cum mi-am petrecut modesta dezintoxicare

Dependenta mea de somnifere a fost registrul in care m-am simtit singura si umilita cumplit de propriile-mi slabiciuni. La aducerea in discutie a acestei dependente lumea reactiona ca atunci cand incercai sa vorbesti despre cineva mort: simteai compatimire dar si dorinta celui din fata ta de a goni cat mai departe de subiectul pus pe masa. Era ceva straniu, ceva rusinos, ceva ce, neintamplandu-se mai nimanui din cei cu care ma intalneam, ma transforma intr-o prezenta si mai incomoda decat pana atunci. 11 ani de zile am luat, noapte de noapte, un somnifer poate mult mai puternic decat mi-ar fi trebuit, am luat o substanta folosita pentru anestezie totala. Cu 11 ani in urma, mama a coborat la farmacia de langa blocul nostru si i-a spus farmacistei ca fiica ei nu poate sa doarma nicicum si ca arata “ca un spectru”. Fiica ei nu dormea de vreo alti 11 ani ca lumea. La scoala profesoarele se imparteau in doua categorii: cele care ma barfeau in cancelarie suspectand ca pierd noptile facand cine stie ce isi inchipuie profesoarele ca ar fi reprobabil si cele care ma chemau langa catedra intrebandu-ma in soapta si cu ingrijorare pe care o voi respecta toata viata: “Cristinchen, ce se intampla cu tine?”. Mare lucru nu se intampla. Sufeream de insomnie severa, dormeam prea putin si la alte ore decat restul lumii. Ma simteam bolnava fizic si psihic dar din rusinea de a nu fi la nivelul de competitivitate asteptat de la mine ma comportam, pe cat posibil, ca si cum as fi fost pe locul intai intr-un maraton, la doar cateva sute de metri de final, aparandu-mi pozitia. Nimic special, nimic nou, nu s-a schimbat nimic de-atunci. Cu exceptia faptului ca din ziua in care mama s-a intors cu Midazolam-ul de la farmacie, am dormit bine noaptea. La fel ca Salvador Dali (nu o spun cu mandrie ci cu o oarecare jena) luam cateodata, chiar si in primii ani dupa drumul mamei la farmacie, doua somnifere  in loc de unul, doar ca sa am un somn nesimtit, porcesc, nu doar bun. Nu am obtinut niciodata o reteta pentru Midazolam, am evitat sa merg la doctor din sila trecuta si prezenta fata de doctorii romani. Nu am vrut sa discut nici cu doctorii din familia mea, singurul doctor cu care poate as fi discutat despre asta este bunicul meu dar nu mai traia in perioada in care as fi fost pregatita sa-i spun ce se intampla. Cativa ani mi-a luat mama pastile de la aceeasi farmacista care ii daduse Midazolam initial. La un moment dat, un moment care a coincis cu o schimbare radicala a atitudinii mamei mele fata de mine, mama mi-a spus ca nu imi mai cumpara Midazolam si ca banuieste ca substanta asta mi-a facut numai rau. Acest verdict presupus responsabil a coincis cu reprosurile ei la adresa faptului ca nu am de gand sa ma casatoresc, ca nu imi plac copiii, ca in fata blocului veneau tot felul de baieti hotarati sa nu se miste de-acolo pana cand nu coboram. A mai coincis cu dezamagirea mamei la auzul gandurilor mele in privinta crestinismului. Eram necasatorita, fara urma de respect pentru ideea de casatorie, cu dezinteres total pentru facerea unui copil vreodata, in lupta vehementa cu tot ce tinea de crestinism, eram insomniaca, eram dependenta de somnifere. Ma culcam catre dimineata si ma trezeam catre pranz. Imi amintesc si astazi ziua in care mama mi-a dat draperiile groase la o parte si mi-a spus sa mai las lumina sa patrunda in camera, am vazut atunci pe fata ei exasperarea legata de turnura pe care o luase viata mea.

Ca orice dependent (nu e nevoie sa ai o dependenta spectaculoasa ca cea de heroina sau ca cea de cocaina), am gasit o modalitate de a face rost in continuare de Midazolam. Dupa opt ani o pastila pe noapte nu mai era de ajuns, am inceput sa iau in fiecare noapte cate doua. In unele nopti doua si jumatate. In unele nopti am luat trei pastile. In mare parte mi-am tinut dependenta sub control si am functionat bine in timpul zilei. Cu adevarat grele erau zilele cand mai aveam doar trei sau patru pastile si nu reuseam sa dau de amica mea farmacista. Erau singurele mele momente de panica, eu fiind un om cu un sange foarte rece in rest. Aici, in Berlin, am continuat sa iau Midazolam, trimis sau adus personal de tata, cumparat de la aceeasi amica. Dar amica m-a anuntat zilele trecute ca nu imi mai poate da Midazolam, nu se mai aduce, nu se mai fabrica in Romania, anuntul a fost sec si mi-a dat de inteles ca este un bun prilej pentru ea de a inceta aprovizionarea mea cu medicamente pe care ii este foarte greu sa le justifice. Am intrebat-o daca imi poate da altceva, orice altceva care sa ma adoarma si mi-a spus ca nu. Fata, la fel ca majoritatea oamenilor pe care-i cunosc, are un somn de piatra. Tot la fel ca multi oameni pe care-i cunosc, mi-a spus odata: “Da’ cum oi putea tu sa nu dormi, ca eu cand pun capul jos adorm imediat.” Am auzit, fara exagerare, cam de douazeci de ori formularea asta, cu variatiuni prea subtiri ca sa merite a fi mentionate. Am ajuns sa cred (cu toate ca imi dau seama ca nu poate fi adevarat) ca cei care dorm tun noapte de noapte sunt mai prosti decat cei care au probleme cu somnul.

Zilele astea a trebuit, in consecinta, sa renunt la Midazolam. Nimeni nu a reusit sa imi faca rost de cateva pastile asa ca nu am putut trai aceasta renuntare treptat, cum recomanda doctorii. Stiam ca renuntarea este foarte dificila, stiam ca ma asteapta dureri musculare, dificultati in a respira, anxietate, tremur, vomitat, transpirat, dureri de cap si, evident, insomnie. Stiam ca nimeni cu exceptia unui baiat nu va participa la treaba asta pentru ca nimeni nu intelege treaba asta si toata lumea asteapta ca eu sa redevin omul care functioneaza aparent ca un ceas. Si cu bucurie de a trai pe deasupra. Alaturi de mine a fost omul care a fost alaturi de mine in orice privinta, nici o surpriza, doar fantastica recunostinta pe care o simt dintotdeauna fata de el. Nu am asteptat niciodata gesturi extraordinare de la oamenii din jur si nici nu i-am desconsiderat vreo clipa pentru incapacitatea de a face astfel de gesturi, nu am simtit nici urma de nemultumire pentru ca nu am primit sprijin in anumite situatii, nu sunt genul de om care sa fie cu adevarat deschis catre alti oameni asa ca nu pot avea pretentia ca lumea sa imi fie alaturi atunci cand sunt in rahat. Nu imi place sa imi afisez slabiciunile si nu imi place sa le privesc pe ale altora. Mi se pare un schimb cinstit.

Si au inceput zilele fara Midazolam. Intre timp au si trecut. Eu nu vorbesc niciodata despre lucruri grave decat dupa ce au trecut. Din sila de a primi compasiune inutila si prost exprimata. Vedeti, asadar, ca nu sunt omul pe care sa-l ajuti cu inima deschisa si e foarte bine asa, mie ajutorul interuman imi pare un lung lant al slabiciunilor chiar daca aud ca el constituie esenta vietii sau ceva din zona asta. Mie nu imi place sa ajut si nu imi place sa fiu ajutata, simt jena, disconfort in ambele situatii, nu am in mine material de ajutator. Putina lume are, multa lume mimeaza ca ar avea.

Avantajul oricarei situatii imputite este ca iti trezeste speranta ca te vei comporta fara echivoc in ea, goana dupa situatiile pe care nu le poti pacali, cosmetiza, stapani complet – goana asta este veche si din ce in ce mai flamanda la mine. Eu, asa cum am mai spus, sunt in cautarea actiunii pure, in cautarea gestului pur, oricare ar fi el. Orice situatie cu adevarat dificila contine si promisiunea dezbracarii de orice fel de ipocrizie, contine promisiunea incapacitatii de a gasi o supapa. Contine, pe scurt, promisiunea autenticitatii totale. In aceasta curatare a organismului meu de Midazolam, am avut cateva momente pure iar ele m-au bucurat enorm. Dincolo de fortarea mea de a parea vesela si constructiva cu tata la telefon, dincolo de glumele (binevenite dealtfel) cu baiatul care mi-a suportat starea, dincolo de presiunea exigentelor mele de a functiona cat de cat in zilele de curatare – dincolo de toate astea au existat cateva momente de abandon total. Abandon, imposibilitatea de a te mai gandi la ce ar trebui sa faci si sa spui. Tremur, da, vomitat, da, dureri de cap, da, dureri musculare absolut cumplite, pierderea echilibrului si a acuitatii vederii pe alocuri, da. A trebuit sa colaborezi cumva cu toate astea, avand avantajul ca situatia nu era foarte grava teoretic, era doar o lupta fara o mare incarcatura emotionala, fara o drama atasata. Era o lupta a organismului si tu trebuia sa mergi cu mintea pe langa ea, nici prea aproape si nici prea departe.

In cele doua zile de curatare (este fascinant cum un corp se reface, se curata atat de repede) am baut enorm de multa apa, am mancat multe mandarine, am citit geniala carte a lui Hugh Laurie, am stat in pat incercand sa nu ametesc de la halul in care pareau sa se miste veiozele inalte de pe noptiere, am visat ca mama nu voia sa ma vada, am visat ca ochii tatei erau aceeasi cu ochii lui Ernest Wichner, cel care m-a abuzat aparent subtil in primele mele luni la Berlin. Am ras la amintiri care in alt context nu mi-ar fi starnit rasul, mi-au dat lacrimile de ciuda ca, la un moment dat, a trebuit sa ma asez pe gresia din baie dat fiind ca aveam o ameteala cumplita. Mi-au venit in minte imagini de pe Unter den Linden, din Kreuzberg, din fata restaurantului coreean din Friedrichshain, mintea s-a blocat intr-un lac din Dahlem si a stat acolo pana am sarit din pat avand senzatia ca vin foarte multe biciclete cu farurile aprinse catre mine. Mi-a fost foarte pofta de dulciuri si la fel ca in orice stare de transa am simtit o excitatie permanenta la granita intre placut si neplacut. As fi vrut sa fac sex cu orice imi intra in raza vizuala sau tactila. M-am simtit rupta de familie, de toata viata mea de pana acum. In cel mai bun sens al cuvantului. Am adormit si am visat ca pe Mulackstraße, strada in care dau geamurile dormitorului meu, erau numai masini cu numere de Bucuresti. In vis mi-am facut in graba bagajele si m-am urcat intr-un lift care a coborat pana pe Rue de Turenne, in Paris. Mi-a trecut prin minte sa beau putin alcool sau chiar mai mult, mi-a trecut prin minte sa incerc sa fumez dar ambele erau clisee din filme, vazusem eu ca la dezintoxicare toxicomanii isi mai indulcesc curatarea cu vicii marunte prin comparatie cu viciul de care tocmai se scutura. Romanul lui Laurie a fost ca o balustrada, m-am tinut de el si am avut norocul sa aiba o actiune complicata, alerta, ca in romanele lui Raymond Chandler sau James Hadley Chase. M-am invelit cu cate doua plapumi sau am stat intinsa in pat doar in chiloti, temperatura corpului si-a facut de cap, nu se mai comporta asa cum ma obisnuise. Am vrut sa ma uit la un episod din “In Treatment” dar mi se parea ca toti actorii urla, imi percepeam creierul ca zanganind din temelii la fiecare cuvant rostit in serial.

In dimineata asta am simtit ca gandesc din nou limpede, am simtit foame, am simtit din nou curiozitati marunte. Primul gand, poate nu ma veti crede, a fost: “Nu poti sa te intorci in Romania, nici macar pentru reinnoirea pasaportului”. Mi-a parut stupid, copilaresc gandul dar, pe de alta parte, asa mi-au parut multe ganduri ale mele pana cand sa le testez valabilitatea. Am baut doua cafele, inspirata si de recentul film al lui Jim Jarmusch, si m-am uitat atent pe geam. Nu mai facusem asta in ultimele doua zile, nu mai privisem atent, chiar si cand iesisem sa imi dezmortesc muschii in speranta ca nu ma vor mai durea atat de apasator, chiar si cand iesisem sa imi aerisesc mintea, o facusem cu ochii in jos si cu tot corpul concentrat sa nu cada. Band cafeaua si stand in picioare langa geam mi-am dat seama ca mintea mea este atat de prezenta incat ma ustura vigilenta si acuitatea ei. Nu am mai simtit prospetimea asta de foarte multi ani incoace. Nu am avut si nu am nici cea mai vaga idee ce sa fac cu ea. Este atat de penetranta, necrutatoare, nu are urma de slabiciune si, prin urmare, nu gaseste rostul in a se conecta, sa zicem, la nimeni si la nimic. Este cea mai solitara stare pe care am trait-o vreodata. Si ma face sa ma gandesc mai constiincios ca oricand la importanta slabiciunilor in crearea de legaturi interumane.

~ prin Cristina Comanescu pe 22 februarie 2010.