calatorul perpetuu, cautatorul perpetuu

Nu imi plac cautatorii de profesie, nu imi plac nici asezatii de profesie. Ca sa fac de la bun inceput o combinatie intre cele doua, spun ca imi plac cautatorii asezati. In ultima vreme am auzit de cel putin cincizeci de ori, in contexte diferite: “Vreau sa aflu cine sunt cu adevarat”. Nu spun ca oricine isi doreste asta, exista o mare parte a populatiei care nu are nici macar un milimetru de gand in aceasta directie. Dar printre oamenii cu un mininum de bun simt ideea incolteste si, daca nu incolteste cu adevarat, da bine sa spui ca a incoltit. In numele acestei presupuse aflari, in numele acestei cautari net superioare oricarei alte formule de viata, oamenii fac o multime de rahaturi impardonabile, de fapt, dar perfect pardonabile in clipa in care se scoate legimitatia pe care scrie “sunt in cautarea propriei identitati”. Cu totii ne cautam identitatea, cu totii suntem intr-o permanenta cautare, asta este natura umana, cautarea ne mentine vii – toate astea au devenit lozinci pe care lumea cat de cat rasarita le accepta cu un zambet complice pe buze: “suntem intre noi, eternii cautatori”. Daca te uiti putin mai atent la nervurile acestor cautari, descoperi lucruri deloc curajoase, deloc eroice, descoperi ca lumea se muta din loc in loc, fie ca e vorba despre munca, fie ca este vorba despre relatii si nu se simte bine nicaieri dar asteapta sa “isi gaseasca locul”. Asta e, nu ti-ai gasit locul, poti sa faci orice. Agitatia celor din jur in a nu-si gasi locul nu seamana insa deloc cu perioada romantismului german, daca ma intelegeti. Lumea nu prea are chef sa se confrunte cu sinele sau cu sinele altuia, daca e sa fim sinceri si atunci pleaca. In momentul in care cineva isi da seama ca omul nostru nu este fulgul de zapada frumos si unic, omul nostru pleaca. Cineva, undeva isi va da seama, locul asta nu e potrivit. In alt loc lumea va putea intelege valoarea adevarata, in alt loc se poate respira liber, in alt loc oamenii sunt atinsi de aripa unui paradis pe care oamenii din locul pe care tocmai il parasesti nu il stiu. Si asa ajungi sa mergi din loc in loc, din partener in partener, jignind si locurile si partenerii. Pentru ca tu vrei sa afli cine esti. Nu vrei sa afli cine sunt ei. Mai trist de-atat: tu nu vrei sa afli nici cine esti ci vrei sa afli ca cineva (cu cat mai multi, cu-atat mai reconfortant) crede ca esti asa cum te vinzi tu a fi, asa cum vrei tu sa crezi ca esti. Care sunt, asadar, sansele celor din jur? Nule. Un sunet marunt sa scoata, un sunet marunt care sa intre in contradictie cu ambitia ta bine conturata (in pofida declaratiilor ca esti liber si ca te lasi purtat de raurile existentei) si s-a terminat. Cu locul, cu omul, cu tot. E timpul sa plec, e timpul sa imi continui calatoria. De-aici incolo dezvoltarea mea nu mai are cum sa avanseze pentru ca vin niste imputiti si niste marginiti si indraznesc sa imi spuna si ei parerile lor sau imi testeaza intr-un fel fara echivoc valoarea.

Trebuie sa recunosc ca am intalnit aceasta atitudine in special la femei. Femeia este cunoscuta pentru cautarile ei perpetue si nemultumirea bovarica, nemultumire cu accente periculoase. Femeia este calatoare si nemultumita de profesie. Sau este mama si nemultumita de profesie. La mijloc nu e inghesuiala, numeri femeile prezente acolo pe degetele de la cateva maini. Nu e un mare secret ca femeia isi gaseste mai greu decat barbatul o ancora mentala. Sufleteasca – nu stiu, poate ca sufletul este mai putin pretentios decat mintea, cel putin eu asa am crezut intotdeauna. In plus, nu stiu exact ce ar presupune o ancora sufleteasca dar stiu ce presupune o ancora mentala. Presupune, simplu spus, sa ai un centru solid undeva in cap iar centrul ala sa nu se spulbere nici daca esti in Danemarca, nici daca esti in Chile. Sa nu se spulbere nici macar daca esti in Romania. Sa lupte putin mai agresiv cand e cazul dar sa nu se spulbere. Am auzit des femei spunand ca parca le lipseste ceva. Ceva lipseste intotdeauna. Si am auzit incurajarile celorlalti, incurajari care spuneau ca tuturor ne lipseste ceva si ca asta ne tine in viata, curiozitatea de a afla ce lipseste. Poate ca nu au formulat atat de limpede treaba dar asta era ideea. Si asa si e, nu o sa ma cert cu ideea asta. Nu avem cum sa nu resimtim o lipsa devreme ce habar nu avem ce se intampla dupa moarte. Cu noi, cu cei pe care-i iubim. Ne impartim in doua categorii: cei care cauta sa sfideze moartea si cei care cauta sa faca pace cu ea. Sunt atat de multe nuante in aceasta cautare si unii o cosmetizeaza atat de bine incat ne pierdem in detalii, la fel ca in multe alte privinte.

Asa cum v-am mai spus, nu am asteptat niciodata ca un context, fie ca este vorba despre un oras, fie ca este vorba despre un barbat, sa imi ofere o solutie. Nu am asteptat sa imi ofere nici macar o relaxare totala a tensiunilor prezente. Mi s-a parut nedrept si neproductiv. Nepoliticos, ca sa glumesc un pic. Monstruos, ca sa fiu foarte sincera. Mi se intampla foarte des (cand spun “foarte des”, vreau sa spun ca mi se intampla de cel putin unsprezece ori pe zi) sa imi scrie o fata care imi descopera blog-ul. Nu il citeste in profunzime, citeste doar doua sau trei postari, imi scrie ca i se pare “GENIAL” ce a citit si imi propune sa fim “amice virtuale”. Eu dau o sansa fiecareia, ma gandesc, asa cum fac intotdeauna, ca poate raspunsul meu sictirit ar putea pica intr-o zi foarte proasta pentru fata, ma gandesc ca raspunsul meu i-ar da incredere, curaj sau un elemement de care e nevoie in existenta ei. Ca sa nu lungesc povestea, va spun ca s-a ajuns aproape de fiecare data la niste nebunii fara semne de punctuatie, in care am aflat tot ce nu imi doream sa aflu, de la cum e viata in Slatina si pana la probleme hormonale. Dumnezeu, mers la biserica, nervi pe gropile din Bucuresti dar si enervarea pe faptul ca eu nu iubesc Romania. Finalul oricarei comunicari nu ma mai surprinde: “te crezi speciala si nu esti, te crezi invincibila si nu esti.” Iar eu am placerea porceasca, recunosc, de a spune ca sunt speciala si invincibila. Daca cineva este atat de imbecil incat sa creada asta in privinta mea si sa mi-o mai si strige dupa un schimb de mail-uri, atunci merita sa spun ca sunt speciala si invincibila si orice mai scoate femeile suparate din minti. Pot sa spun ca zbor ca Nathan Petrelli, pot sa spun ca ma regenerez si ca trebuie sa fiu salvata, daca se doreste cu adevarat salvarea lumii, pot sa spun ca pictez viitorul in diferite momente de transa. Pot sa spun orice doar ca sa adaug combustibil pe foc. Revin spunand ca nu am asteptat niciodata ca cineva sa imi ofere o solutie. Eu am vrut sa cunosc oamenii si locurile dincolo de nevoile mele. Poate suna paradoxal dar indraznesc sa cred ca nu este. Sigur ca se intampla sa primesti si fara sa ceri, sigur ca se intampla sa primesti fara sa ai asteptari – poate tocmai atunci primesti cel mai mult. Cu siguranta ca atunci primesti cel mai mult.

Mai este un detaliu pe care nimeni nu a parut sa-l ia in seama cand l-am adus in discutie. Un detaliu cu care toata lumea se lupta in discursuri inspumate dar pe care eu il consider de neclintit. Apar in viata oamenilor cu adevarat ca lumea alti oameni cu adevarat ca lumea. Si dincolo de cliseul pe care l-am auzit de la doua fete prezente in viata mea, cliseul ca barbatii lor le lasa in pace in dezvoltarea lor, dincolo de cliseul asta exista, totusi, oameni care nu te lasa in pace in dezvoltarea ta. Ironic spus. Nu inseamna ca te piseaza sa pleci sau sa vii la o anumita ora, nu inseamna ca nu iti permit sa te plimbi ore in sir cu bicicleta sau ca nu iti permit sa iti petreci noptile in varfuri de munti, singura. Inseamna, pur si simplu (nu stiu de ce pare atat de complicat pentru unii) ca te iubesc de le trosnesc terminatiile nervoase in timpul asta, inseamna ca au facut o pasiune reala pentru tine, inseamna ca s-a creat o legatura pe care trebuie sa o iei in calcul in calatoriile tale revelatoare. O iubire care nu vine si trece, o iubire dupa care nu ramai bun prieten cu celalalt, o iubire care nu trece in alta iubire ca si cum s-ar schimba trenurile, o iubire care nu se incadreaza in presupusa fluiditate relativa si incantatoare a existentei fara capatai – pentru ca asta este frumusetea existentei, spun multi, sa te lasi purtat de viata, ea oricum nu are reguli, ea oricum nu sta pe loc, ea trebuie traita, nu inteleasa. Nu e de mirare ca sunt atatea calatorii haotice la mijloc. Daca viata trebuie traita si nu inteleasa. Ca si cum cele doua s-ar exclude. De cand sunt mica am simtit repulsia celor din jur fata de disciplina mea culturala ca si cum ea ar exclude bucuria tampa de viata si traitul la deal, la vale, in apa, pe uscat, in certitudine sau incertitudine, in conflict cu Dumnezeu sau intr-un armistitiu temporar cu el.

Consider calatoria perpetua o lasitate, o consider evitarea confruntarii cu propria persoana si cu alta persoana. La nesfarsit. Fie pentru ca pe tine nu te-a miscat cu adevarat o persoana, fie ca tu nu ai miscat cu adevarat o persoana. Sau nu ti-ai lasat amprenta intr-un loc. Nu fasaieli de genul plantarii unei flori, ma refer la miscari sociale, la munca transfiguratoare pentru un anumit domeniu, la o creatie apreciata de critica, la o bucata scrisa impecabil. Daca poti sa pleci mai departe inseamna ca nu ai nimic in locul din care pleci. Suna atat de primitiv, atat de simplist, atat de non-modern, atat de impotriva tuturor cartilor de autodescoperire scrise de femei cu parul prea blond, cu ridurile prea pline de fond de ten, cu dintii prea albi si cu zambetul prea intins. Totul e acceptat fie ca te duce undeva, fie ca nu te duce nicaieri. Fie ca a fost de cacat, fie ca a fost senzational. Bine, daca a fost cu adevarat senzational, nu se mai scrie cartea. Ca nimeni nu scrie despre fericire, asta e treaba stiuta. Despre fericire reala. Cartile de presupusa implinire sunt scrise in mare parte de femei care nu si-au gasit implinirea dar care vor sa postuleze faptul ca implinirea nu exista sau ca ea e in detalii sau ca ea vine si pleaca sau ca nici macar nu e importanta. Si-atunci ce facem cu cei care chiar au facut ceva in viata asta, cei care sunt, de exemplu, peste drum de raftul cu self-help, prostii care s-au straduit sa isi puna cap la cap ideile decenii intregi si care sunt trecuti la “Weltliteratur”, prostii care nu au mers de colo-colo cu piciorul, nu au mers de colo-colo nici cu mintea, ei au mers sustinut pe un drum iar abisurile au fost traite in raport cu drumul ala iar din ele s-au ridicat tot pentru a merge pe drumul initial. Nu au fost liberi sa calatoreasca oriunde si oricat tocmai pentru ca ceva ii stapanea – ce cuvant urat in ziua de azi. Dar ii stapanea ceva ce le crestea valoarea – cu astfel de stapanire vad ca lumea nu prea mai vrea sa se confrunte, am senzatia ca este o conspiratie mondiala impotriva mintilor spectaculoase. Ce rost are sa te mai straduiesti cand totul e relativ? Or nu e. Am batut cu pumnul in masa (doar in gand) de fiecare data cand am sustinut acest lucru. Relativizarea este pentru incompetenti. Pe masura ce vezi ca nimic nu iti aduce ceva inchegat relativizezi. Nu doar ce faci tu ci si ce fac altii. Sa ne intalnim cu totii in zona iubirii, aia e cea mai sigura. Iubirea nu se poate masura, nu se poate defini, fiecare iubeste in felul lui si iubirea e la fel de capricioasa ca cei care o baga la inaintare ca valoare unica pe aceasta lume. Evident, de obicei, oamenii care trambiteaza suprematia iubirii universale nu au o iubire la nivel de strada, la nivel de apartament propriu. Asa cum cei care insista pe ideea ca orice teorie este valabila in felul ei nu au nici o teorie definita de la cap la coada in minte. Si nici nu au avut rabdarea de o citi pe a altuia. Si de a o lega de a altuia si a altuia si a altuia. Cand se ingroasa gluma, pleci. Cand trebuie sa fii prins cu ace abuzive si privatoare de libertate pentru a intelege opera cuiva sau pentru a incadra pictura cuiva intr-un curent, cand vezi ca partenerul tau de viata nu face exact ce vrei tu si ca treaba se subrezeste tocmai pentru ca partenerul simte presiunea ideilor tale fixe, pleci. Era prea sufocant unde stateai, tu esti un calator, de fapt.

Nu e nevoie de un psiholog prea talentat ca sa iti spuna ca o calatorie perpetua reprezinta perpetua fuga de tine insuti. Nu e nevoie de un psiholog talentat pentru a-ti spune sa te opresti si sa pornesti in urmatoarea calatorie cand stii ce e cu tine. Doar ca fuga de sine a devenit atat de laudata, este ridicata la un rang atat de inalt incat nimeni nu mai are curajul de a o contrazice. In fond, decat sa stea omul si sa nu reuseasca sa fie fericit, mai bine umbla din loc in loc avand convingerea ca locurile sunt de vina si nu el. Mai putina tensiune in aer. Mai mult spatiu de gandire pentru cei care sunt prinsi in lucruri lipsite de relativ.

Tiganul sufletesc este o tipologie iubita acum, probabil si de-aici lipsa de enervare feroce in clipa in care carduri de tigani deranjeaza un oras stabil si plicticos dupa noile standarde ale eliberarii de orice fel de incadrare. Rebeliunea este atat de la indemana. “Nimeni nu ma poate defini”. Nimeni nu te poate prinde cat sa te defineasca, de-aici si fuga. Ai sansa de a trece drept original pentru ca nu te supui nici unui test real. Daca ai face-o, ai fi foarte usor de definit in maximum cateva minute. Nicidecum cu rautate si marginire mentala. Daca dincolo de aceasta definire mai vrei sa faci ceva, e mare lucru, daca ai curajul de a-ti face o analiza serioasa din cand in cand, ca sa compari rezultatele si sa nu te lasi prada falsei rebeliuni care nu este decat un refuz al analizelor de orice fel – daca ai curajul asta, s-ar putea chiar sa faci ceva cu viata ta. Daca lumea nu te lasa in pace. Daca lumea iti spune la o masa de bucatarie sau la o masa dintr-o cladire de birouri, la o masa de Universitate sau la o masa de cabinet in ce punct esti, tu poti continua de-acolo. Poti confirma sau infirma, poti sti ce esti si ce nu esti din ce ti-a fost pus pe masa. Dar daca te sustragi sistematic oricarei evaluari de ordin mental sau emotional, calatoria ta devine o fuga rusinata, nu o pozitie bine infipta la carma unui iaht cu care gonesti pe Lacul Como.

Nu poti sa cauti toata viata fara sa stii ce cauti. Eu zic sa stii ce cauti, sa mai si gasesti din cand in cand, sa pui undeva si pe urma sa vezi ce iti mai trebuie. Daca nu ai incredere in aceasta varianta, citeste Robinson Crusoe. Nu e gluma. Citeste sau reciteste cartea si intelege ironia libertatii absolute. Si nevoia de solutii la aceasta libertate absoluta.

Daca pe patul de moarte esti la fel de ipocrit ca si in timpul vietii si spui, de dragul auditoriului (incluzandu-te aici, in mod tragic, si pe tine), “mor impacat stiind ca am cautat toata viata adevarul” e foarte trist. Nu se poate sa nu il fi gasit. Sau macar franturi din el. Nu este atat de stupid creata lumea asta incat sa cauti ca prostul si sa nu gasesti nimic, nici un joc, nici un test nu este creat ca sa te scoata doar din minti sau sa-ti umple timpul fara sa-ti ofere nici o sansa la rezolvare. Lumea are inca un bun simt general. Lumea este inca un loc cu sens. Faptul ca noi nu vrem sa ne obosim sa il descifram fara plecari zgomotoase, dese si aparent spectaculoase nu inseamna ca el nu exista. Garantez faptul ca a nu te simti bine nicaieri nu tine de locuri. Si nu tine de persoane. Tine de comoditatea pantofilor pe care ti i-ai ales. Sa nu te stranga, sa nu te incinga, sa nu intre apa in ei. Ca daca pantofii te chinuie, vezi toate lucrurile distorsionat si pleci din loc in loc crezand ca presiunea vine de la ce se intampla in jur. Nu degeaba pantofii sunt treaba definitorie in evaluarea unui om. Si nu intamplator prea putini oameni au pantofi ca lumea.

~ prin Cristina Comanescu pe 28 februarie 2010.