intelegi degeaba

“Eu cred ca tu uiti cine esti. Aminteste-ti intotdeauna cine esti”. Astea sunt doua fraze pe care le aud cam o data la doi ani de la una si aceeasi persoana, un baiat care ma cunoaste de mica. O minte in care am incredere totala, un tip de o duritate fantastica atat cu mine cat si cu cei din jur, un om de o intransigenta atat de fara fisura incat pana si respiratul il fac cu grija in preajma lui. Sigur, suntem prieteni, suntem cei mai buni prieteni dar pentru mine asta inseamna prietenia: rusine in fata celuilalt atunci cand gresesti, convingerea ca exista cel putin o persoana pe lumea asta pe care nu o poti pacali. Asta este confortul prieteniei pentru mine, asta este grandoarea prieteniei. Cineva te cunoaste in detaliu. Cineva stie cine esti chiar si cand tu ai senzatia ca habar nu ai sau cand chiar nu ai habar. Cea mai sigura sansa la reabilitare o constituie un prieten nu pentru ca te sustine in orice tampenie pe care o faci si te scoate din orice groapa in care ai cazut ci pentru ca stie cine esti, de ce ai facut o tampenie, de ce ai cazut si cum poti sa te ridici, in consecinta. El nu trebuie sa te ajute propriu-zis ci doar sa-ti aminteasca cine esti si ce poti sa faci.

Pe de alta parte, ce poate sa fie mai deconcertant decat fraza “Aminteste-ti cine esti”. Se vrea o fraza incurajatoare, se vrea o fraza care sa trezeasca in tine amintirea si apoi convingerea de neclintit ca nu ar trebui sa te lasi calcat in picioare. Ba mai mult, ar trebui sa jubilezi la constientizarea subita a propriei valori, a propriei puteri. Or in clipa in care cineva te pune sa iti amintesti ce e cu tine si cine esti, nu iti vin in minte decat mizerii, indoieli, esecuri, greseli, vinovatie. Starea ta nu este una asemanatoare cu cea care te cuprinde cand privesti gradina intinsa din fata Charlottenschloß-ului, de exemplu, ci este mai degraba una asemanatoare cu starea pe care cred ca o are prima victima a lui Dexter atunci cand acesta din urma il pune sa priveasca toate cadavrele copiilor pe care ii omorase si ii striga: “Open your eyes and look at what you did”. Nu exagerez, cam asta este strigatul meu interior atunci cand sunt nevoita sau doar invitata sa imi privesc trecutul. Nu pentru ca el ar contine cine stie ce monstruozitati ci pentru ca exigenta fata de mine insami nu a fost niciodata satisfacuta. Dimpotriva. Cand trebuie sa imi amintesc cine sunt, imi amintesc ca nu sunt ceea ce vreau sa fiu dar ca nici macar nu m-am cufundat in dulcea lene sau resemnare, asa incat sa zac balanganindu-mi un picior, la propriu si la figurat. Si aici nu este vorba despre o nemultumire cronica, nu este vorba despre depresie, nu este vorba despre neobtinerea lucrurilor pe care mi le-am dorit. E mult mai rau de-atat. Este vorba despre un om, eu, care a obtinut tot ce si-a dorit intotdeauna dar care sta stingher in mijlocul acestor lucruri. Un om care nu reuseste sa coreleze, sa suprapuna fiinta stinghera din mijloc si lucrurile obtinute tot de ea care stau intinse in jur, in gramezi inalte. Nu ma refer la lucruri practice, nu ma refer doar la reusite profesionale, sociale, financiare, nici vorba. Ma refer, vai, la toate reusitele, inclusiv cele de ordin emotional.

Asa ca intr-un conflict, mai ales intr-unul de joasa speta ca cel in care am fost implicata zilele trecute, e mai bine sa nu imi amintesc cine sunt. Pentru ca mi se face scarba de puterea mea. Mi se face scarba de ea si nici nu o recunosc ca fiind a mea. Ma desprind de ea si ajung acolo, in locul din mijlocul lucrurilor, loc in care imi tiuie urechile si in care ceva imi apasa tamplele.

E simplu si fals sa spui “ma amuz”, “nu imi pasa”, “stiu foarte bine cine sunt”, “ma simt suspect de bine”, “nu ma mai ating unele lucruri”. E simplu. Si fals, da. Nu pentru ca te-ar atinge prea multe sau pentru ca ti-ar pasa neaparat, nu pentru ca nu te-ai simti bine ci pentru ca exista nuante esentiale in stari, ca intotdeauna. Si trebuie sa le gasim si enuntam, macar de dragul de a nu fi plictisitori fata de noi insine.

Am incercat zilele astea niste exercitii care nu imi sunt proprii. Au esuat toate, v-o spun de la bun inceput. Am incercat sa gatesc ceva. Eu negatind niciodata nimic, neavand nici cea mai mica tragere de inima catre aceasta treaba. M-am gandit ca spalarea, taierea, combinarea, fierberea si prajirea, pazirea ingredientelor pot sa iti potoleasca mintea. Nu am aruncat pana la urma lucrurile la gunoi, nu m-am enervat, nu mi-am pierdut deloc rabdarea. Dar nici nu am obtinut calm, am dus doar la bun sfarsit un proces ipocrit de la inceput si pana la final. Apoi am incercat sa fac curatenie. Alt lucru pe care nu l-am facut niciodata. Curatenie serioasa. Am aruncat niste lucruri, am redescoperit altele, am mangaiat lucrurile prezente zi de zi in viata mea. Nimic in plus. Nici oboseala, iritare dar nici calm. Am stat mult mai mult decat de obicei in pozitiile mele de yoga. Cine face yoga strict din considerente sportive, ca mine, stie ca iti intinzi corpul in cele mai nebanuite dar totusi firesti pozitii si incerci sa mentii cat mai mult timp pozitiile obtinute. Le-am mentinut, nu mi-a tremurat nici un muschiulet si nici un fir de par. Tot nimic. Un lucru bine executat si-atat. Va reamintesc ca am incercat, intai prin cele mai ieftine clisee, sa imi amintesc cine sunt. M-am gandit sa nu ma grabesc in a spune ca nu vreau sa imi amintesc, m-am gandit sa nu iau in deradere absolut orice metoda simpla de linistire si asa-zisa autodescoperire. Mi-am zis sa fac o pauza in dispretul meu stiut fata de armonia asta superficiala trambitata de mai toata lumea in ziua de azi. Sa gasesti bucurie in lucrurile mici, sa faci lucruri cu daruire sau cu ceva asemanator, sa iti ocupi mainile si sa lasi mintea libera. Am recitit “Pianista” lui Elfriede Jelinek – ma rog, asta a fost o nostalgie nepotrivita in contextul linistirii. Este, intr-adevar, o carte familiara, este un subiect familiar dar nu se incadra prea bine in strategia prezenta. Am vazut si filmul facut dupa carte. Isabelle Huppert – cum o stiti. Numai la liniste nu te duce cu gandul. M-am plimbat foarte mult. Dar asta fac mereu. Nu am avut marea in fata casei, asta m-ar fi ajutat, v-am mai spus ca vantul rece pe malul marii si efortul de a merge repede prin nisip ud constituie cea mai sigura forma de reabilitare a identitatii mele. Nu am avut mare, am avut strazi dar au fost bune si alea, imi place sa avansez fizic, cui nu ii place? E cel mai bun surogat pentru avansarea psihica, e cea mai buna pacaleala atunci cand mintea ti-a ramas intepenita, constipata de la un dop de rahat prins cine stie pe unde.

Asadar, nu a functionat nimic, nu s-a conturat o identitate cu care sa te culci linistit in acelasi pat, nu s-a conturat nimic esential. Dar nu s-au conturat nici deruta sau nemultumire. Nu s-a conturat nimic. Punct. Fara disperare, fara agitatie, fara regrete. Nu s-a conturat absolut nimic. Si mi s-a parut extraordinar odata ce am iesit din incercarea de a ma autodefini si autolinisti. Mi-am dat seama ca nu mai sunt la fel de lasa ca in anii trecuti, ani in care gaseam prea repede o structura interioara pe care sa ma asez fara ezitare.  Asta a fost momentul pe care l-am punctat usor imbecil dansand pe “Temple Of Love” al celor de la The Sisters of Mercy. De vreo zece ori. Din surescitarea lipsei de proptele interioare, probabil. Nu s-a instalat bucuria imediat, intai a fost surescitarea pe cale sa se transforme in bucurie. Macar nu l-am ascultat pe Trent Reznor soptind “I am so dirty on the inside” cu satisfactia adolescentina cu care il ascultam pana de curand. Murdara pe dinauntru nu sunt si nu am fost niciodata. Pacat. Curatenia ar fi fost placuta, catharctica. Nici curata nu am fost. Pacat si pentru asta. Cunosc un singur om curat interior si se vede in fiecare trasatura a lui chestia asta. Macar din punct de vedere estetic merita sa fii curat interior, iata.

Iubesti, esti iubit, adori, esti adorat, inveti, lumea invata de la tine, obtii si obtii iar si apoi iar obtii, citesti, intelegi, descifrezi, iar citesti, iar intelegi, lucrurile se leaga, totul se leaga, se creeaza o structura laudabila dupa standardele despre care ai invatat. Stii ca descoperirea sinelui, descoperirea menirii, descoperirea fericirii – toate astea sunt de prost gust si, mai presus de toate, sunt pentru cei lenesi mental, pentru cei care vor sa sara etape. Eu intotdeauna am considerat ca revelatiile sunt pentru lenesi. Ca sa nu zic ca sunt pentru prosti. Nu zic inca asta, mai las cateva decenii sa treaca.

Vedeti bine ca “aminteste-ti cine esti” nu este o solutie. Si atunci ce naiba sa iti amintesti? Nu trisezi amintindu-ti “lucruri frumoase”. Nici nu stiu ce inseamna asta, cum te poate ajuta asta. Daca iti amintesti lucruri frumoase in mijlocul unei stari proaste, e cumplit. Le simti invadate de mizeria prezenta si aceasta mizerie pare si mai pocita prin comparatie cu lucrurile pe care ti le amintesti. “Suntem suma lucrurilor pe care le traim si le facem”. Iata ca nu. La mine suma e una si eu sunt alta. Impletirea celor doua elemente este rara si complet arbitrara, ma tem ca va ramane asa.

Nimeni nu are o structura fara echivoc la care sa apeleze intr-un acces de sila si indoiala. Lumea are structuri de care se agata. Devreme ce se agata de ele si nu se prind cu eleganta si calm, ceva este in neregula cu raportul dintre ei si structura si atunci treaba cu lipsa de echivoc se cam dilueaza. Cel putin in materie de relatie a ta cu structura. Si cred ca e in regula sa fie asa. Siguranta inseamna moarte. E o constatare fara urma de tristete. Este o constatare plina de realism, fara pic de dramatism.

Revenim la problema noastra: cum te reabilitezi dintr-o improscare cu zoaie, ce trezesti din tine asa incat sa te scuturi de tot si sa te comporti ca un om scuturat? Fara sa mimezi, fara sa exagerezi, fara sa minti, fara sa te grabesti, fara sa lasi mizerie prin diferite colturi, fara sa iti ramana bucati de resentiment prin locuri care s-ar putea bloca pana la urma, omorandu-te?

Habar nu am. Si am convingerea ca nimeni nu are habar. Tot ce pot sa va spun este ca ma simt bine tocmai pentru asumarea celor de mai sus. In alte dati m-as fi simtit groaznic, teribil de vinovata, teribil de speriata. Acum ma simt foarte bine.

~ prin Cristina Comanescu pe 31 martie 2010.