iluzia

Inchid cu un sentiment potolit acest blog. Este timpul sa deschid un blog german. Inteleg realmente ca un blog in romana, despre relatia mea cu Romania, nu mai este potrivit. Pentru cei care ma citesc. Pentru mine va fi intotdeauna si il voi duce probabil pe hartii din sertarele mele multi ani de-acum incolo. Relatia cu Romania este una foarte dificila pentru oricine are pielea subtire si mintea curajoasa si harnica. Nu cred ca tristetea, furia, nedumerirea in privinta conditiei de roman se vor potoli vreodata. Probabil, la fel ca in cazul multor romani destepti, ele nu se vor potoli niciodata. Dar se va salva cine va putea si va face asta si fara biciuirile mele. Am intelegere si scarba deopotriva pentru cei agresivi in a sustine cu patriotism entuziast o identitate nationala ca cea romaneasca in stadiul actual. Nu va grabiti sa credeti sau sa spuneti ca cele doua raportari nu pot coexista. A intelege in detaliu un lucru sau un proces de gandire nu te scuteste de sila si stupoare in ceea ce-l priveste.

Majoritatea romanilor imi amintesc de animale abuzate care sfarsesc prin a fi eutanasiate dupa o lupta blanda si tenace data pentru reabilitarea lor. Iar cei care nu sunt asa imi rup inima. Pentru ca cei care nu sunt asa duc o povara imensa pe umeri, o povara de care nu se vor elibera niciodata. De fiecare data cand intalnesc un roman cu adevarat fin si destept (si am intalnit foarte multi si prin intermediul acestui blog), ma cuprinde teama. Cum va supravietui? Cat de adanc va fi ranit si cata vreme va reusi sa-si pastreze mintea ascutita, puterea? Mi-a obosit teribil sufletul in aceasta teama.

Autenticitatea, disciplina mentala, emanciparea, toleranta, deschiderea reala, respectul fata de intimitatea celuilalt, cunoasterea si respectarea drepturilor celor din jur – toate astea sunt bucati hazlii de divertisment pentru romani, hrana pentru batjocura care ii tine vii. Vii in forma pe care o cred ei in registrul vitalitatii. Nu este greu de vazut ca romanii sunt un popor bolnav. Viata are o definitie aparte, grotesca in Romania. Dar nu ma voi stradui sa o astern aici.

Am vazut odata un caine jegarit, tremurand, abandonat pe marginea drumului. L-a luat de-acolo o asociatie care se ocupa de caini parasiti, abuzati, bolnavi. L-a dus la sediul asociatiei, l-a pus pe picioare, l-a hranit, i-a pansat ranile. Cainele pastra inca urmele unei vieti cumplite dar se intremase, latra, manca, era intr-o stare decenta. Era mutilat de loviturile pe care le primise, de muscaturi, de fel si fel de abuzuri, avea ochii mici si rai dar capatase o sansa la o viata ca lumea. Urma sa dea testul suprem si anume cel in care o mana enorma de plastic manuita de un ingrijitor incearca sa ii ia mancarea din fata. Daca avea sa se repeada la mana, trebuia eutanasiat. Daca nu, putea fi adoptat de o familie care sa-l faca sa fie mai sanatos si mai vesel decat acum. Cainele nu a trecut testul, s-a repezit cu o agresivitate inspaimantatoare la mana de plastic si a facut-o praf. Mi-a facut mila cainele ala, il voi tine minte toata viata. Dar, asa cum si-au dat seama si ingrijitorii asociatiei, nu mai era nimic de facut cu el. Era un pericol. Pentru cei din jur si pentru el insusi. Sarind la orice ii aparea in cale cu asemenea forta, sansele erau mari sa fie razbit la un moment dat de un caine si mai agresiv decat el. Incercarea de a-l mentine in viata ar fi costat prea mult, financiar si emotional, si ar fi constituit un risc permanent. Cainele a fost eutanasiat. M-am gandit nopti la rand la acel caine, ma mai gandesc si astazi la el. Ma voi gandi nopti la rand la Romania, pana la sfarsitul vietii mele, cu siguranta. Va fi o poveste care nu se poate incheia limpede, va fi o poveste care nu se poate incheia nicicum, va exista intotdeauna speranta periculoasa ca ceva s-a schimbat in esenta Romaniei, va exista intotdeauna tentatia de a intinde o mana catre ea.  Banuiesc ca nu se poate altfel si nici nu cred ca trebuie sa se poata. Nu putem sa ne rupem definitiv de nimic. Dar putem incerca si aceasta incercare ne da uneori iluzia curateniei si demnitatii.

~ prin Cristina Comanescu pe 9 aprilie 2010.