Berlin-Bucuresti-Berlin

Foarte rar am spus ca fac ceva fara sa fac apoi. Mai exact: foarte rar “mi-am” spus ca fac ceva fara sa fac apoi. Mi s-a intamplat sa mint ca voi face ceva si nu am facut. Dar nu m-am mintit niciodata pe mine, treaba care suna tezist asa ca nu insist mai ales ca nu pe presupusele mele virtuti se axeaza postarea de azi ci pe o decizie care nu se va schimba niciodata. Am asteptat sa treaca niste timp, asa incat sa am siguranta acestei decizii. In ea este inglobata si confirmarea teoriilor mele in privinta Romaniei si in privinta desprinderii de Romania implicit.

Asa cum stiti, a trebuit sa vin foarte scurt in Bucuresti pentru a-mi reinnoi actele. Sila fata de aceasta venire s-a accentuat pe masura ce mi-am dat seama ca nu am cum sa fac totul prin Ambasada Romaniei la Berlin. Oamenii de-acolo au fost extraordinari, am reusit eu sa ii fac sa rada cu cinismul meu. Nu cred ca mai exista o tara ai carei reprezentanti la o ambasada sa o denigreze. Ei bine, cei de la ambasada mi-au confirmat ce trebuie sa fac asa incat sa stau cat mai putin in Bucuresti, mi-au propus cum sa rezolvam tot ce se poate rezolva la intoarcerea mea, au ras impreuna cu mine. Au ras de Romania, au pronuntat cuvinte ca “dezastru”, “jalnic”, “mizerabil”. Eu am proununtat cuvinte ca “scarba”, “oroare”, “moarte”. Ne-am inteles din priviri si din cuvinte. La plecare mi-au spus “Ne pare rau ca trebuie sa mergeti, aveti grija, veniti repede inapoi”. Ma rog, mi-au mai zis ca am iesit cam verde in poza de pe titlu de calatorie dat fiind ca li s-a stricat imprimanta. Asa cum stiti, mi-am spus seara de seara, ca o mantra, ca nu pot sa ma intorc in Romania, ca nu vreau sa ma intorc. Apoi, dincolo de acte, mi-am spus ca nu pot sa il fortez pe tata sa ma vada doar in tari straine, oricat de frumoase ar fi ele, nu pot sa dau cu piciorul in tot ce a cladit el, in casa noastra, in grija cu care a pastrat-o, in respectul pe care l-a avut si pe care il are fata de tot ce tine de viata noastra. Mi-a venit sa vomit cam patru zile inainte de a pleca. Am crezut ca salata indoneziana de la delicateria mea preferata e de vina, mi-am zis ca nu o fi bun laptele din cappuccino. Am schimbat salata, mi-am luat una cu peste ton, am baut espresso. Starea de voma tot nu a trecut. Nu glumesc deloc, nu as alege o metafora atat de jalnica pentru raportarea mea la Romania. Asa cum spera probabil femeile urate si singure la o poveste de dragoste ca in filmele de cacat, asa am sperat si eu ca Bucurestiul ma va surprinde cu ceva, ma va face sa zambesc cu lacrimi in ochi sau alt cliseu des intalnit in cazul revelatiilor subtiri. Mi-am zis ca poate gresesc, ca poate sunt prea incrancenata, m-am uitat la poze cu Bucurestiul inainte sa plec catre el, am vorbit cu tata si am incercat sa imi extrag cat mai mult din vocea lui incurajatoare. Mi-a spus si el ca Romania este la fel de oribila cum o stiu si ca nu ar vrea sa vin dar ca, daca tot vin, sa ne distram, sa nu mai insistam pe latura dezastruoasa a povestii.

Cu o seara inainte sa plec din Berlin, orasul meu, casa mea, noua mea viata pe care o respect mai mult decat credeam ca pot respecta ceva, iubirea mea, mangaierea mea – cu o seara inainte sa plec din acest oras caruia ii datorez revenirea mea la demnitate si la viata am tras aer in piept ca inainte sa ma scufund sub apa, am plans in hohote privindu-mi vecinul exersand la contrabas, cuplul in varsta plimbandu-si setter-ul la 15:30, bicicletele ingramadindu-se pe strada, hainele de un bun gust remarcabil, linistea, puterea, civilizatia. M-am plimbat prin toate locurile pe care le iubesc in Berlin. Sau cel putin am incercat. Sunt atat de multe. M-am plimbat ore in sir prin ger, am plans cu zgomot, lucru pe care-l fac foarte rar, doar atunci cand simt neputinta crasa. Am plans pentru ca mi-am dat seama ca Bucurestiul nu va mai reinvia niciodata si ca nu mai are rost sa il resuscitez, am plans pentru ca mi-a parut foarte rau pentru el si mi-a fost ciuda ca mi-a parut rau, as fi vrut sa calc peste el ca peste o carpa. Am plans pentru ca nu am ce sa fac cu identitatea mea romaneasca, am plans pentru ca o detest, am plans pentru ca mi-am dat seama ca multi din romani se simt bine in Romania chiar daca sustin ca nu, am plans pentru ca aveam in mine un amestec de neputinta si furie, amestecul cel mai oribil cu putinta. Cand am plecat din Berlin, am simtit ca se rupe o bucata din mine, am inceput sa numar orele pana la intoarcere inca de cand nu se mai vedea Berlinul in zare. Am simtit admiratie, iubire si recunostinta pentru el si sila, stupoare, exasperare fata de Bucuresti. Am avut senzatia ca Bucurestiul ma va suge ca un tunel intunecat si imputit, am avut senzatia ca ma va sufoca si ma umple de noroi. Am inca aceasta impresie. Un thriller foarte apasator in care esti murdar, transpirat, plin de sange, schiop si incerci sa iesi dintr-o poveste pe cat de stupida pe-atat de infricosatoare.

Nu cred ca romanii isi mai dau seama in ce hal traiesc. O spun aproape tandru, ca si cum as vorbi unui bolnav psihic cu care stii ca nu are absolut nici un rost sa te enervezi. Un bolnav psihic in puscarie, nu unul pe care vrei sa-l vindeci, ci unul de la care vrei niste informatii. A trebuit sa imi construiesc un scenariu care sa faca mersul in Bucuresti cat de cat tolerabil. Intai am incercat solutii ipocrite de genul austriacului care lucreaza la Ambasada Austriei in Bucuresti si care are o firma de consultanta in materie de cheltuirea fondurilor europene sau ceva la fel de scarbos si manarit. Sfatul lui este sa iei Romania ca pe o provocare. El, de exemplu, s-a plictisit in Austria unde era totul perfect si a venit in Romania. Extraordinara poveste. Si daca starea de voma nu ar fi deja cumplita, ar deveni probabil si mai rea. Nu a mers asta cu provocarea. Provocare ar fi India sau Thailanda. Romania e doar o groapa care balteste. De la ideea asta cu groapa mi-am construit urmatorul scenariu care nu este chiar scenariu ci un remake al unei situatii reale din trecutul meu: acum cativa ani mi-a cazut un inel intr-un closet public. Inelul era mare, degetul se subtiase rau de tot de la frig, hartia igienica dura – s-a dus inelul in closet si closetul era cel mai scarbos closet din cate va puteti inchipui. Dar am bagat mana scurt in el ca sa imi scot inelul. Asta dupa cateva minute in care m-am gandit daca pot sa traiesc fara inelul ala. Mi-am dat seama ca mi-ar placea sa il mai port un timp asa ca am bagat mana in closet si l-am scos. Si pe urma am vomitat in closet. Asta este scenariul dupa care functionez in Bucuresti in putinul timp pe care trebuie sa-l petrec aici. Inelul reprezentand actele.

In acest timp am luat o hotarare de la care sigur nu ma voi abate: este ultima oara cand calc in Romania. Astept cu rabdare si docilitate cetatenia germana si sarut in gand trotuarele Germaniei, pomii, fustele, pantalonii, pantofii, subratul, parul, bicicletele nemtilor, in special daca sunt berlinezi. Ascult Wolfsheim, ma uit la PRO7, citesc in germana, incerc sa imi mentin vii detaliile germane, incerc sa ma feresc pe cat posibil de cele romanesti. Daca voi avea vreodata copii, ei nu vor auzi de la mine nici un cuvant in romana – nu poti sa stii daca nu cumva li se trezeste curiozitatea de a afla ce oameni, ce popor se afla in spatele limbii. Nu pot sa risc.

Experienta emigrarii pe marginea careia romanii fac un teatru lacrimogen sustinand ca ti se face dor de casa, ca strainii sunt totusi straini, ca esti nefericit printre ei, ca ei nu te inteleg, ca ei sunt reci, ca nu iti faci prieteni, ca ti-e dor de mancarea romaneasca si de cine stie ce plaiuri mioritice – experienta asta a mea a fost complet neasteptata pentru ei si asteptata pentru mine. Cand am pus piciorul in Bucuresti am simtit o tristete devastatoare. M-a socat in prima faza uratenia fizica a romanilor, nu am vazut nici un popor atat de urat in toata viata mea. Stiam ca sunt urati dar nu atat de urati. Si femeile si barbatii. Nu doar urati ci si vulgari, imbracati cu un prost gust strigator la cer, ostentativi, agitati, nesiguri pe ei si agresivi in consecinta, buhaiti, vineti, monstruosi. Orasul este mai urat decat un sat unguresc. Este intunecat, gaunos, plin de cele mai hidoase forme de existenta. Poluarea te doboara. La propriu. Vrei sa te asezi. Toata vitalitatea, toata bucuria de a te trezi dimineata se duce. Tusesti, esti ametit, cerul nu prea se vede. Nici o bicicleta dar foarte multe SUV-uri. Urlete. Mafie. Servicii mai proaste decat cand am plecat. Arbitrarul oribil al existentei, nu cel inalt. Relativul oribil al existentei. Lipsa de lege, politia nefacand absolut nimic, imposibilitatea de a sanctiona ceva nedrept, lipsa de cunoastere a drepturilor unui om, barfa, privirile sinistre, inumane, lipsa de intimitate, faza terminala agitata. Daca este sa stiu ceva, stiu ca nimic nu este mai infricosator decat un muribund care face o circoteca intreaga in ultimele zile ale vietii. Ar fi fost singura lui sansa: cea de a intelege ca a gresit, cea de a intelege ca e pe moarte.

Nu exista presupusul efort al oamenilor “civilizati” in Romania. Ei viseaza sa aiba macar o particica din viata celor necivilizati dar fara sa se compromita oficial. Si-ar dori sa se priceapa la masinatiuni de ultima speta si la musamalizarea lor. Nu exista o latura demna a Romaniei, exista doar o latura infranta si inciudata si una victorioasa cu japca, pe termen scurt, cu veselie de petrecere toparlaneasca.

Daca as putea sa va descriu in detaliu frumusetea vietii. Nu glumesc, nu exagerez, nu mi-am pierdut mintile pe finalul postarii. Daca as putea sa va descriu cu adevarat premisele frumusetii unei vieti fara sa va simtiti jigniti si fara sa va enervati pe mine, daca as putea sa va fac sa resimtiti demnitatea unei vieti normale. Daca as putea, as fi impacata. Daca as putea sa va spun ce inseamna o dimineata in civilizatie. O dimineata intr-un oras pe care-l stii, pe care-l stii bine, un oras in care ai prieteni, un oras in care esti fericit in absolut fiecare zi. Sunetele unui oras demn, pulsatia unui oras demn, mirosurile lui, obiceiurile lui, imaginile lui, oamenii lui, plimbarile in el, cumparaturile in el, parcurile din el, fiecare bucata din el. Respectul fata de oameni si fata de orice optiune, respectul. Respect care incheaga lucrurile si le duce mai departe. Atentia. Onoarea. Farmecul real, nu incropit si nu pazit cu arme psihice incontinuu. Linistea sufleteasca, respiratia unui oras la propriu si la figurat. Emanciparea, avansarea, deschiderea, cultura. Si nimicul gaunos romanesc de partea cealalta. Nimicul.

Romanilor nu le place, de fapt, civilizatia. Asta este cel mai trist adevar pe care-l pot spune despre romani. Le place civilizatia in vacanta, putin, ca un monument demn de pozat. Li se face dor de casa, li se face dor de relaxarea pe care o permite o mocirla ca Romania. Relaxare care este doar nesimtire, nimic altceva. Romanii vor Romania. O vor si se prefac ca nu o vor asa incat sa scuze absenta luptei de a o corecta. Romanilor le place in Romania – asta ma ingrozeste si asta imi da garantia faptului ca totul va merge din ce in ce mai rau in aceasta tara.

Am devenit un alt om in primul meu an la Berlin. Nu exagerez cu nimic. Nu mai stiu foarte bine cum eram atunci cand am plecat, imi amintesc doar pacla furiei, pacla umilintei de a fi neputincioasa in atatea si in atatea situatii. Nu mai stiu cum sa traiesc in Bucuresti, o spun cu toata seriozitatea. Habar nu am cum se traieste in Bucuresti, nu mai sunt nici macar furioasa, ca sa am garantia unei forme de adrenalina. Nu ma mai enerveaza nimic, nu mai am curiozitati in privinta nici unui subiect romanesc, Bucurestiul e mort. Regret viata lui nedemna dar il consider mort. Nu m-am mai ferit de cineva la propriu sau la figurat de un an incoace, nu am mai fost agresata de un an incoace, exista nenumarate probleme urate si meschine de care am uitat complet, arat foarte diferit fata de ziua in care am plecat din Bucuresti, vorbesc diferit in ideea ca nu mai sar la beregata orice mi-ai face. Nu mai gasesc rostul si resursele pentru a jigni, a denigra, a ataca, a barfi. Nu mai stiu sa fiu o javra. Si stiam, chiar stiam. Nu mai vreau sa atrag priviri, nu mai am vanitate imbecila, nu mai am un sambure infect in mine, nu mai am pendulari sufletesti, am claritate: pentru mine Romania a murit in voma proprie. Am o scarba infinita fata de aceasta tara si astept sa o uit. Se poate. Cred ca in cinci ani voi avea o amintire foarte vaga a ei, chiar daca suna imposibil. Uiti incetul cu incetul, mai ales daca imbratisezi cu pofta si convingere noua viata.

Nu am vrut sa ma vad cu nimeni pentru ca nu suport sa vad oameni care imi plac in contextul romanesc, ii astept pe toti la o plimbare demna pe strazile Berlinului.

Acest post este scris in special pentru cei care au fie si o urma de indoiala in privinta parasirii Romaniei. Daca emigrarea nu va fi pe gustul vostru, inseamna ca ceva, cat de mic, va place la Romania, ceva din Romania va va lipsi. In acest caz, nu am decat mila pentru voi si nici un fel de sfat, nu stiu ce sa fac cu oamenii care mai au duiosie, nostalgie fata de Romania. Daca emigrarea va fi pe gustul vostru, daca sufletul si mintea voastra vor incepe sa respire cu adevarat in alta tara, putem discuta. Despre orice. In afara de Romania.

Sa va spun ceva pe finalul acestei postari: cu ani in urma, intr-o toamna, eram pe plaja la Neptun. Foarte aproape de apa, doar suficient de departe cat sa nu mi se ude pantofii. A aparut un SUV pe plaja, gonind. Pe nisip, foarte departe de mine. Vazandu-ma, soferul a venit cu masina catre mine. Ingrozitor de repede. Intr-o incercare de un eroism infantil am hotarat sa nu ma dau la o parte. Era clar ca voia sa ma sperie si sa ma faca sa inteleg ca el poate face orice. Cei din masina se uitau la mine cu priviri pline de ura, gri, priviri venite, ca in cazul celor mai multi barbati romani, din niste fete buhaite, grase, oribile. Soferul a scos capul pe fereastra si a racnit: “Da-te in pula mea la o parte”. Si m-am dat. Ma dau. Considerand, fara drama exagerata, acest moment ca fiind simbolul relatiei mele cu Romania.

Berlinul este orasul meu si voi incerca sa joc teatrul acestei apartenente acolo unde ea nu exista pana cand imi voi confunda rolul cu viata, pana si eu o sa uit ca am vreo legatura cu Bucurestiul. Oricine ma va intreba de unde sunt va primi raspunsul ca sunt din Berlin.

La revedere, Bucuresti, mormant sarac si neingrijit.

~ prin Cristina Comanescu pe 11 martie 2010.