexista. A intelege in detaliu un lucru sau un proces de gandire nu te scuteste de sila si stupoare in ceea ce-l priveste.

Majoritatea romanilor imi amintesc de animale abuzate care sfarsesc prin a fi eutanasiate dupa o lupta blanda si tenace data pentru reabilitarea lor. Iar cei care nu sunt asa imi rup inima. Pentru ca cei care nu sunt asa duc o povara imensa pe umeri, o povara de care nu se vor elibera niciodata. De fiecare data cand intalnesc un roman cu adevarat fin si destept (si am intalnit foarte multi si prin intermediul acestui blog), ma cuprinde teama. Cum va supravietui? Cat de adanc va fi ranit si cata vreme va reusi sa-si pastreze mintea ascutita, puterea? Mi-a obosit teribil sufletul in aceasta teama.

Autenticitatea, disciplina mentala, emanciparea, toleranta, deschiderea reala, respectul fata de intimitatea celuilalt, cunoasterea si respectarea drepturilor celor din jur – toate astea sunt bucati hazlii de divertisment pentru romani, hrana pentru batjocura care ii tine vii. Vii in forma pe care o cred ei in registrul vitalitatii. Nu este greu de vazut ca romanii sunt un popor bolnav. Viata are o definitie aparte, grotesca in Romania. Dar nu ma voi stradui sa o astern aici.

Am vazut odata un caine jegarit, tremurand, abandonat pe marginea drumului. L-a luat de-acolo o asociatie care se ocupa de caini parasiti, abuzati, bolnavi. L-a dus la sediul asociatiei, l-a pus pe picioare, l-a hranit, i-a pansat ranile. Cainele pastra inca urmele unei vieti cumplite dar se intremase, latra, manca, era intr-o stare decenta. Era mutilat de loviturile pe care le primise, de muscaturi, de fel si fel de abuzuri, avea ochii mici si rai dar capatase o sansa la o viata ca lumea. Urma sa dea testul suprem si anume cel in care o mana enorma de plastic manuita de un ingrijitor incearca sa ii ia mancarea din fata. Daca avea sa se repeada la mana, trebuia eutanasiat. Daca nu, putea fi adoptat de o familie care sa-l faca sa fie mai sanatos si mai vesel decat acum. Cainele nu a trecut testul, s-a repezit cu o agresivitate inspaimantatoare la mana de plastic si a facut-o praf. Mi-a facut mila cainele ala, il voi tine minte toata viata. Dar, asa cum si-au dat seama si ingrijitorii asociatiei, nu mai era nimic de facut cu el. Era un pericol. Pentru cei din jur si pentru el insusi. Sarind la orice ii aparea in cale cu asemenea forta, sansele erau mari sa fie razbit la un moment dat de un caine si mai agresiv decat el. Incercarea de a-l mentine in viata ar fi costat prea mult, financiar si emotional, si ar fi constituit un risc permanent. Cainele a fost eutanasiat. M-am gandit nopti la rand la acel caine, ma mai gandesc si astazi la el. Ma voi gandi nopti la rand la Romania, pana la sfarsitul vietii mele, cu siguranta. Va fi o poveste care nu se poate incheia limpede, va fi o poveste care nu se poate incheia nicicum, va exista intotdeauna speranta periculoasa ca ceva s-a schimbat in esenta Romaniei, va exista intotdeauna tentatia de a intinde o mana catre ea.  Banuiesc ca nu se poate altfel si nici nu cred ca trebuie sa se poata. Nu putem sa ne rupem definitiv de nimic. Dar putem incerca si aceasta incercare ne da uneori iluzia curateniei si demnitatii.

“Eu cred ca tu uiti cine esti. Aminteste-ti intotdeauna cine esti”. Astea sunt doua fraze pe care le aud cam o data la doi ani de la una si aceeasi persoana, un baiat care ma cunoaste de mica. O minte in care am incredere totala, un tip de o duritate fantastica atat cu mine cat si cu cei din jur, un om de o intransigenta atat de fara fisura incat pana si respiratul il fac cu grija in preajma lui. Sigur, suntem prieteni, suntem cei mai buni prieteni dar pentru mine asta inseamna prietenia: rusine in fata celuilalt atunci cand gresesti, convingerea ca exista cel putin o persoana pe lumea asta pe care nu o poti pacali. Asta este confortul prieteniei pentru mine, asta este grandoarea prieteniei. Cineva te cunoaste in detaliu. Cineva stie cine esti chiar si cand tu ai senzatia ca habar nu ai sau cand chiar nu ai habar. Cea mai sigura sansa la reabilitare o constituie un prieten nu pentru ca te sustine in orice tampenie pe care o faci si te scoate din orice groapa in care ai cazut ci pentru ca stie cine esti, de ce ai facut o tampenie, de ce ai cazut si cum poti sa te ridici, in consecinta. El nu trebuie sa te ajute propriu-zis ci doar sa-ti aminteasca cine esti si ce poti sa faci.

Pe de alta parte, ce poate sa fie mai deconcertant decat fraza “Aminteste-ti cine esti”. Se vrea o fraza incurajatoare, se vrea o fraza care sa trezeasca in tine amintirea si apoi convingerea de neclintit ca nu ar trebui sa te lasi calcat in picioare. Ba mai mult, ar trebui sa jubilezi la constientizarea subita a propriei valori, a propriei puteri. Or in clipa in care cineva te pune sa iti amintesti ce e cu tine si cine esti, nu iti vin in minte decat mizerii, indoieli, esecuri, greseli, vinovatie. Starea ta nu este una asemanatoare cu cea care te cuprinde cand privesti gradina intinsa din fata Charlottenschloß-ului, de exemplu, ci este mai degraba una asemanatoare cu starea pe care cred ca o are prima victima a lui Dexter atunci cand acesta din urma il pune sa priveasca toate cadavrele copiilor pe care ii omorase si ii striga: “Open your eyes and look at what you did”. Nu exagerez, cam asta este strigatul meu interior atunci cand sunt nevoita sau doar invitata sa imi privesc trecutul. Nu pentru ca el ar contine cine stie ce monstruozitati ci pentru ca exigenta fata de mine insami nu a fost niciodata satisfacuta. Dimpotriva. Cand trebuie sa imi amintesc cine sunt, imi amintesc ca nu sunt ceea ce vreau sa fiu dar ca nici macar nu m-am cufundat in dulcea lene sau resemnare, asa incat sa zac balanganindu-mi un picior, la propriu si la figurat. Si aici nu este vorba despre o nemultumire cronica, nu este vorba despre depresie, nu este vorba despre neobtinerea lucrurilor pe care mi le-am dorit. E mult mai rau de-atat. Este vorba despre un om, eu, care a obtinut tot ce si-a dorit intotdeauna dar care sta stingher in mijlocul acestor lucruri. Un om care nu reuseste sa coreleze, sa suprapuna fiinta stinghera din mijloc si lucrurile obtinute tot de ea care stau intinse in jur, in gramezi inalte. Nu ma refer la lucruri practice, nu ma refer doar la reusite profesionale, sociale, financiare, nici vorba. Ma refer, vai, la toate reusitele, inclusiv cele de ordin emotional.

Asa ca intr-un conflict, mai ales intr-unul de joasa speta ca cel in care am fost implicata zilele trecute, e mai bine sa nu imi amintesc cine sunt. Pentru ca mi se face scarba de puterea mea. Mi se face scarba de ea si nici nu o recunosc ca fiind a mea. Ma desprind de ea si ajung acolo, in locul din mijlocul lucrurilor, loc in care imi tiuie urechile si in care ceva imi apasa tamplele.

E simplu si fals sa spui “ma amuz”, “nu imi pasa”, “stiu foarte bine cine sunt”, “ma simt suspect de bine”, “nu ma mai ating unele lucruri”. E simplu. Si fals, da. Nu pentru ca te-ar atinge prea multe sau pentru ca ti-ar pasa neaparat, nu pentru ca nu te-ai simti bine ci pentru ca exista nuante esentiale in stari, ca intotdeauna. Si trebuie sa le gasim si enuntam, macar de dragul de a nu fi plictisitori fata de noi insine.

Am incercat zilele astea niste exercitii care nu imi sunt proprii. Au esuat toate, v-o spun de la bun inceput. Am incercat sa gatesc ceva. Eu negatind niciodata nimic, neavand nici cea mai mica tragere de inima catre aceasta treaba. M-am gandit ca spalarea, taierea, combinarea, fierberea si prajirea, pazirea ingredientelor pot sa iti potoleasca mintea. Nu am aruncat pana la urma lucrurile la gunoi, nu m-am enervat, nu mi-am pierdut deloc rabdarea. Dar nici nu am obtinut calm, am dus doar la bun sfarsit un proces ipocrit de la inceput si pana la final. Apoi am incercat sa fac curatenie. Alt lucru pe care nu l-am facut niciodata. Curatenie serioasa. Am aruncat niste lucruri, am redescoperit altele, am mangaiat lucrurile prezente zi de zi in viata mea. Nimic in plus. Nici oboseala, iritare dar nici calm. Am stat mult mai mult decat de obicei in pozitiile mele de yoga. Cine face yoga strict din considerente sportive, ca mine, stie ca iti intinzi corpul in cele mai nebanuite dar totusi firesti pozitii si incerci sa mentii cat mai mult timp pozitiile obtinute. Le-am mentinut, nu mi-a tremurat nici un muschiulet si nici un fir de par. Tot nimic. Un lucru bine executat si-atat. Va reamintesc ca am incercat, intai prin cele mai ieftine clisee, sa imi amintesc cine sunt. M-am gandit sa nu ma grabesc in a spune ca nu vreau sa imi amintesc, m-am gandit sa nu iau in deradere absolut orice metoda simpla de linistire si asa-zisa autodescoperire. Mi-am zis sa fac o pauza in dispretul meu stiut fata de armonia asta superficiala trambitata de mai toata lumea in ziua de azi. Sa gasesti bucurie in lucrurile mici, sa faci lucruri cu daruire sau cu ceva asemanator, sa iti ocupi mainile si sa lasi mintea libera. Am recitit “Pianista” lui Elfriede Jelinek – ma rog, asta a fost o nostalgie nepotrivita in contextul linistirii. Este, intr-adevar, o carte familiara, este un subiect familiar dar nu se incadra prea bine in strategia prezenta. Am vazut si filmul facut dupa carte. Isabelle Huppert – cum o stiti. Numai la liniste nu te duce cu gandul. M-am plimbat foarte mult. Dar asta fac mereu. Nu am avut marea in fata casei, asta m-ar fi ajutat, v-am mai spus ca vantul rece pe malul marii si efortul de a merge repede prin nisip ud constituie cea mai sigura forma de reabilitare a identitatii mele. Nu am avut mare, am avut strazi dar au fost bune si alea, imi place sa avansez fizic, cui nu ii place? E cel mai bun surogat pentru avansarea psihica, e cea mai buna pacaleala atunci cand mintea ti-a ramas intepenita, constipata de la un dop de rahat prins cine stie pe unde.

Asadar, nu a functionat nimic, nu s-a conturat o identitate cu care sa te culci linistit in acelasi pat, nu s-a conturat nimic esential. Dar nu s-au conturat nici deruta sau nemultumire. Nu s-a conturat nimic. Punct. Fara disperare, fara agitatie, fara regrete. Nu s-a conturat absolut nimic. Si mi s-a parut extraordinar odata ce am iesit din incercarea de a ma autodefini si autolinisti. Mi-am dat seama ca nu mai sunt la fel de lasa ca in anii trecuti, ani in care gaseam prea repede o structura interioara pe care sa ma asez fara ezitare.  Asta a fost momentul pe care l-am punctat usor imbecil dansand pe “Temple Of Love” al celor de la The Sisters of Mercy. De vreo zece ori. Din surescitarea lipsei de proptele interioare, probabil. Nu s-a instalat bucuria imediat, intai a fost surescitarea pe cale sa se transforme in bucurie. Macar nu l-am ascultat pe Trent Reznor soptind “I am so dirty on the inside” cu satisfactia adolescentina cu care il ascultam pana de curand. Murdara pe dinauntru nu sunt si nu am fost niciodata. Pacat. Curatenia ar fi fost placuta, catharctica. Nici curata nu am fost. Pacat si pentru asta. Cunosc un singur om curat interior si se vede in fiecare trasatura a lui chestia asta. Macar din punct de vedere estetic merita sa fii curat interior, iata.

Iubesti, esti iubit, adori, esti adorat, inveti, lumea invata de la tine, obtii si obtii iar si apoi iar obtii, citesti, intelegi, descifrezi, iar citesti, iar intelegi, lucrurile se leaga, totul se leaga, se creeaza o structura laudabila dupa standardele despre care ai invatat. Stii ca descoperirea sinelui, descoperirea menirii, descoperirea fericirii – toate astea sunt de prost gust si, mai presus de toate, sunt pentru cei lenesi mental, pentru cei care vor sa sara etape. Eu intotdeauna am considerat ca revelatiile sunt pentru lenesi. Ca sa nu zic ca sunt pentru prosti. Nu zic inca asta, mai las cateva decenii sa treaca.

Vedeti bine ca “aminteste-ti cine esti” nu este o solutie. Si atunci ce naiba sa iti amintesti? Nu trisezi amintindu-ti “lucruri frumoase”. Nici nu stiu ce inseamna asta, cum te poate ajuta asta. Daca iti amintesti lucruri frumoase in mijlocul unei stari proaste, e cumplit. Le simti invadate de mizeria prezenta si aceasta mizerie pare si mai pocita prin comparatie cu lucrurile pe care ti le amintesti. “Suntem suma lucrurilor pe care le traim si le facem”. Iata ca nu. La mine suma e una si eu sunt alta. Impletirea celor doua elemente este rara si complet arbitrara, ma tem ca va ramane asa.

Nimeni nu are o structura fara echivoc la care sa apeleze intr-un acces de sila si indoiala. Lumea are structuri de care se agata. Devreme ce se agata de ele si nu se prind cu eleganta si calm, ceva este in neregula cu raportul dintre ei si structura si atunci treaba cu lipsa de echivoc se cam dilueaza. Cel putin in materie de relatie a ta cu structura. Si cred ca e in regula sa fie asa. Siguranta inseamna moarte. E o constatare fara urma de tristete. Este o constatare plina de realism, fara pic de dramatism.

Revenim la problema noastra: cum te reabilitezi dintr-o improscare cu zoaie, ce trezesti din tine asa incat sa te scuturi de tot si sa te comporti ca un om scuturat? Fara sa mimezi, fara sa exagerezi, fara sa minti, fara sa te grabesti, fara sa lasi mizerie prin diferite colturi, fara sa iti ramana bucati de resentiment prin locuri care s-ar putea bloca pana la urma, omorandu-te?

Habar nu am. Si am convingerea ca nimeni nu are habar. Tot ce pot sa va spun este ca ma simt bine tocmai pentru asumarea celor de mai sus. In alte dati m-as fi simtit groaznic, teribil de vinovata, teribil de speriata. Acum ma simt foarte bine.

Foarte rar am spus ca fac ceva fara sa fac apoi. Mai exact: foarte rar “mi-am” spus ca fac ceva fara sa fac apoi. Mi s-a intamplat sa mint ca voi face ceva si nu am facut. Dar nu m-am mintit niciodata pe mine, treaba care suna tezist asa ca nu insist mai ales ca nu pe presupusele mele virtuti se axeaza postarea de azi ci pe o decizie care nu se va schimba niciodata. Am asteptat sa treaca niste timp, asa incat sa am siguranta acestei decizii. In ea este inglobata si confirmarea teoriilor mele in privinta Romaniei si in privinta desprinderii de Romania implicit.

Asa cum stiti, a trebuit sa vin foarte scurt in Bucuresti pentru a-mi reinnoi actele. Sila fata de aceasta venire s-a accentuat pe masura ce mi-am dat seama ca nu am cum sa fac totul prin Ambasada Romaniei la Berlin. Oamenii de-acolo au fost extraordinari, am reusit eu sa ii fac sa rada cu cinismul meu. Nu cred ca mai exista o tara ai carei reprezentanti la o ambasada sa o denigreze. Ei bine, cei de la ambasada mi-au confirmat ce trebuie sa fac asa incat sa stau cat mai putin in Bucuresti, mi-au propus cum sa rezolvam tot ce se poate rezolva la intoarcerea mea, au ras impreuna cu mine. Au ras de Romania, au pronuntat cuvinte ca “dezastru”, “jalnic”, “mizerabil”. Eu am proununtat cuvinte ca “scarba”, “oroare”, “moarte”. Ne-am inteles din priviri si din cuvinte. La plecare mi-au spus “Ne pare rau ca trebuie sa mergeti, aveti grija, veniti repede inapoi”. Ma rog, mi-au mai zis ca am iesit cam verde in poza de pe titlu de calatorie dat fiind ca li s-a stricat imprimanta. Asa cum stiti, mi-am spus seara de seara, ca o mantra, ca nu pot sa ma intorc in Romania, ca nu vreau sa ma intorc. Apoi, dincolo de acte, mi-am spus ca nu pot sa il fortez pe tata sa ma vada doar in tari straine, oricat de frumoase ar fi ele, nu pot sa dau cu piciorul in tot ce a cladit el, in casa noastra, in grija cu care a pastrat-o, in respectul pe care l-a avut si pe care il are fata de tot ce tine de viata noastra. Mi-a venit sa vomit cam patru zile inainte de a pleca. Am crezut ca salata indoneziana de la delicateria mea preferata e de vina, mi-am zis ca nu o fi bun laptele din cappuccino. Am schimbat salata, mi-am luat una cu peste ton, am baut espresso. Starea de voma tot nu a trecut. Nu glumesc deloc, nu as alege o metafora atat de jalnica pentru raportarea mea la Romania. Asa cum spera probabil femeile urate si singure la o poveste de dragoste ca in filmele de cacat, asa am sperat si eu ca Bucurestiul ma va surprinde cu ceva, ma va face sa zambesc cu lacrimi in ochi sau alt cliseu des intalnit in cazul revelatiilor subtiri. Mi-am zis ca poate gresesc, ca poate sunt prea incrancenata, m-am uitat la poze cu Bucurestiul inainte sa plec catre el, am vorbit cu tata si am incercat sa imi extrag cat mai mult din vocea lui incurajatoare. Mi-a spus si el ca Romania este la fel de oribila cum o stiu si ca nu ar vrea sa vin dar ca, daca tot vin, sa ne distram, sa nu mai insistam pe latura dezastruoasa a povestii.

Cu o seara inainte sa plec din Berlin, orasul meu, casa mea, noua mea viata pe care o respect mai mult decat credeam ca pot respecta ceva, iubirea mea, mangaierea mea – cu o seara inainte sa plec din acest oras caruia ii datorez revenirea mea la demnitate si la viata am tras aer in piept ca inainte sa ma scufund sub apa, am plans in hohote privindu-mi vecinul exersand la contrabas, cuplul in varsta plimbandu-si setter-ul la 15:30, bicicletele ingramadindu-se pe strada, hainele de un bun gust remarcabil, linistea, puterea, civilizatia. M-am plimbat prin toate locurile pe care le iubesc in Berlin. Sau cel putin am incercat. Sunt atat de multe. M-am plimbat ore in sir prin ger, am plans cu zgomot, lucru pe care-l fac foarte rar, doar atunci cand simt neputinta crasa. Am plans pentru ca mi-am dat seama ca Bucurestiul nu va mai reinvia niciodata si ca nu mai are rost sa il resuscitez, am plans pentru ca mi-a parut foarte rau pentru el si mi-a fost ciuda ca mi-a parut rau, as fi vrut sa calc peste el ca peste o carpa. Am plans pentru ca nu am ce sa fac cu identitatea mea romaneasca, am plans pentru ca o detest, am plans pentru ca mi-am dat seama ca multi din romani se simt bine in Romania chiar daca sustin ca nu, am plans pentru ca aveam in mine un amestec de neputinta si furie, amestecul cel mai oribil cu putinta. Cand am plecat din Berlin, am simtit ca se rupe o bucata din mine, am inceput sa numar orele pana la intoarcere inca de cand nu se mai vedea Berlinul in zare. Am simtit admiratie, iubire si recunostinta pentru el si sila, stupoare, exasperare fata de Bucuresti. Am avut senzatia ca Bucurestiul ma va suge ca un tunel intunecat si imputit, am avut senzatia ca ma va sufoca si ma umple de noroi. Am inca aceasta impresie. Un thriller foarte apasator in care esti murdar, transpirat, plin de sange, schiop si incerci sa iesi dintr-o poveste pe cat de stupida pe-atat de infricosatoare.

Nu cred ca romanii isi mai dau seama in ce hal traiesc. O spun aproape tandru, ca si cum as vorbi unui bolnav psihic cu care stii ca nu are absolut nici un rost sa te enervezi. Un bolnav psihic in puscarie, nu unul pe care vrei sa-l vindeci, ci unul de la care vrei niste informatii. A trebuit sa imi construiesc un scenariu care sa faca mersul in Bucuresti cat de cat tolerabil. Intai am incercat solutii ipocrite de genul austriacului care lucreaza la Ambasada Austriei in Bucuresti si care are o firma de consultanta in materie de cheltuirea fondurilor europene sau ceva la fel de scarbos si manarit. Sfatul lui este sa iei Romania ca pe o provocare. El, de exemplu, s-a plictisit in Austria unde era totul perfect si a venit in Romania. Extraordinara poveste. Si daca starea de voma nu ar fi deja cumplita, ar deveni probabil si mai rea. Nu a mers asta cu provocarea. Provocare ar fi India sau Thailanda. Romania e doar o groapa care balteste. De la ideea asta cu groapa mi-am construit urmatorul scenariu care nu este chiar scenariu ci un remake al unei situatii reale din trecutul meu: acum cativa ani mi-a cazut un inel intr-un closet public. Inelul era mare, degetul se subtiase rau de tot de la frig, hartia igienica dura – s-a dus inelul in closet si closetul era cel mai scarbos closet din cate va puteti inchipui. Dar am bagat mana scurt in el ca sa imi scot inelul. Asta dupa cateva minute in care m-am gandit daca pot sa traiesc fara inelul ala. Mi-am dat seama ca mi-ar placea sa il mai port un timp asa ca am bagat mana in closet si l-am scos. Si pe urma am vomitat in closet. Asta este scenariul dupa care functionez in Bucuresti in putinul timp pe care trebuie sa-l petrec aici. Inelul reprezentand actele.

In acest timp am luat o hotarare de la care sigur nu ma voi abate: este ultima oara cand calc in Romania. Astept cu rabdare si docilitate cetatenia germana si sarut in gand trotuarele Germaniei, pomii, fustele, pantalonii, pantofii, subratul, parul, bicicletele nemtilor, in special daca sunt berlinezi. Ascult Wolfsheim, ma uit la PRO7, citesc in germana, incerc sa imi mentin vii detaliile germane, incerc sa ma feresc pe cat posibil de cele romanesti. Daca voi avea vreodata copii, ei nu vor auzi de la mine nici un cuvant in romana – nu poti sa stii daca nu cumva li se trezeste curiozitatea de a afla ce oameni, ce popor se afla in spatele limbii. Nu pot sa risc.

Experienta emigrarii pe marginea careia romanii fac un teatru lacrimogen sustinand ca ti se face dor de casa, ca strainii sunt totusi straini, ca esti nefericit printre ei, ca ei nu te inteleg, ca ei sunt reci, ca nu iti faci prieteni, ca ti-e dor de mancarea romaneasca si de cine stie ce plaiuri mioritice – experienta asta a mea a fost complet neasteptata pentru ei si asteptata pentru mine. Cand am pus piciorul in Bucuresti am simtit o tristete devastatoare. M-a socat in prima faza uratenia fizica a romanilor, nu am vazut nici un popor atat de urat in toata viata mea. Stiam ca sunt urati dar nu atat de urati. Si femeile si barbatii. Nu doar urati ci si vulgari, imbracati cu un prost gust strigator la cer, ostentativi, agitati, nesiguri pe ei si agresivi in consecinta, buhaiti, vineti, monstruosi. Orasul este mai urat decat un sat unguresc. Este intunecat, gaunos, plin de cele mai hidoase forme de existenta. Poluarea te doboara. La propriu. Vrei sa te asezi. Toata vitalitatea, toata bucuria de a te trezi dimineata se duce. Tusesti, esti ametit, cerul nu prea se vede. Nici o bicicleta dar foarte multe SUV-uri. Urlete. Mafie. Servicii mai proaste decat cand am plecat. Arbitrarul oribil al existentei, nu cel inalt. Relativul oribil al existentei. Lipsa de lege, politia nefacand absolut nimic, imposibilitatea de a sanctiona ceva nedrept, lipsa de cunoastere a drepturilor unui om, barfa, privirile sinistre, inumane, lipsa de intimitate, faza terminala agitata. Daca este sa stiu ceva, stiu ca nimic nu este mai infricosator decat un muribund care face o circoteca intreaga in ultimele zile ale vietii. Ar fi fost singura lui sansa: cea de a intelege ca a gresit, cea de a intelege ca e pe moarte.

Nu exista presupusul efort al oamenilor “civilizati” in Romania. Ei viseaza sa aiba macar o particica din viata celor necivilizati dar fara sa se compromita oficial. Si-ar dori sa se priceapa la masinatiuni de ultima speta si la musamalizarea lor. Nu exista o latura demna a Romaniei, exista doar o latura infranta si inciudata si una victorioasa cu japca, pe termen scurt, cu veselie de petrecere toparlaneasca.

Daca as putea sa va descriu in detaliu frumusetea vietii. Nu glumesc, nu exagerez, nu mi-am pierdut mintile pe finalul postarii. Daca as putea sa va descriu cu adevarat premisele frumusetii unei vieti fara sa va simtiti jigniti si fara sa va enervati pe mine, daca as putea sa va fac sa resimtiti demnitatea unei vieti normale. Daca as putea, as fi impacata. Daca as putea sa va spun ce inseamna o dimineata in civilizatie. O dimineata intr-un oras pe care-l stii, pe care-l stii bine, un oras in care ai prieteni, un oras in care esti fericit in absolut fiecare zi. Sunetele unui oras demn, pulsatia unui oras demn, mirosurile lui, obiceiurile lui, imaginile lui, oamenii lui, plimbarile in el, cumparaturile in el, parcurile din el, fiecare bucata din el. Respectul fata de oameni si fata de orice optiune, respectul. Respect care incheaga lucrurile si le duce mai departe. Atentia. Onoarea. Farmecul real, nu incropit si nu pazit cu arme psihice incontinuu. Linistea sufleteasca, respiratia unui oras la propriu si la figurat. Emanciparea, avansarea, deschiderea, cultura. Si nimicul gaunos romanesc de partea cealalta. Nimicul.

Romanilor nu le place, de fapt, civilizatia. Asta este cel mai trist adevar pe care-l pot spune despre romani. Le place civilizatia in vacanta, putin, ca un monument demn de pozat. Li se face dor de casa, li se face dor de relaxarea pe care o permite o mocirla ca Romania. Relaxare care este doar nesimtire, nimic altceva. Romanii vor Romania. O vor si se prefac ca nu o vor asa incat sa scuze absenta luptei de a o corecta. Romanilor le place in Romania – asta ma ingrozeste si asta imi da garantia faptului ca totul va merge din ce in ce mai rau in aceasta tara.

Am devenit un alt om in primul meu an la Berlin. Nu exagerez cu nimic. Nu mai stiu foarte bine cum eram atunci cand am plecat, imi amintesc doar pacla furiei, pacla umilintei de a fi neputincioasa in atatea si in atatea situatii. Nu mai stiu cum sa traiesc in Bucuresti, o spun cu toata seriozitatea. Habar nu am cum se traieste in Bucuresti, nu mai sunt nici macar furioasa, ca sa am garantia unei forme de adrenalina. Nu ma mai enerveaza nimic, nu mai am curiozitati in privinta nici unui subiect romanesc, Bucurestiul e mort. Regret viata lui nedemna dar il consider mort. Nu m-am mai ferit de cineva la propriu sau la figurat de un an incoace, nu am mai fost agresata de un an incoace, exista nenumarate probleme urate si meschine de care am uitat complet, arat foarte diferit fata de ziua in care am plecat din Bucuresti, vorbesc diferit in ideea ca nu mai sar la beregata orice mi-ai face. Nu mai gasesc rostul si resursele pentru a jigni, a denigra, a ataca, a barfi. Nu mai stiu sa fiu o javra. Si stiam, chiar stiam. Nu mai vreau sa atrag priviri, nu mai am vanitate imbecila, nu mai am un sambure infect in mine, nu mai am pendulari sufletesti, am claritate: pentru mine Romania a murit in voma proprie. Am o scarba infinita fata de aceasta tara si astept sa o uit. Se poate. Cred ca in cinci ani voi avea o amintire foarte vaga a ei, chiar daca suna imposibil. Uiti incetul cu incetul, mai ales daca imbratisezi cu pofta si convingere noua viata.

Nu am vrut sa ma vad cu nimeni pentru ca nu suport sa vad oameni care imi plac in contextul romanesc, ii astept pe toti la o plimbare demna pe strazile Berlinului.

Acest post este scris in special pentru cei care au fie si o urma de indoiala in privinta parasirii Romaniei. Daca emigrarea nu va fi pe gustul vostru, inseamna ca ceva, cat de mic, va place la Romania, ceva din Romania va va lipsi. In acest caz, nu am decat mila pentru voi si nici un fel de sfat, nu stiu ce sa fac cu oamenii care mai au duiosie, nostalgie fata de Romania. Daca emigrarea va fi pe gustul vostru, daca sufletul si mintea voastra vor incepe sa respire cu adevarat in alta tara, putem discuta. Despre orice. In afara de Romania.

Sa va spun ceva pe finalul acestei postari: cu ani in urma, intr-o toamna, eram pe plaja la Neptun. Foarte aproape de apa, doar suficient de departe cat sa nu mi se ude pantofii. A aparut un SUV pe plaja, gonind. Pe nisip, foarte departe de mine. Vazandu-ma, soferul a venit cu masina catre mine. Ingrozitor de repede. Intr-o incercare de un eroism infantil am hotarat sa nu ma dau la o parte. Era clar ca voia sa ma sperie si sa ma faca sa inteleg ca el poate face orice. Cei din masina se uitau la mine cu priviri pline de ura, gri, priviri venite, ca in cazul celor mai multi barbati romani, din niste fete buhaite, grase, oribile. Soferul a scos capul pe fereastra si a racnit: “Da-te in pula mea la o parte”. Si m-am dat. Ma dau. Considerand, fara drama exagerata, acest moment ca fiind simbolul relatiei mele cu Romania.

Berlinul este orasul meu si voi incerca sa joc teatrul acestei apartenente acolo unde ea nu exista pana cand imi voi confunda rolul cu viata, pana si eu o sa uit ca am vreo legatura cu Bucurestiul. Oricine ma va intreba de unde sunt va primi raspunsul ca sunt din Berlin.

La revedere, Bucuresti, mormant sarac si neingrijit.

Nu imi plac cautatorii de profesie, nu imi plac nici asezatii de profesie. Ca sa fac de la bun inceput o combinatie intre cele doua, spun ca imi plac cautatorii asezati. In ultima vreme am auzit de cel putin cincizeci de ori, in contexte diferite: “Vreau sa aflu cine sunt cu adevarat”. Nu spun ca oricine isi doreste asta, exista o mare parte a populatiei care nu are nici macar un milimetru de gand in aceasta directie. Dar printre oamenii cu un mininum de bun simt ideea incolteste si, daca nu incolteste cu adevarat, da bine sa spui ca a incoltit. In numele acestei presupuse aflari, in numele acestei cautari net superioare oricarei alte formule de viata, oamenii fac o multime de rahaturi impardonabile, de fapt, dar perfect pardonabile in clipa in care se scoate legimitatia pe care scrie “sunt in cautarea propriei identitati”. Cu totii ne cautam identitatea, cu totii suntem intr-o permanenta cautare, asta este natura umana, cautarea ne mentine vii – toate astea au devenit lozinci pe care lumea cat de cat rasarita le accepta cu un zambet complice pe buze: “suntem intre noi, eternii cautatori”. Daca te uiti putin mai atent la nervurile acestor cautari, descoperi lucruri deloc curajoase, deloc eroice, descoperi ca lumea se muta din loc in loc, fie ca e vorba despre munca, fie ca este vorba despre relatii si nu se simte bine nicaieri dar asteapta sa “isi gaseasca locul”. Asta e, nu ti-ai gasit locul, poti sa faci orice. Agitatia celor din jur in a nu-si gasi locul nu seamana insa deloc cu perioada romantismului german, daca ma intelegeti. Lumea nu prea are chef sa se confrunte cu sinele sau cu sinele altuia, daca e sa fim sinceri si atunci pleaca. In momentul in care cineva isi da seama ca omul nostru nu este fulgul de zapada frumos si unic, omul nostru pleaca. Cineva, undeva isi va da seama, locul asta nu e potrivit. In alt loc lumea va putea intelege valoarea adevarata, in alt loc se poate respira liber, in alt loc oamenii sunt atinsi de aripa unui paradis pe care oamenii din locul pe care tocmai il parasesti nu il stiu. Si asa ajungi sa mergi din loc in loc, din partener in partener, jignind si locurile si partenerii. Pentru ca tu vrei sa afli cine esti. Nu vrei sa afli cine sunt ei. Mai trist de-atat: tu nu vrei sa afli nici cine esti ci vrei sa afli ca cineva (cu cat mai multi, cu-atat mai reconfortant) crede ca esti asa cum te vinzi tu a fi, asa cum vrei tu sa crezi ca esti. Care sunt, asadar, sansele celor din jur? Nule. Un sunet marunt sa scoata, un sunet marunt care sa intre in contradictie cu ambitia ta bine conturata (in pofida declaratiilor ca esti liber si ca te lasi purtat de raurile existentei) si s-a terminat. Cu locul, cu omul, cu tot. E timpul sa plec, e timpul sa imi continui calatoria. De-aici incolo dezvoltarea mea nu mai are cum sa avanseze pentru ca vin niste imputiti si niste marginiti si indraznesc sa imi spuna si ei parerile lor sau imi testeaza intr-un fel fara echivoc valoarea.

Trebuie sa recunosc ca am intalnit aceasta atitudine in special la femei. Femeia este cunoscuta pentru cautarile ei perpetue si nemultumirea bovarica, nemultumire cu accente periculoase. Femeia este calatoare si nemultumita de profesie. Sau este mama si nemultumita de profesie. La mijloc nu e inghesuiala, numeri femeile prezente acolo pe degetele de la cateva maini. Nu e un mare secret ca femeia isi gaseste mai greu decat barbatul o ancora mentala. Sufleteasca – nu stiu, poate ca sufletul este mai putin pretentios decat mintea, cel putin eu asa am crezut intotdeauna. In plus, nu stiu exact ce ar presupune o ancora sufleteasca dar stiu ce presupune o ancora mentala. Presupune, simplu spus, sa ai un centru solid undeva in cap iar centrul ala sa nu se spulbere nici daca esti in Danemarca, nici daca esti in Chile. Sa nu se spulbere nici macar daca esti in Romania. Sa lupte putin mai agresiv cand e cazul dar sa nu se spulbere. Am auzit des femei spunand ca parca le lipseste ceva. Ceva lipseste intotdeauna. Si am auzit incurajarile celorlalti, incurajari care spuneau ca tuturor ne lipseste ceva si ca asta ne tine in viata, curiozitatea de a afla ce lipseste. Poate ca nu au formulat atat de limpede treaba dar asta era ideea. Si asa si e, nu o sa ma cert cu ideea asta. Nu avem cum sa nu resimtim o lipsa devreme ce habar nu avem ce se intampla dupa moarte. Cu noi, cu cei pe care-i iubim. Ne impartim in doua categorii: cei care cauta sa sfideze moartea si cei care cauta sa faca pace cu ea. Sunt atat de multe nuante in aceasta cautare si unii o cosmetizeaza atat de bine incat ne pierdem in detalii, la fel ca in multe alte privinte.

Asa cum v-am mai spus, nu am asteptat niciodata ca un context, fie ca este vorba despre un oras, fie ca este vorba despre un barbat, sa imi ofere o solutie. Nu am asteptat sa imi ofere nici macar o relaxare totala a tensiunilor prezente. Mi s-a parut nedrept si neproductiv. Nepoliticos, ca sa glumesc un pic. Monstruos, ca sa fiu foarte sincera. Mi se intampla foarte des (cand spun “foarte des”, vreau sa spun ca mi se intampla de cel putin unsprezece ori pe zi) sa imi scrie o fata care imi descopera blog-ul. Nu il citeste in profunzime, citeste doar doua sau trei postari, imi scrie ca i se pare “GENIAL” ce a citit si imi propune sa fim “amice virtuale”. Eu dau o sansa fiecareia, ma gandesc, asa cum fac intotdeauna, ca poate raspunsul meu sictirit ar putea pica intr-o zi foarte proasta pentru fata, ma gandesc ca raspunsul meu i-ar da incredere, curaj sau un elemement de care e nevoie in existenta ei. Ca sa nu lungesc povestea, va spun ca s-a ajuns aproape de fiecare data la niste nebunii fara semne de punctuatie, in care am aflat tot ce nu imi doream sa aflu, de la cum e viata in Slatina si pana la probleme hormonale. Dumnezeu, mers la biserica, nervi pe gropile din Bucuresti dar si enervarea pe faptul ca eu nu iubesc Romania. Finalul oricarei comunicari nu ma mai surprinde: “te crezi speciala si nu esti, te crezi invincibila si nu esti.” Iar eu am placerea porceasca, recunosc, de a spune ca sunt speciala si invincibila. Daca cineva este atat de imbecil incat sa creada asta in privinta mea si sa mi-o mai si strige dupa un schimb de mail-uri, atunci merita sa spun ca sunt speciala si invincibila si orice mai scoate femeile suparate din minti. Pot sa spun ca zbor ca Nathan Petrelli, pot sa spun ca ma regenerez si ca trebuie sa fiu salvata, daca se doreste cu adevarat salvarea lumii, pot sa spun ca pictez viitorul in diferite momente de transa. Pot sa spun orice doar ca sa adaug combustibil pe foc. Revin spunand ca nu am asteptat niciodata ca cineva sa imi ofere o solutie. Eu am vrut sa cunosc oamenii si locurile dincolo de nevoile mele. Poate suna paradoxal dar indraznesc sa cred ca nu este. Sigur ca se intampla sa primesti si fara sa ceri, sigur ca se intampla sa primesti fara sa ai asteptari – poate tocmai atunci primesti cel mai mult. Cu siguranta ca atunci primesti cel mai mult.

Mai este un detaliu pe care nimeni nu a parut sa-l ia in seama cand l-am adus in discutie. Un detaliu cu care toata lumea se lupta in discursuri inspumate dar pe care eu il consider de neclintit. Apar in viata oamenilor cu adevarat ca lumea alti oameni cu adevarat ca lumea. Si dincolo de cliseul pe care l-am auzit de la doua fete prezente in viata mea, cliseul ca barbatii lor le lasa in pace in dezvoltarea lor, dincolo de cliseul asta exista, totusi, oameni care nu te lasa in pace in dezvoltarea ta. Ironic spus. Nu inseamna ca te piseaza sa pleci sau sa vii la o anumita ora, nu inseamna ca nu iti permit sa te plimbi ore in sir cu bicicleta sau ca nu iti permit sa iti petreci noptile in varfuri de munti, singura. Inseamna, pur si simplu (nu stiu de ce pare atat de complicat pentru unii) ca te iubesc de le trosnesc terminatiile nervoase in timpul asta, inseamna ca au facut o pasiune reala pentru tine, inseamna ca s-a creat o legatura pe care trebuie sa o iei in calcul in calatoriile tale revelatoare. O iubire care nu vine si trece, o iubire dupa care nu ramai bun prieten cu celalalt, o iubire care nu trece in alta iubire ca si cum s-ar schimba trenurile, o iubire care nu se incadreaza in presupusa fluiditate relativa si incantatoare a existentei fara capatai – pentru ca asta este frumusetea existentei, spun multi, sa te lasi purtat de viata, ea oricum nu are reguli, ea oricum nu sta pe loc, ea trebuie traita, nu inteleasa. Nu e de mirare ca sunt atatea calatorii haotice la mijloc. Daca viata trebuie traita si nu inteleasa. Ca si cum cele doua s-ar exclude. De cand sunt mica am simtit repulsia celor din jur fata de disciplina mea culturala ca si cum ea ar exclude bucuria tampa de viata si traitul la deal, la vale, in apa, pe uscat, in certitudine sau incertitudine, in conflict cu Dumnezeu sau intr-un armistitiu temporar cu el.

Consider calatoria perpetua o lasitate, o consider evitarea confruntarii cu propria persoana si cu alta persoana. La nesfarsit. Fie pentru ca pe tine nu te-a miscat cu adevarat o persoana, fie ca tu nu ai miscat cu adevarat o persoana. Sau nu ti-ai lasat amprenta intr-un loc. Nu fasaieli de genul plantarii unei flori, ma refer la miscari sociale, la munca transfiguratoare pentru un anumit domeniu, la o creatie apreciata de critica, la o bucata scrisa impecabil. Daca poti sa pleci mai departe inseamna ca nu ai nimic in locul din care pleci. Suna atat de primitiv, atat de simplist, atat de non-modern, atat de impotriva tuturor cartilor de autodescoperire scrise de femei cu parul prea blond, cu ridurile prea pline de fond de ten, cu dintii prea albi si cu zambetul prea intins. Totul e acceptat fie ca te duce undeva, fie ca nu te duce nicaieri. Fie ca a fost de cacat, fie ca a fost senzational. Bine, daca a fost cu adevarat senzational, nu se mai scrie cartea. Ca nimeni nu scrie despre fericire, asta e treaba stiuta. Despre fericire reala. Cartile de presupusa implinire sunt scrise in mare parte de femei care nu si-au gasit implinirea dar care vor sa postuleze faptul ca implinirea nu exista sau ca ea e in detalii sau ca ea vine si pleaca sau ca nici macar nu e importanta. Si-atunci ce facem cu cei care chiar au facut ceva in viata asta, cei care sunt, de exemplu, peste drum de raftul cu self-help, prostii care s-au straduit sa isi puna cap la cap ideile decenii intregi si care sunt trecuti la “Weltliteratur”, prostii care nu au mers de colo-colo cu piciorul, nu au mers de colo-colo nici cu mintea, ei au mers sustinut pe un drum iar abisurile au fost traite in raport cu drumul ala iar din ele s-au ridicat tot pentru a merge pe drumul initial. Nu au fost liberi sa calatoreasca oriunde si oricat tocmai pentru ca ceva ii stapanea – ce cuvant urat in ziua de azi. Dar ii stapanea ceva ce le crestea valoarea – cu astfel de stapanire vad ca lumea nu prea mai vrea sa se confrunte, am senzatia ca este o conspiratie mondiala impotriva mintilor spectaculoase. Ce rost are sa te mai straduiesti cand totul e relativ? Or nu e. Am batut cu pumnul in masa (doar in gand) de fiecare data cand am sustinut acest lucru. Relativizarea este pentru incompetenti. Pe masura ce vezi ca nimic nu iti aduce ceva inchegat relativizezi. Nu doar ce faci tu ci si ce fac altii. Sa ne intalnim cu totii in zona iubirii, aia e cea mai sigura. Iubirea nu se poate masura, nu se poate defini, fiecare iubeste in felul lui si iubirea e la fel de capricioasa ca cei care o baga la inaintare ca valoare unica pe aceasta lume. Evident, de obicei, oamenii care trambiteaza suprematia iubirii universale nu au o iubire la nivel de strada, la nivel de apartament propriu. Asa cum cei care insista pe ideea ca orice teorie este valabila in felul ei nu au nici o teorie definita de la cap la coada in minte. Si nici nu au avut rabdarea de o citi pe a altuia. Si de a o lega de a altuia si a altuia si a altuia. Cand se ingroasa gluma, pleci. Cand trebuie sa fii prins cu ace abuzive si privatoare de libertate pentru a intelege opera cuiva sau pentru a incadra pictura cuiva intr-un curent, cand vezi ca partenerul tau de viata nu face exact ce vrei tu si ca treaba se subrezeste tocmai pentru ca partenerul simte presiunea ideilor tale fixe, pleci. Era prea sufocant unde stateai, tu esti un calator, de fapt.

Nu e nevoie de un psiholog prea talentat ca sa iti spuna ca o calatorie perpetua reprezinta perpetua fuga de tine insuti. Nu e nevoie de un psiholog talentat pentru a-ti spune sa te opresti si sa pornesti in urmatoarea calatorie cand stii ce e cu tine. Doar ca fuga de sine a devenit atat de laudata, este ridicata la un rang atat de inalt incat nimeni nu mai are curajul de a o contrazice. In fond, decat sa stea omul si sa nu reuseasca sa fie fericit, mai bine umbla din loc in loc avand convingerea ca locurile sunt de vina si nu el. Mai putina tensiune in aer. Mai mult spatiu de gandire pentru cei care sunt prinsi in lucruri lipsite de relativ.

Tiganul sufletesc este o tipologie iubita acum, probabil si de-aici lipsa de enervare feroce in clipa in care carduri de tigani deranjeaza un oras stabil si plicticos dupa noile standarde ale eliberarii de orice fel de incadrare. Rebeliunea este atat de la indemana. “Nimeni nu ma poate defini”. Nimeni nu te poate prinde cat sa te defineasca, de-aici si fuga. Ai sansa de a trece drept original pentru ca nu te supui nici unui test real. Daca ai face-o, ai fi foarte usor de definit in maximum cateva minute. Nicidecum cu rautate si marginire mentala. Daca dincolo de aceasta definire mai vrei sa faci ceva, e mare lucru, daca ai curajul de a-ti face o analiza serioasa din cand in cand, ca sa compari rezultatele si sa nu te lasi prada falsei rebeliuni care nu este decat un refuz al analizelor de orice fel – daca ai curajul asta, s-ar putea chiar sa faci ceva cu viata ta. Daca lumea nu te lasa in pace. Daca lumea iti spune la o masa de bucatarie sau la o masa dintr-o cladire de birouri, la o masa de Universitate sau la o masa de cabinet in ce punct esti, tu poti continua de-acolo. Poti confirma sau infirma, poti sti ce esti si ce nu esti din ce ti-a fost pus pe masa. Dar daca te sustragi sistematic oricarei evaluari de ordin mental sau emotional, calatoria ta devine o fuga rusinata, nu o pozitie bine infipta la carma unui iaht cu care gonesti pe Lacul Como.

Nu poti sa cauti toata viata fara sa stii ce cauti. Eu zic sa stii ce cauti, sa mai si gasesti din cand in cand, sa pui undeva si pe urma sa vezi ce iti mai trebuie. Daca nu ai incredere in aceasta varianta, citeste Robinson Crusoe. Nu e gluma. Citeste sau reciteste cartea si intelege ironia libertatii absolute. Si nevoia de solutii la aceasta libertate absoluta.

Daca pe patul de moarte esti la fel de ipocrit ca si in timpul vietii si spui, de dragul auditoriului (incluzandu-te aici, in mod tragic, si pe tine), “mor impacat stiind ca am cautat toata viata adevarul” e foarte trist. Nu se poate sa nu il fi gasit. Sau macar franturi din el. Nu este atat de stupid creata lumea asta incat sa cauti ca prostul si sa nu gasesti nimic, nici un joc, nici un test nu este creat ca sa te scoata doar din minti sau sa-ti umple timpul fara sa-ti ofere nici o sansa la rezolvare. Lumea are inca un bun simt general. Lumea este inca un loc cu sens. Faptul ca noi nu vrem sa ne obosim sa il descifram fara plecari zgomotoase, dese si aparent spectaculoase nu inseamna ca el nu exista. Garantez faptul ca a nu te simti bine nicaieri nu tine de locuri. Si nu tine de persoane. Tine de comoditatea pantofilor pe care ti i-ai ales. Sa nu te stranga, sa nu te incinga, sa nu intre apa in ei. Ca daca pantofii te chinuie, vezi toate lucrurile distorsionat si pleci din loc in loc crezand ca presiunea vine de la ce se intampla in jur. Nu degeaba pantofii sunt treaba definitorie in evaluarea unui om. Si nu intamplator prea putini oameni au pantofi ca lumea.

Dependenta mea de somnifere a fost registrul in care m-am simtit singura si umilita cumplit de propriile-mi slabiciuni. La aducerea in discutie a acestei dependente lumea reactiona ca atunci cand incercai sa vorbesti despre cineva mort: simteai compatimire dar si dorinta celui din fata ta de a goni cat mai departe de subiectul pus pe masa. Era ceva straniu, ceva rusinos, ceva ce, neintamplandu-se mai nimanui din cei cu care ma intalneam, ma transforma intr-o prezenta si mai incomoda decat pana atunci. 11 ani de zile am luat, noapte de noapte, un somnifer poate mult mai puternic decat mi-ar fi trebuit, am luat o substanta folosita pentru anestezie totala. Cu 11 ani in urma, mama a coborat la farmacia de langa blocul nostru si i-a spus farmacistei ca fiica ei nu poate sa doarma nicicum si ca arata “ca un spectru”. Fiica ei nu dormea de vreo alti 11 ani ca lumea. La scoala profesoarele se imparteau in doua categorii: cele care ma barfeau in cancelarie suspectand ca pierd noptile facand cine stie ce isi inchipuie profesoarele ca ar fi reprobabil si cele care ma chemau langa catedra intrebandu-ma in soapta si cu ingrijorare pe care o voi respecta toata viata: “Cristinchen, ce se intampla cu tine?”. Mare lucru nu se intampla. Sufeream de insomnie severa, dormeam prea putin si la alte ore decat restul lumii. Ma simteam bolnava fizic si psihic dar din rusinea de a nu fi la nivelul de competitivitate asteptat de la mine ma comportam, pe cat posibil, ca si cum as fi fost pe locul intai intr-un maraton, la doar cateva sute de metri de final, aparandu-mi pozitia. Nimic special, nimic nou, nu s-a schimbat nimic de-atunci. Cu exceptia faptului ca din ziua in care mama s-a intors cu Midazolam-ul de la farmacie, am dormit bine noaptea. La fel ca Salvador Dali (nu o spun cu mandrie ci cu o oarecare jena) luam cateodata, chiar si in primii ani dupa drumul mamei la farmacie, doua somnifere  in loc de unul, doar ca sa am un somn nesimtit, porcesc, nu doar bun. Nu am obtinut niciodata o reteta pentru Midazolam, am evitat sa merg la doctor din sila trecuta si prezenta fata de doctorii romani. Nu am vrut sa discut nici cu doctorii din familia mea, singurul doctor cu care poate as fi discutat despre asta este bunicul meu dar nu mai traia in perioada in care as fi fost pregatita sa-i spun ce se intampla. Cativa ani mi-a luat mama pastile de la aceeasi farmacista care ii daduse Midazolam initial. La un moment dat, un moment care a coincis cu o schimbare radicala a atitudinii mamei mele fata de mine, mama mi-a spus ca nu imi mai cumpara Midazolam si ca banuieste ca substanta asta mi-a facut numai rau. Acest verdict presupus responsabil a coincis cu reprosurile ei la adresa faptului ca nu am de gand sa ma casatoresc, ca nu imi plac copiii, ca in fata blocului veneau tot felul de baieti hotarati sa nu se miste de-acolo pana cand nu coboram. A mai coincis cu dezamagirea mamei la auzul gandurilor mele in privinta crestinismului. Eram necasatorita, fara urma de respect pentru ideea de casatorie, cu dezinteres total pentru facerea unui copil vreodata, in lupta vehementa cu tot ce tinea de crestinism, eram insomniaca, eram dependenta de somnifere. Ma culcam catre dimineata si ma trezeam catre pranz. Imi amintesc si astazi ziua in care mama mi-a dat draperiile groase la o parte si mi-a spus sa mai las lumina sa patrunda in camera, am vazut atunci pe fata ei exasperarea legata de turnura pe care o luase viata mea.

Ca orice dependent (nu e nevoie sa ai o dependenta spectaculoasa ca cea de heroina sau ca cea de cocaina), am gasit o modalitate de a face rost in continuare de Midazolam. Dupa opt ani o pastila pe noapte nu mai era de ajuns, am inceput sa iau in fiecare noapte cate doua. In unele nopti doua si jumatate. In unele nopti am luat trei pastile. In mare parte mi-am tinut dependenta sub control si am functionat bine in timpul zilei. Cu adevarat grele erau zilele cand mai aveam doar trei sau patru pastile si nu reuseam sa dau de amica mea farmacista. Erau singurele mele momente de panica, eu fiind un om cu un sange foarte rece in rest. Aici, in Berlin, am continuat sa iau Midazolam, trimis sau adus personal de tata, cumparat de la aceeasi amica. Dar amica m-a anuntat zilele trecute ca nu imi mai poate da Midazolam, nu se mai aduce, nu se mai fabrica in Romania, anuntul a fost sec si mi-a dat de inteles ca este un bun prilej pentru ea de a inceta aprovizionarea mea cu medicamente pe care ii este foarte greu sa le justifice. Am intrebat-o daca imi poate da altceva, orice altceva care sa ma adoarma si mi-a spus ca nu. Fata, la fel ca majoritatea oamenilor pe care-i cunosc, are un somn de piatra. Tot la fel ca multi oameni pe care-i cunosc, mi-a spus odata: “Da’ cum oi putea tu sa nu dormi, ca eu cand pun capul jos adorm imediat.” Am auzit, fara exagerare, cam de douazeci de ori formularea asta, cu variatiuni prea subtiri ca sa merite a fi mentionate. Am ajuns sa cred (cu toate ca imi dau seama ca nu poate fi adevarat) ca cei care dorm tun noapte de noapte sunt mai prosti decat cei care au probleme cu somnul.

Zilele astea a trebuit, in consecinta, sa renunt la Midazolam. Nimeni nu a reusit sa imi faca rost de cateva pastile asa ca nu am putut trai aceasta renuntare treptat, cum recomanda doctorii. Stiam ca renuntarea este foarte dificila, stiam ca ma asteapta dureri musculare, dificultati in a respira, anxietate, tremur, vomitat, transpirat, dureri de cap si, evident, insomnie. Stiam ca nimeni cu exceptia unui baiat nu va participa la treaba asta pentru ca nimeni nu intelege treaba asta si toata lumea asteapta ca eu sa redevin omul care functioneaza aparent ca un ceas. Si cu bucurie de a trai pe deasupra. Alaturi de mine a fost omul care a fost alaturi de mine in orice privinta, nici o surpriza, doar fantastica recunostinta pe care o simt dintotdeauna fata de el. Nu am asteptat niciodata gesturi extraordinare de la oamenii din jur si nici nu i-am desconsiderat vreo clipa pentru incapacitatea de a face astfel de gesturi, nu am simtit nici urma de nemultumire pentru ca nu am primit sprijin in anumite situatii, nu sunt genul de om care sa fie cu adevarat deschis catre alti oameni asa ca nu pot avea pretentia ca lumea sa imi fie alaturi atunci cand sunt in rahat. Nu imi place sa imi afisez slabiciunile si nu imi place sa le privesc pe ale altora. Mi se pare un schimb cinstit.

Si au inceput zilele fara Midazolam. Intre timp au si trecut. Eu nu vorbesc niciodata despre lucruri grave decat dupa ce au trecut. Din sila de a primi compasiune inutila si prost exprimata. Vedeti, asadar, ca nu sunt omul pe care sa-l ajuti cu inima deschisa si e foarte bine asa, mie ajutorul interuman imi pare un lung lant al slabiciunilor chiar daca aud ca el constituie esenta vietii sau ceva din zona asta. Mie nu imi place sa ajut si nu imi place sa fiu ajutata, simt jena, disconfort in ambele situatii, nu am in mine material de ajutator. Putina lume are, multa lume mimeaza ca ar avea.

Avantajul oricarei situatii imputite este ca iti trezeste speranta ca te vei comporta fara echivoc in ea, goana dupa situatiile pe care nu le poti pacali, cosmetiza, stapani complet – goana asta este veche si din ce in ce mai flamanda la mine. Eu, asa cum am mai spus, sunt in cautarea actiunii pure, in cautarea gestului pur, oricare ar fi el. Orice situatie cu adevarat dificila contine si promisiunea dezbracarii de orice fel de ipocrizie, contine promisiunea incapacitatii de a gasi o supapa. Contine, pe scurt, promisiunea autenticitatii totale. In aceasta curatare a organismului meu de Midazolam, am avut cateva momente pure iar ele m-au bucurat enorm. Dincolo de fortarea mea de a parea vesela si constructiva cu tata la telefon, dincolo de glumele (binevenite dealtfel) cu baiatul care mi-a suportat starea, dincolo de presiunea exigentelor mele de a functiona cat de cat in zilele de curatare – dincolo de toate astea au existat cateva momente de abandon total. Abandon, imposibilitatea de a te mai gandi la ce ar trebui sa faci si sa spui. Tremur, da, vomitat, da, dureri de cap, da, dureri musculare absolut cumplite, pierderea echilibrului si a acuitatii vederii pe alocuri, da. A trebuit sa colaborezi cumva cu toate astea, avand avantajul ca situatia nu era foarte grava teoretic, era doar o lupta fara o mare incarcatura emotionala, fara o drama atasata. Era o lupta a organismului si tu trebuia sa mergi cu mintea pe langa ea, nici prea aproape si nici prea departe.

In cele doua zile de curatare (este fascinant cum un corp se reface, se curata atat de repede) am baut enorm de multa apa, am mancat multe mandarine, am citit geniala carte a lui Hugh Laurie, am stat in pat incercand sa nu ametesc de la halul in care pareau sa se miste veiozele inalte de pe noptiere, am visat ca mama nu voia sa ma vada, am visat ca ochii tatei erau aceeasi cu ochii lui Ernest Wichner, cel care m-a abuzat aparent subtil in primele mele luni la Berlin. Am ras la amintiri care in alt context nu mi-ar fi starnit rasul, mi-au dat lacrimile de ciuda ca, la un moment dat, a trebuit sa ma asez pe gresia din baie dat fiind ca aveam o ameteala cumplita. Mi-au venit in minte imagini de pe Unter den Linden, din Kreuzberg, din fata restaurantului coreean din Friedrichshain, mintea s-a blocat intr-un lac din Dahlem si a stat acolo pana am sarit din pat avand senzatia ca vin foarte multe biciclete cu farurile aprinse catre mine. Mi-a fost foarte pofta de dulciuri si la fel ca in orice stare de transa am simtit o excitatie permanenta la granita intre placut si neplacut. As fi vrut sa fac sex cu orice imi intra in raza vizuala sau tactila. M-am simtit rupta de familie, de toata viata mea de pana acum. In cel mai bun sens al cuvantului. Am adormit si am visat ca pe Mulackstraße, strada in care dau geamurile dormitorului meu, erau numai masini cu numere de Bucuresti. In vis mi-am facut in graba bagajele si m-am urcat intr-un lift care a coborat pana pe Rue de Turenne, in Paris. Mi-a trecut prin minte sa beau putin alcool sau chiar mai mult, mi-a trecut prin minte sa incerc sa fumez dar ambele erau clisee din filme, vazusem eu ca la dezintoxicare toxicomanii isi mai indulcesc curatarea cu vicii marunte prin comparatie cu viciul de care tocmai se scutura. Romanul lui Laurie a fost ca o balustrada, m-am tinut de el si am avut norocul sa aiba o actiune complicata, alerta, ca in romanele lui Raymond Chandler sau James Hadley Chase. M-am invelit cu cate doua plapumi sau am stat intinsa in pat doar in chiloti, temperatura corpului si-a facut de cap, nu se mai comporta asa cum ma obisnuise. Am vrut sa ma uit la un episod din “In Treatment” dar mi se parea ca toti actorii urla, imi percepeam creierul ca zanganind din temelii la fiecare cuvant rostit in serial.

In dimineata asta am simtit ca gandesc din nou limpede, am simtit foame, am simtit din nou curiozitati marunte. Primul gand, poate nu ma veti crede, a fost: “Nu poti sa te intorci in Romania, nici macar pentru reinnoirea pasaportului”. Mi-a parut stupid, copilaresc gandul dar, pe de alta parte, asa mi-au parut multe ganduri ale mele pana cand sa le testez valabilitatea. Am baut doua cafele, inspirata si de recentul film al lui Jim Jarmusch, si m-am uitat atent pe geam. Nu mai facusem asta in ultimele doua zile, nu mai privisem atent, chiar si cand iesisem sa imi dezmortesc muschii in speranta ca nu ma vor mai durea atat de apasator, chiar si cand iesisem sa imi aerisesc mintea, o facusem cu ochii in jos si cu tot corpul concentrat sa nu cada. Band cafeaua si stand in picioare langa geam mi-am dat seama ca mintea mea este atat de prezenta incat ma ustura vigilenta si acuitatea ei. Nu am mai simtit prospetimea asta de foarte multi ani incoace. Nu am avut si nu am nici cea mai vaga idee ce sa fac cu ea. Este atat de penetranta, necrutatoare, nu are urma de slabiciune si, prin urmare, nu gaseste rostul in a se conecta, sa zicem, la nimeni si la nimic. Este cea mai solitara stare pe care am trait-o vreodata. Si ma face sa ma gandesc mai constiincios ca oricand la importanta slabiciunilor in crearea de legaturi interumane.

Cu cateva zile in urma citeam intr-o carte a lui Khaled Hosseini urmatoarea fraza: “There is a way to be good again”. Un prieten ii spune asta la telefon personajului principal. Acesta din urma trebuie sa se intoarca in Kabul, un oras cu care eu, de multe ori in gluma dar de cateva ori serios, am comparat Bucurestiul, mai ales cand cineva incerca sa imi bage pe gat ideea ca Bucurestiul este si el un oras european ca oricare altul, “cu bune si cu rele”. Nu are rost sa mai insist astazi asupra bine stiutului gust amar catre ranced pe care il am eu in toata fiinta din cauza vietii in Romania, toti cei care ma citesc imi cunosc convingerile greu de clintit in privinta Romaniei. Astazi voi insista pe ideea de a redeveni bun. In general si, mai ales, in raport cu tara care te-a inrait.

Nu am inteles niciodata lejeretea celor care se intorc in Bucuresti din cand in cand, cu trairi firesti, cu doruri firesti, cu bucurii firesti. Pentru mine, ideea intoarcerii in Bucuresti, fie si numai pentru a-mi reinnoi pasaportul, imi da insomnii si mai grele decat cele pe care le am de obicei. Pe de alta parte, le-am spus celor apropiati mie ca ma intreb ce fel de om este cel care nu are puterea de a se intoarce pentru cateva zile in mediul care l-a format. Daca ar fi sa aleg, daca ar fi sa aleg fara sa ma suspectez de lasitate si fara sa am convingerea ca este nevoie de o confruntare directa cu trecutul national, cu identitatea nationala, as alege sa nu mai vad niciodata Romania. O spun fara patima, o spun fara furie, o spun din comoditatea blanda si calda a locurilor care m-au mangaiat si insanatosit. As vrea sa imi schimb numele, daca nu mi-as iubi atat de mult tatal si daca nu as iubi atat de mult familia tatalui meu, daca numele meu nu ar fi fost purtat de bunicul meu. As vrea sa obtin cat mai repede cetatenie straina si as vrea sa incerc sa nu mai tresar niciodata de rusine sau bucurie atunci cand aflu ceva despre un roman. As vrea sa imi sterg identitatea nationala, chiar si acum, cand o privesc de la distanta. Nu am crezut si nu cred in continuare ca mi se va face dor de Romania, consider dorul de un loc care te-a limitat un semn al propriei incapacitati, un semn al propriului esec. Daca vrei sa te intorci in locul care te-a limitat, inseamna ca te-ai ratacit in locul care ti-a permis sa te intinzi. Nu te poti intoarce decat scurt, atunci cand limitarea nu mai este decat o amintire neutra – lucru pe care indraznesc sa il consider imposibil.

Revenind insa la posibilitatea de a fi din nou un om bun, m-am gandit care sunt sansele reale de a face asta. In tot acest val de femei orientate catre a zambi celor din jur pentru a face lumea mai buna, eu imi privesc sansele de a fi un om bun cu realismul caracteristic. Nu cred in solaritatea spontana atat de la moda acum, eu cred in procese minutioase, atent documentate, ca si cum ai fi sub observatie psihiatrica. Nu imi doresc neaparat sa fiu buna – de fapt, nu imi doresc sa fiu buna de dragul celor din jur, iau in calcul ideea de a fi un om bun ca sa pot convietui mai usor cu mine. Este tot o dorinta egoista. A fi bun inseamna a face pace, dupa mintea mea. A face pace cu o multime de lucruri, cu o multime de oameni. Asta este premisa reobtinerii bunatatii, daca ea a fost perturbata la un moment dat. La mine a fost perturbata. Ca sa reincep exersarea bunatatii, trebuie sa fac pace cu niste oameni si cu o tara. Cu istoria unei tari si cu ramificatiile acestei istorii in fiecare coltisor de sfera personala. Citind fraza aflata in primul capitol al cartii lui Hosseini, m-am gandit, in mod cu totul suprinzator pentru mine, la ideea de a redeveni un om cu adevarat bun. Probabil ca terenul pentru aceasta deschidere relativ ieftina si simpluta a fost pregatit de inceputul capitolului in care scriitorul spune ca a devenit ceea ce este astazi in iarna anului in care m-am nascut si eu. Stiti cum e – ai facut o plimbare foarte placuta prin ger, ai conversat cu un vecin elegant in haine si in ganduri, te-a induiosat un gest al unui nou prieten, ai mangaiat un caine, ti-ai cumparat niste portocale care umplu casa cu mirosul lor, ti-ai facut o cafea chiar daca e seara, te-ai apucat sa citesti o carte… devii mai prost decat esti in rest, poate. Devii mai putin vigilent, simturile ti se inmoaie, probabil ca unul din secretele altruismului societatilor occidentale este rasfatul. Oamenii se rasfata si atunci sufletul li se inmoaie. Glumesc putin. Doar putin. Ei bine, cu sufletul inmuiat de o seara tandra si umana prin excelenta, am primit fraza din carte ca pe o lovitura dupa care trebuie sa ma ridic cumva, am lasat cateva zile sa treaca, sperand sa uit fraza, mi-am spus ca este ridicol sa tii minte o fraza dulceaga, mi-am spus ca o astfel de fraza nu poate reprezenta o provocare mentala pentru mine. Mentala nu e provocarea dar sufleteasca e. Si sufletul e recunoscut pentru imposibilitatea de a-si mentine exigenta pe termen lung.

Vorbeam cu un an in urma despre stupoarea majoritatii occidentalilor in fata rautatii. Momentul in care am inceput sa observ asta a fost unul aparent stupid; eram la cinema si vedeam un film cu mafioti sarbi, prostituate din Europa de Est, masini cu geamuri negre gonind si tot restul arsenalului estic cu care eram perfect obisnuita. Nu ma soca nimic din film cu toate ca filmul se dorea a fi teribil de socant. Din seara aia am inceput sa observ faptul ca occidentalii nu mai cunosc anumite registre ale rautatii. Dincolo de cele mafiote, exista o multime de aspecte ale rautatii despre care occidentalii nu mai stiu mare lucru. Nu sunt pregatiti sa te santajeze, sa te escrocheze, sa te umileasca, sa te minta – putem discuta mult pe tema motivelor acestor trasaturi presupus angelice ale occidentalilor, le putem porcai si contrazice dar oricat ne-am stradui, occidentalii fac preponderent bine. Oricat am teoretiza, se simte binele in aer si el nu este unul relativ care tine strict de bunastare materiala. Nu am avut niciodata teama ca nu ma voi integra intr-o societate occidentala din cauza lipsei de profesionalism, nu m-am simtit niciodata mai prost imbracata, mai prost educata decat occidentalii. Dar m-am simtit si ma simt in continuare purtatoarea unui tip aparte de rautate. Rautatea omului care vine dintr-o tara cu o istorie imputita. Sigur stiti tipologia. Faceti parte din ea si mare parte din cei pe care ii cunoasteti se incadreaza in ea. Chiar daca exista licariri de bunatate si seninatate, e ceva imputit undeva, oricat teatru am juca. E treaba care se curata greu, e ca mizeria din plamanii nostri de estici, mizerie pe care am vazut-o, asa cum v-am mai spus, intr-un reportaj de la PRO7. Esticii au in plamani niste porcarii care nu mai ies nici daca esticii se muta in Elvetia, in varf de munte. De la poluare. Asa cum esticii au in stomac mizerii care nu mai ies. De la porcariile pe care le-au mancat. Si asa mai departe. Sufletul se presupune ca este intemnitat in toate astea si ca zboara fericit si auriu cand e scos din cusca asta. Poate dupa moarte, in Occident nu. Adica nu iti simti sufletul usor ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic doar pentru ca ai reusit sa scapi din Romania.

Dincolo de carti cretine si periculoase despre cum sa ne aliniam la ordinea cosmica, dincolo de falsa potolire in timp ce facem nu stiu ce prajitura sau in timp ce plantam o floare, dincolo de scurtele momente in care uitam ca venim dintr-un loc damnat, dincolo de solutiile mincinoase, temporare si teatrale, avem vreo sansa de a redeveni buni odata ce am intrat in contact cu toata nedreptatea, hotia, mitocania, mediocritatea romaneasca? Avem vreo sansa de a ne imbuna si insanatosi fara ca Romania sa o faca in paralel? Regret enorm sa imi sesizez aceste ganduri, aceasta preocupare, stiu ca am foarte multe impuritati in mine si nu vreau sa joc rolul blondutei senine care s-a descoperit pe sine in mijlocul binecuvantarilor occidentale. Ma responsabilizeaza bunatatea strainilor si imi pare ca sunt un fals, imi dau seama ca oricand pot reactiona asa cum am invatat sa reactionez in Romania. Plesnind, manipuland, demascand cu furie, ranind, punctand prea apasat, desconsiderand mare parte din oameni, cautandu-le punctele slabe pentru a-i putea avea la mana, facandu-le un profil in cadrul caruia ei sa nu mai aiba foarte multa libertate de miscare.

“There is a way to be good again.” Asta ma preocupa in putinele ore in care nu lucrez. Pana si mie imi pare falsa preocuparea. Dar nu este. Mi-as dori sa redevin un om bun si, oricat de stupid suna, mi-am dat seama de asta abia in ultima saptamana. Nu vreau bunatatea care sa “aduca zambete pe buzele tuturor”, nu vreau bunatatea aia de femei tunse scurt care pleaca in pelerinaje pe la manastiri, nu vreau sa fiu vesnic fericita si recunoscatoare, vreau bunatatea aia in care sa nu iti fie sila de tine atunci cand stai la masa cu oameni care nu au cunoscut mizeria umana in forma in care ai cunoscut-o tu. Mi-am spus multe luni ca sunt mai inteleapta si mai puternica decat cei care nu au cunoscut-o. Da, puternica si inteleapta poate. Dar si mult, infinit mai dispusa la a gandi si actiona cu o duritate respingatoare.

“Pe Chris nu poti sa o surprinzi sau sa o fraieresti cu nimic, e nascuta si crescuta in Romania.” Cum m-ar putea supara o astfel de constatare cand si eu cred acelasi lucru despre mine? Depistez in faza incipienta orice gen de mizerie pentru ca, la un moment dat, m-am intalnit cu ea. Ceea ce poate parea interesant si un semn de putere pentru altii este pentru mine o capacitate de care as vrea oricand sa scap, cu riscul de a fi suprinsa si intristata din nou de mizeria umana. Dar si cu incantarea de a trai macar cateva luni cu mintea libera de influenta unei societati care a trait infect decenii intregi, cu mintea libera de strategii de lovire in plin daca cineva te ataca. As vrea sa fiu surprinsa de lovituri. Macar un timp.

Am citit pe blog-ul femeii la care am tinut mult cu ani in urma ceva ce pare banal, la mintea oricui, un cliseu prea des intalnit pentru a fi luat in seama dar eu l-am luat, dat fiind ca ma intereseaza cum ii functioneaza ei mintea. Eu, din pacate, nu gasesc solutii in trairi si in sentimente, eu gasesc solutii in definirea pe cat posibil rationala a fiecarui lucru. Cuvintele erau cat se poate de simple:

“Intre cele doua formule de salut e bucurie, numai bucurie pe care perspectiva unui totdeauna ar dizolva-o prea repede.Vreau momente. In intensitatea lor e viata.”

Doar ca pentru mine erau, de fapt, teribil de complicate aceste cuvinte. Mi-am dat seama ca nu m-am gandit niciodata la importanta sau lipsa de importanta a cuvantului “totdeauna”. Nici nu stiam de unde sa imi incep, asadar, raportarea la cele scrise de ea. Imi aminteam, dat fiind ca o citesc cu atentie intotdeauna, ca scrisese la un moment dat ca nu ii plac exclusivitatile cand vine vorba despre iubire. Teoretic pledoariile ei erau si sunt pentru o forma de libertate si anume cea emotionala. Nu am stiut imediat ce sa cred dar m-am gandit ca ar trebui sa cred ceva cand aud o parere despre valoarea lui “totdeauna”, m-am gandit ca ar trebui sa stiu cum stau fata de valoarea acestui cuvant.

Pentru mine oamenii nu sunt toti niste miracole care iti rezerva straturi si straturi de revelatii, pentru mine oamenii sunt previzibili si asta nicidecum pentru ca sunt lipsita de incredere in rasa umana ci pentru ca, daca ai interesul si rabdarea sa studiezi atent rasa umana mai mult decat prin priviri, majoritatea oamenilor se incadreaza in tipare bine documentate de catre oamenii destepti, majoritatea oamenilor sunt rezultatul unor elemente usor de definit iar traiectoria lor este usor de prevazut. Suntem suma lucrurilor pe care le-am reusit sau distrus, suntem suma influentelor, circumstantelor, nu suntem mult mai mult decat ar putea asterne pe cateva pagini un psihanalist de bun simt. Exceptiile sunt putine si nu raman in umbra, lumea are pana si astazi un mecanism bun pentru depistarea valorii reale, pentru depistarea trufelor intelectuale in mijlocul mormanului de oameni care doar isi doresc sau mimeaza ca ar fi cine stie ce trufa. Valoarea unui om nu a fost niciodata relativa pentru mine. Doar cei lipsiti de valoare incearca sa relativizeze atat criteriile de apreciere a valorii cat si rezultatele trecerii prin aceste criterii. Oamenii care nu reusesc sa faca performanta cuantificabila se retrag in teorii alternative, cu iz sectar, teorii care prezinta fericirea drept ceva misterios, venit pe nepusa masa, ca o transa care te cuprinde fara sa ai vreun merit. Cine nu reuseste sa isi structureze mintea decent, cine nu reuseste sa isi structureze viata decent isi gaseste supape trambitate din ce in ce mai entuziast pe masura ce interiorul se surpa. Din punctul meu de vedere, acestia sunt oamenii pierduti: cei care nici nu se ridica dar nici nu cad cu adevarat, cei care isi rescriu istoria propriei existente pentru a da sens unor lucruri care nu au sens.

Ma intorc, cerandu-mi scuze pentru intarziere, la problema lui “totdeauna”, la teama afisata a multora fata de aceasta notiune. Si la deruta mea in fata acestei notiuni. Pana astazi, nu m-am gandit daca e bine sau daca e rau ca ceva sa fie vesnic, de neclintit si pentru totdeauna. Poate sistemul de canalizare e singurul lucru care chiar trebuie sa fie vesnic – ca altceva nu imi vine in minte acum. Dincolo de gluma, trebuie sa spun ca o minte cu adevarat libera nu trebuie nici sa se teama de “totdeauna” dar nici sa incurajeze aceasta idee. A te agata de potentiala permanenta, vesnicie a unei stari, a unei relatii este la fel de gresit cu a te agata de faptul ca “totdeauna”-ul ar putea strica ceva. Ambele sunt marginiri. Eu una nu m-am gandit niciodata daca o relatie este pentru totdeauna sau nu. Nu mi-am dorit sa fie, nu mi-am dorit sa nu fie, nu am avut timp si nu am avut nici structura mentala si sufleteasca de a ma gandi asa. “Totdeauna” imi pare irelevant. Si imi pare un gand inutil. Nu vei putea stabili decat la un final daca ceva a fost pentru totdeauna sau nu. Nu isi are rost presiunea lui. Nu cred ca trebuie sa-ti doresti nici existenta lui dar nici lipsa existentei lui ci chiar trebuie sa lasi lucrurile sa curga fara a le fluidiza fortat, fara a le inchega fortat. De multe ori m-am gandit ca oamenii care isi striga libertatea sunt cei care se simt cel mai incorsetati. Mi-a fost teama de oameni ca mine, de oameni care joaca perfect rolul bunelor maniere in ale fidelitatii fata de o persoana sau fata de o idee, migrand cu mintea in colturi in care cred ca nici libertatea cea mai crunta nu a ajuns. Ma uitam ieri seara pe un album cu reclame ale anilor ’60. Una din reclame continea urmatorul slogan: “Cum se face ca toti non-conformistii arata la fel?”. Intr-adevar, cum se face ca toti presupusii non-conformisti se conformeaza atat de bine acelorasi reguli ale non-conformismului? Sesizati, va rog, ironia intrebarii.

Am vrut sa stiu de ce nu mi-am pus vreodata problema ca ceva este sau nu pentru totdeauna. Intai de toate, in educatia mea nu s-a intrerupt nimic din senin. Parintii mei m-au iubit enorm, s-au iubit enorm, nu s-au despartit nici macar o zi, nu au murit cand eram copil. Gradinita a fost buna, a fost aceeasi, scoala a fost foarte buna si ea si nu s-a schimbat din clasa I si pana la final. Facultatea a fost si ea in randul lucrurilor, sa spunem. Nu m-am mutat, am stat, pana la plecarea din tara, in Bucuresti. Nu a existat o zgaltaiala care sa ma puna in pozitia de a-mi construi o teorie care sa imi faca zgaltaiala mai tolerabila. Nu stiu daca as fi facut-o, imi place sa cred ca nu. Loviturile pe care le-am primit dupa ce am fost majora nu m-au facut sa imi rescriu viata, nu m-au facut sa imi gasesc teorii care sa le faca suportabile, nu m-au facut sa indraznesc sa vorbesc in valtoarea lor. M-am crezut si mi-am dovedit a fi o minte stabila. Ceea ce pentru multi aventurieri de ocazie pare opusul trairii de senzatii puternice. Adevarul este ca nu exista nici o legatura intre o viata construita elegant si entuziast si lipsa senzatiilor tari. Dimpotriva. Cand ai toate nivelurile de baza satule, faci lucruri pe care nu le-ai putea face daca te-ar preocupa faptul ca nu te iubesc parintii, faptul ca nu esti popular la scoala, faptul ca nu reusesti sa ai o relatie fericita. Asadar, nu m-am gandit pana in ziua de azi la valoarea lui “totdeauna” pentru ca nu mi s-a parut important si nu mi se pare in continuare. Un om sigur pe el nu are de ce sa se agate de ceva, nu are de ce sa se fereasca. Un om sigur pe el nu trebuie si nici nu ajunge sa isi piarda vremea incercand sa lamureasca probleme usurele precum “ce este iubirea?” sau “de ce nu visam mai des cu ochii deschisi?”. In clipa in care faci asta ai capitulat, ai capitulat de la a participa realmente la ducerea unor idei mai departe. Cedezi, te dai batut, vrei duiosie, nu rezisti la ratiune, ii compatimesti pe cei care inca se mai zbat in a rezolva lucrurile. “Lucrurile nu au rezolvare”. “Nu exista bine si rau”. Nu exista valoare si non-valoare, exista doar toleranta, toleranta despre care am mai spus cu luni in urma ca nu este, de fapt, decat acceptarea faptului ca un cuib de mediocritate nu va fi spart niciodata. Iata, exista totusi o aspiratie catre un “totdeauna”. Totdeauna cuibul trebuie sa ramana la acelasi nivel.

Pentru oameni ca mine e simplu: continui, vrand sau nevrand, ce ai invatat. Esti atent, esti iubitor selectiv dar teribil de iubitor cu cei alesi de tine, esti concentrat, disciplinat, intelegi fara prea mare efort ca ar fi bine sa oferi si tu aceeasi stabilitate, aceeasi adoratie, acelasi sprijin pe care l-ai primit si tu. Nu prea am auzit de oameni crescuti in dragoste si stabilitate care sa o ia complet razna. Iubirea, educatia, mediul sunt mai puternice decat credem, nu putem sfida fara sechele grave lipsa lor. Intrebarea este, evident, de cand lumea, ce faci cu cei care au o fisura sau mai multe in acest drum ideal, sa zicem. Unii au puterea de a decide sa ofere prietenilor sau copiilor exact ce nu au avut, ei au puterea de a intelege ca secretul (care nu e deloc un secret) premisei la fericire este un mediu cat mai putin lipsit de relativ. Altii pedepsesc cu relativizarea oricarei valori oamenii din jur doar pentru ca ei nu au crescut intr-un mediu armonios. Iata, din nou, o alta forma trista a lui “totdeauna”. Cercul abuzului prin relativizarea valorilor pare a fi pentru totdeauna.

Permanenta anumitor lucruri, siguranta pe anumite persoane si stari potenteaza, dupa mine, trairile. Cele cu adevarat intense, nu fleacurile la nivel de pierdut un tren sau mancat mai prost o luna. Intelectualii acestei lumi pe care-i admir au avut, mai toti, o viata indestulata. O zi buna pentru ei era o zi in care somnul fusese odihnitor peste noapte, digestia fusese buna dimineata, ceaiul fusese la temperatura potrivita iar plimbarea una agreabila. Dincolo de aceste detalii s-a construit grandoarea. Am spus-o si o repet: Franz Kafka, Thomas Mann, Martin Heidegger (am notat aici preferatii mei) aveau o existenta suparator de stabila in detalii tocmai pentru ca stiau ce au de protejat. Mintea unui om, grandoarea mintii unui om nu este ceva cu care te poti juca iar momentele capata valoare in contextul acestei grandori, ele ar fi, cu siguranta, banale fara contextul in care au avut loc. Asadar, iata-ma suprinzandu-ma intr-o subtila pledoarie pentru un “totdeauna” in care cred si anume cel in care vor exista toate sistemele de gandire spectaculoase, sisteme de gandire care au avut si au nevoie de un culcus construit de oameni care cred in necesitatea si puterea acestui “totdeauna”.

Mi-am depistat nou aparuta normalitate recitind mail-ul pe care i l-am trimis unei prietene zilele trecute. Dincolo de acest mail nu mai este nimic de spus in ultimele zile, m-au parasit temporar ambitiile de a defini intrebari si raspunsuri. Nu las intrebarile sa se contureze si evit sa dau orice fel de raspuns atunci cand sunt intrebata. Este prima oara cand simpla existenta, fara cine stie ce entuziasm, fara vreo revelatie luminoasa, fara teatralitate, imi paralizeaza zonele despre care am crezut o viata intreaga ca ma definesc. Ratiunea ascutita, corectitudinea des ridicola, contorsionarile fara pauza, groaza de a-mi face stiuta vulnerabilitatea. Ceea ce pentru altii poate parea doar rutina fara haz, pentru mine este incantare, modestie reala dobandita pe nesimtite, fluiditate, firesc. Lumea se indoieste ca va ajunge vreodata in nu stiu ce colt de lume, se indoieste ca va putea fi cu un anume om, se indoieste ca va trai luxos sau liber, se indoieste ca va trai ceva cu adevarat spectaculos, lumea se teme de lipsa unor varfuri, eu m-am straduit sa le tocesc de cand ma stiu, doar pentru a avea ceea ce imi imaginez eu ca este binecuvantarea unei acalmii inainte de o noua si inevitabila furtuna. Eu pauze nu prea am avut in viata asta si nu cred in cele de carte postala, cu mine imbracata in alb, singura pe malul marii. Acum exigenta mea ia o pauza iar zilele trec cu un fior vag pe sira spinarii, ca atunci cand visezi ca zbori. Pentru mine asta este fericirea si stiu ca nu o voi avea des, ma intreb ce combinatie de elemente mi-a dat aceasta pauza si incerc sa nu o stric cu intrebarea: “Pana cand?”. Ma ajuta in mentinerea echilibrului jurnalul lui Thomas Mann pe care-l citesc, surprinzator, pentru prima oara. Acesta este mail-ul pe care i l-am trimis prietenei mele:

“Nu am ce sa spun despre mine, daca e sa fiu sincera. Nu mare lucru. Sunt indragostita, insel increderea oamenilor care ma iubesc, muncesc mult, sunt plina de adrenalina de toate felurile, ma simt puternica, matura si rea in acelasi timp, nu am timp pentru mustrari de constiinta. Nu mai simt nimic pentru Romania si Bucuresti, ma simt ca si cum nu as fi trait niciodata acolo. Ceea ce imi da uneori disconfort identitar. Dar, de cele mai multe ori, imi da o libertate amuzata. Traiesc barbateste, in ideea de sarcasm combinat cu placere si cu seriozitate cand vine vorba despre munca. Imi aman ordinea din minte si suflet, o sa o fac la primavara, probabil. Scriu in paralel, mi-am terminat al doilea roman, mi-am gasit un agent neamt bun, sper sa ma desprind de Romania si prin asta. Si sa uit abuzul comis de batranul de la Literaturhaus, uneori imi vine sa vomit la propriu cand imi amintesc cum a incuiat usa la el in birou. Se intampla, nu ma ambalez in profunzime. Am o lejerete, o nesimtire, nimic in vecinatatea intelepciunii.”

Viata se anunta destul de plictisitoare daca ma incapatanez sa continui mersul pe sensul occidental. Inainte de a spune ca glumesc, explic ce am vrut sa spun. A fost rau in Romania, a fost mult mai bine in Germania si acum redescopar in doze mari ce am descoperit pana acum in doze mici: exista tari in care e si mai bine decat in Germania. Odata ce te-ai facut bine, nu te mai multumesti cu ce iti ofera Berlinul, vrei mai mult. E normal, nu e cine stie ce lipsa de recunostinta, e evolutie sau, oricum, o forma a ei. Ti-ai asigurat strictul necesar in materie de civilizatie, nu iti mai e teama ca te calca o masina pe trecerea de pietoni si ca iti versi toate matele daca mananci la un restaurant, nu mai rage nimeni, nu te mai agreseaza nimic, oamenii se tin de cuvant, oamenii se imbraca la fel ca tine, mananca la fel ca tine, au gusturi asemanatoare cu tine in mare. Abia in clipa asta te poti gandi ce vrei cu adevarat. Esti, in sfarsit, cu o mare intarziere, la nivelul de baza. Si din clipa aia aproape ca incepe sa iti fie rusine cu tine in proprii ochi. De unde cu doar un an in urma voiai doar sa scapi si sa traiesti decent, acum te bate gandul sa traiesti de-adevaratelea. Incepi sa reiei niste ganduri pe care le ingropasesi inca din liceu. Te simti ridicol. Asa cum se simte probabil un barbat in midlife crisis. Ai tot felul de trairi echivalente cu dorinta sexuala pentru oameni foarte tineri si cumpararea unui Porsche 911. Nu, nu vrei sa traiesti cu oameni foarte tineri si nici nu vrei sa iti iei un Porsche 911 dar ai in tine o vivacitate care te obliga. Te obliga sa faci ceva cu ea, altfel nu dormi nici macar cu somnifere. Si, ce este cel mai deconcertant, incepi sa nu mai ai chef de drama. Incepi sa nu mai ai chef sa suferi sau sa fii interesat de suferinta. Ceea ce te clatina, evident. Am crezut si tot mai cred ca suferinta este cheia existentei, am crezut si tot mai cred ca suferinta este cea mai sofisticata si utila traire. Pentru mine un om care nu sufera este un om care nu evolueaza, asa cum am mai spus in repetate randuri. Mi-am pus cu ceva timp in urma (si aici, pe blog) problema unei existente in lipsa dramoletei perpetue interioare cu care m-am obisnuit sa traiesc, fiind estica. De la fimele rusesti pe care le vedeam cu mama si pana la romanele Hertei Müller – totul a fost in ritm de drama si m-a facut sa desconsider bucuria, mi-a facut-o antipatica, m-a facut sa o consider vulgara, simpluta.

Am stat o vreme, asa cum stiti, in tara cea mai fericita din lume in mod oficial. Studiile arata ca Danemarca este tara cea mai fericita din lume. Nu am mers pentru prima oara in Danemarca in aceasta iarna, am mai fost de trei ori in tara asta si de fiecare data am resimtit aceeasi perplexitate in fata armoniei care pluteste in aer. De fiecare data pana acum. Acum nu a mai fost perplexitate ci bucurie pura, aveam baza germana, stiam sa ma descurc cat de cat cu fericirea danezilor si mi-am gasit in doar trei zile un minimum de echilibru care sa imi garanteze alinierea sufleteasca la ce simteam si vedeam in jur. Am privit Berlinul asa cum stiam ca urmeaza sa-l privesc: ca pe spitalul extraordinar care m-a facut bine. Nu mi-a placut ce am simtit, Berlinul merita mai mult de-atat, Berlinul este baiatul bun si depresiv cu care este interesant sa fii cand esti si tu depresiva dar cu care nu vrei sa traiesti daca iesi din depresie. Intotdeauna il vei considera un geniu, o minune, profunzimea absoluta dar nu vrei sa traiesti in depresie o viata intreaga, la un moment dat (culmea, tot datorita lui) iti dai seama ca nu mai poti sa fii trist. Se petrec lucruri chimice in tine, banuiesc ca mancarea sanatoasa si aerul curat sunt mai puternice decat conceptiile proprii, poate ne credem mai cerebrali decat suntem, poate ne credem mai emotionali decat suntem, poate ca latura biologica dicteaza atunci cand este in toate puterile ei. Si asta e periculos, am simtit-o pe pielea mea. Nu am avut, timp de multe zile, dubii, temeri, nemultumiri, nu am avut interes pentru nici o forma de suferinta. M-am transformat, zic eu. Sau poate asa sunt eu. Poate asa am fost intotdeauna. Egoista si axata pe mici si mari placeri, ca medicii cand sunt in afara orelor de munca. Cine stie de ce m-am hranit atat cu suferinta? Cine stie de ce am fost vesnic lacoma sa absorb suferinta altora? Altruismul meu capata cu totul alte valente zilele astea, ma gandesc ca tot ce am facut am facut ca sa inteleg de ce sufar eu, nicidecum ca sa ajut lumea. Si acum, cand nu mai sufar, ma lasa rece si descifrarea suferintei altora. Incep sa ma occidentalizez in felul in care vad romanii occidentalizarea: mi se intaresc nu doar fesele ci si bucati din suflet. Devin, categoric, mai constructiva si mai de folos practic – asta ca tot am adus ideea de medic in discutie. In loc sa ma cufund in suferinta cuiva, in loc sa absorb fiecare bucata si sa sufar cu fiecare inghititura, ma gandesc daca pot ajuta cumva practic. Daca nu, gata. Nu mai par a fi o consumatoare de suferinta si, cu toate ca treaba asta mi s-a parut ingrijoratoare la inceput dat fiind ca eu credeam ca suferinta ma defineste, acum nu mi se mai pare deloc asa, ba chiar indraznesc sa cred ca occidentalii se cufunda mai putin decat mine in suferinta dar fac mai mult pentru ea – treaba asta punandu-ma pe mine intr-o lumina foarte proasta si dovedindu-mi cata ipocirizie s-a aflat in lacrimile mele interioare de-a lungul existentei de pana acum.

Danezii sunt realmente fericiti, nu prea mai incape indoiala in privinta asta. Nu putem discuta despre ei la fel cum discutam despre restul europenilor. Nu putem sa insiram puncte bune si puncte rele, nu putem sa le cautam si gasim cine stie ce nod in papura – oficial si neoficial oamenii sunt fericiti. Superbi fizic, intr-o comunicare vie si calda unii cu ceilalti, cu o viata sexuala pe care nici nu trebuie sa o laude studiile, ca o depistez eu usor privindu-i impreuna, cu niste copii blonzi si alintati care nu par sa planga niciodata, cu utilajele lor vesnic pregatite sa curete trotuarele, cu mancarea lor care da clasa la gust si ecologie intregii Europe, cu disponibilitatea lor de a vorbi cu oricine si de a ajuta pe oricine, cu toata cochetaria tarii, cu tot relieful, cu tot stilul. Asadar, la Copenhaga, unde am locuit, nu am avut sprijinul pe care mi-l da Berlinul in ale suferintei. Daca berlinezii sunt depresivi si asociali in mijlocul unei metropole care le ofera practic totul, danezii sunt fericiti si sociali prin excelenta intr-o metropola care le ofera totul. In prima zi am crezut ca ma voi simti tare prost devreme ce nu gaseam nimic familiar de care sa ma agat. Incetul cu incetul am lasat carjele suferintei cu care mersesem, sa fim sinceri, si prin Berlin si am inceput sa merg ca lumea prin Copenhaga. Si mi s-a parut ca nu am nimic, mi-am zis ca sunt sanatoasa sufleteste, asa mi-am zis. Nu a disparut starea nici macar pentru cateva secunde. Ba mai mult, corpul meu, jur, a trecut prin niste procese foarte stranii. Intai am simtit o caldura coplesitoare, nu tocmai placuta, ca atunci cand iti vine sa vomiti. Ceva imi inunda corpul si nu stiam daca vrea sa stea sau vrea sa iasa, aveam o senzatie de disconfort. Nu a iesit, a stat. Am visat in absolut fiecare noapte cate un om cu care m-am certat aparent iremediabil. Fiecare om cu noaptea lui, nu au fost doua persoane pe noapte. De la Victor, baiatul care m-a chinuit tot liceul, sfarsind prin a-mi scrijeli cu un pix rupt cuvantul “tarfa” pe spate in timp ce ma asculta profesoara de geografie si pana la Robert, baiatul care a incercat sistematic sa ma denigreze in ochii iubitului meu invitandu-l deodata la prea multe partide de sah – ei bine, m-am impacat in vis cu toti. Nu prin cuvinte, prin mai mult de-atat, am trait mai mult de-atat cu ei. Ne imbratisam, se simtea intre noi decizia de a nu ne mai certa niciodata si alte lucruri care mie imi par imposibile ba chiar dezagreabile in viata de zi cu zi. Eu cred in cearta, cred in puterea conflictului si in rolul esential al acestuia, cred in razbunare si cred in ura, nu intentionez sa ma las inundata de bine si nici sa subestimez vreodata importanta raului.

In mijlocul danezilor nu am simtit nevoia nici sa citesc, nici sa gandesc prea mult, nici sa imi amintesc de trecut, nici sa rezolv lucruri, nici sa imi pun obisnuitele ghilotine deasupra propriului cap. Am simtit nevoia sa mananc peste, fructe, sa ma plimb foarte mult, sa jos Singstar Party, sa ma uit la House M.D., sa vad cand ingheata si cand se dezgheata lacul si ce fac lebedele si ratele in ambele situatii. Am incercat sa imi trezesc vechiul eu citind cateva pagini dintr-un roman adus de tata, am incercat sa ma uit la stiri dar nu am reusit sa ma scot din stare. Ma rog, era si greu cu stirile – cea mai importanta stire la danezi era ca lacul pe care-l vedeam eu pe geam nu a inghetat destul si ca Politia a pus niste semne care sa avertizeze oamenii de chestia asta. Mi-au trecut sentimentele de inferioritate nationala, am gandit porceste: daca ai bani, daca arati bine, daca ai pe cineva care te iubeste si daca esti sanatos tun, stapanesti lumea. Nu exista romani, nemti, danezi, englezi, spanioli. Existi tu in forma cea mai buna. Cand forma incepe sa scartaie, iti pui tot felul de probleme care sa scuze faptul ca iti scartaie forma. Am trait, asadar, un fel de “Vointa de putere” a lui Nietzsche reloaded. Am fost linistita ca in apele freatice ale Danemarcei curge un Kierkegaard dar nu m-am lasat inundata de el asa cum faceam in Romania si in Germania.

Simtindu-ma cu adevarat sanatoasa interior, am privit cu dezinteres trecutul indepartat si cu recunostinta vaga trecutul apropiat, nu mi-am dorit decat sa fac si sa am. Nu am vrut sa fiu altceva, sa fiu ce am fost odata, sa nu mai fiu ce am fost, sa nu mai fiu ce sunt – nu mi-am mai pus nici o problema de felul asta. A fost prima oara in viata mea cand am simtit si gandit asa. Si nu m-a parasit felul asta de a simti si gandi. Tot incerc sa imi induc stari vechi dar nu merge. Ma cunosc destul de bine cat sa stiu ca “stricaciunea” e ireparabila. Nu mai sunt ce am fost, nu e o treaba temporara. Am fost intr-o stare impecabila si mi-a placut. Nu m-a plictisit, nu m-a ingrijorat decat in prima faza, nu mi-a lipsit nimic, nu m-am simtit pana la urma straina de ea. Asa vreau sa traiesc cu riscul de a ma tampi incetul cu incetul. Mi-am dat seama (si este trist, realmente trist) ca structura mea sufleteasca a fost o chestie de conjunctura. Poate ca intotdeauna este, ca nu ne nastem degeaba in conjuncturi diferite. Dar asta nu ma face sa nu ma simt tradata de mine insami. Deci eu nu sunt un om sensibil, cu sufletul ca o rana vie din nastere, eu nu sunt un om preocupat de suferinta, eu sunt doar un om care a trait intr-un mediu de cacat si care a incercat sa dea un sens propriei suferinte in mijlocul acestui mediu. Chestie de conjunctura, asadar.  Asta ma face sa fiu romanca? Nu cred. Asta ma face sa fiu sensibila? Nu cred. Asta ma face sa fiu un om care fost bolnav si care s-a insanatosit. Sigur ca inveti multi din privatiunile bolii. Dar poti sa devii si un om care se bucura fantastic de viata, tratand cu oarecare amuzament si indiferenta sau chiar cu revolta explicita suferinta – poti sa o iei si pe drumul asta, nu spune nimeni ca boala careia ii urmeaza insanatosirea trebuie sa te faca obligatoriu un om mai sensibil la suferinta celor din jur. Eu am avut surpriza de a descoperi ce a facut insanatosirea din mine. Nicidecum un om mai inclinat catre intelegerea suferintei. Ci un om nu foarte interesat de ea. Ce voi face prima oara cand voi simti suferinta puternica? Singura varianta este moartea unui om pe care-l iubesc. Ce voi face atunci? Nu mare lucru. Pentru ca nu va trebui sa caut foarte departe alinarea si impacarea. Societatile occidentale nu te lasa singur in mijlocul unui dezastru, nu e nevoie sa-l cauti pe Dumnezeu, poti vorbi cu aproape orice om. Si poate ca asta este cea mai importanta lectie pe care trebuie sa o inveti in viata asta.

Jur sa spun adevarul si numai adevarul. Nu pot sa spun ca sper sa ma ajute Dumnezeu in masura cantitatii si calitatii adevarului care urmeaza pentru ca eu nu cred in Dumnezeu. Asa ca trebuie doar sa ma credeti pe cuvant.

Pe mine ma preocupa foarte mult, poate prea mult, relatia cu tata. E pe terminate aceasta preocupare pentru ca mi-am dat seama ca imi sta ca o piatra foarte grea pe inima, in preajma lui nu mai sunt eu, ma contorsionez, ma inhib, ma simt ca intr-o camera ingusta si intunecata. Tata este un om extraordinar si nu rasufla pe nicaieri, treaba buna in cazul unui cauciuc, treaba rea in cazul unui om. Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc ci despre Craciun. M-am straduit ca tata sa aiba un Craciun frumos. Munceste mult, fumeaza si mai mult decat munceste, m-am gandit sa fac ceva care sa ii placa mult, nu oricum. Am ales, foarte din scurt, Copenhaga. El voia metropola, voia sa isi faca plimbarea de dimineata intr-un loc plin si nu intr-unul gol. Si danezii ii plac sau cel putin asa se pare asa ca am ajuns la Copenhaga pentru a orchestra un Craciun. Casa pe care o inchiriasem pe Net era un dezastru si e prima oara cand mi se intampla asa ceva, am nimerit-o al naibii de bine de fiecare data pana acum. De data asta casa era o cocina cu bucati de rahat in closete, cu firimituri pe mese si dulapuri, cu par de prin toate partile corpului intins pe paturi si canapele. In casa era frig si mirosea a voma. Auzeam, in timp ce adulmecam voma, cum plange un copil de la etajul de sub mine. Nu erau perne, nu erau plapumi. Singura perna putea a cap imputit si singura plapuma putea a transpiratie. In frigider erau doua cutii de lapte expirat. Si o duhoare de macelarie uitata in soare. Am dat banii proprietarului prea repede, proprietarul a plecat, am ramas in mizerie, am incercat sa ma gandesc cum se poate face tolerabila casa, intr-o ora mi-am dat seama ca uneori chiar trebuie sa stii cand sa te retragi de la masa de joc. L-am sunat pe proprietar, i-am spus ca e jeg peste tot, a ezitat sa vina, i-am spus disperat ca trebuie sa vina. Pana la urma a venit. Mi-a spus ca face curat imediat. I-am spus ca este o murdarie instalata in ani acolo si ca nu se poate face nimic. Mi-a zis ca ii e frig, a inceput sa tremure, mi-a zis ca se uita la un film cu pinguini cand l-am sunat si ca era destul de interesant. “Happy Feet”. Mi-a zis ca a mancat clatite si ca a baut… nu stia cum se spune in engleza. Pana la urma ne-am lamurit: bause limonada. Vazand ca nu da nici un semn ca ar vrea sa imi inapoieze banii, i-am spus zambind ca e momentul sa facem schimbul: cheile de la apartament contra banilor. Mi-a dat banii, eram amandoi jenati, am plecat. Ningea cu fulgi enormi, pe strada nu era absolut nimeni. Imi era teama de mizerie, poate parea o teama superficiala dar in clipele alea era o teama profunda. Nu puteam fi sigura decat pe un singur hotel din oras si asta pentru ca il vazusem intr-un film cu Mads Mikkelsen. “After the Wedding” e filmul. M-am gandit ca nu poate sa fie mizerie intr-un hotel in care s-a filmat un film cu Mikkelsen. Sistemul de navigatie se stricase inca de la iesirea din Germania si Copenhaga nu este un oras construit pentru fraieri fara sistem de navigatie. Pana cand il descoperi la pas, te invarti ca boul prin el. Multe zone pietonale, multe strazi cu sens unic. Am ajuns intr-un tarziu foarte tarziu la hotel. Am intrat pe usa si am vazut niste scari rulante. Tot hotelul duduia din temelii de la o muzica ce parea a fi live. Pe drum de la masina catre hotel mi se rupsese tocul de la o cizma, incercam sa ascund treaba asta. In holul hotelului era o oarece bezna si o scena pe care o doamna facea striptease. In public, in tot holul hotelului, erau oameni imbracati doar in lenjerie intima. Chiloti la barbati, chiloti si sutien la femei. A trebuit sa rag la receptioner si el sa raga inapoi la mine. Amandoi am fost foarte politicosi dealtfel. Mi-a spus ca este un spectacol burlesc si ca nu trebuie sa imi fac griji ca am pierdut prea mult, mai dureaza pana la doua noaptea. Mi-a dat card-ul camerei, mi-a aratat unde-I liftul, trei fete se mangaiau intre ele si pusesera ochii pe mine asa ca m-am grabit sa urc, nu stiam cu ce privire sa raspund la dispozitia prezenta in hol. Am urcat cu un lift care traznea a alcool intr-un fel placut si am ajuns pe un hol care traznea a alcool tot intr-un fel placut. Alcoolul, daca este baut “socially”, cum bine spun americanii, imi place. Nu imi place alcoolul baut zilnic. Nu imi plac alcoolicii, adica. Nu ca nu imi plac, stiu ca e dificil sa traiesti in preajma lor si ca isi accepta cu greu sau deloc problema. Am ajuns in camera si am constatat ca primisem un upgrade pe nesimtite si pe nespuse. Eram chiar pe etajul pe care se filmase partea de film cu Mikkelsen, de pe terasa puteam, intr-adevar, vedea Suedia, daca voiam. Asta a doua zi, ca acum era intuneric. Mi-am comandat mancare de la room-service si mi-am spus ca o sa incep sa plang dupa ce mi se aduce mancarea pentru ca nu am vrut sa ma vada un chelner cu machiajul stricat. Stiam ca sunt palida, trasa la fata, nu voiam sa adaug la toate astea si un machiaj scurs. A venit foarte repede mancarea, mi-am comandat lasagna si, din camera, se putea vedea in holul hotelului. Am stat in picioare, ca un patron de club si m-am uitat la striptease in timp ce am mancat. Am fost un barbat obosit si plictisit, m-am concentrat cu adevarat doar la momentul in care fetele isi aratau sanii. Am plans pe tot parcursul mesei, am fost fericita ca reusisem sa il mint pe tata cu cateva minute in urma. Ii spusesem la telefon ca e frumoasa casa dar ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ea, ii spusesem ca vom avea sarbatori ca lumea. Parintii mei au asteptat de la mine tot felul de miracole – or fi venit, n-or fi venit? Important e ca le-am mimat, le-am retusat, le-am exagerat, pe undeva o fi fost si vreo bucata autentica.

Am inceput sa caut case in Danemarca si am inceput sa scriu mail-uri. Imi trebuia o casa incepand de a doua zi asa incat sa cumpar brad, sa o decorez pentru venirea tatei de peste doua zile. Craciunul arata, scuzati exprimarea in context, ca dracu. Nu arata in nici un fel, de fapt. Si eu nu pot sa-i explic lucrurile astea tatalui meu, nu am ajuns inca in acest punct, nici nu cred ca o sa ajungem vreodata. Punctul in care sa-i spun ca sunt in cacat. Si nu conteaza ca viata mea e haotica, nu conteaza ca eu as fi ramas in hotel si i-as fi rezervat si lui o camera, exista niste reguli nescrise ale tihnei la care tatal meu tine.

Am scris, am scris, am scris mail-uri catre proprietari de case, am facut un dus, mi-am luat somniferul, mi-am lasat laptop-ul deschis, am adormit uitandu-ma la un episod din “Just Shoot Me”. M-am trezit din doua in doua ore si m-am uitat la mail. Nu imi scrisese nimeni. Am sunat dimineata la receptie si mi-am prelungit sederea cu inca o noapte. Nu am iesit din hotel, se pare ca asta devine o obisnuinta atunci cand o iau peste bot si cand nu pot vorbi despre asta. Am asteptat mail-uri. Pana la urma a venit un mail, m-am dus sa vad apartamentul, mi-a placut, l-am platit, am spus ca ma mut in el a doua zi. Tipul mi-a spus ca el este intr-o “gay fetish relationship”. Adica el este gay si este impreuna cu o tipa care este gay si ea. Asta a fost treaba noua in repertoriul meu mental. Casa superba – doua minti homosexuale la un loc nu puteau da decat un rezultat spectaculos. M-am uitat la interfon si am vazut ca deasupra mea sta o doamna pe care o cheama Pan Arama. Am ras vag si undeva foarte adanc ascuns in sinea mea, m-am intors la hotel. Acum puteam sa ii spun toata povestea tatalui meu. Dat fiind ca totul se rezolvase. Acum tata doarme, mi-a spus sa ma fac bine pana maine. Sunt foarte racita. Am gasit intr-o carte din casa, mai exact intr-un ghid al New York-ului, un plic cu cocaina. Nu e multa, e chiar putina. Cam galbena – am citit ca asta nu spune lucruri prea bune despre cocaina. Miroase a petrol, a kerosen, a aspirina.

De ce conteaza drumul catre Craciunul asta? Pentru ca el este drumul pe care l-am parcurs eu mai tot timpul catre o intalnire cu parintii mei. Cu detalii asemanatoare la propriu sau la figurat. Te lupti, te lupti, te lupti sa nu se vada ca ai incurcat-o, stai drept, dai senzatia ca e totul in regula, incerci sa pastrezi in ochii parintilor tai o imagine cuminte, idealizata a lumii. Si astepti sa ramai singur ca sa poti sa te opresti din mimarea atitudinii de copil model, bucuros de nervurile luminoase ale existentei. Avand intotdeauna o punguta de cocaina, la figurat, desigur, pe undeva dar nefolosind-o pentru ca stii ca mai urmeaza si alte intalniri cu parintii.