acalmie, cred

Mi-am depistat nou aparuta normalitate recitind mail-ul pe care i l-am trimis unei prietene zilele trecute. Dincolo de acest mail nu mai este nimic de spus in ultimele zile, m-au parasit temporar ambitiile de a defini intrebari si raspunsuri. Nu las intrebarile sa se contureze si evit sa dau orice fel de raspuns atunci cand sunt intrebata. Este prima oara cand simpla existenta, fara cine stie ce entuziasm, fara vreo revelatie luminoasa, fara teatralitate, imi paralizeaza zonele despre care am crezut o viata intreaga ca ma definesc. Ratiunea ascutita, corectitudinea des ridicola, contorsionarile fara pauza, groaza de a-mi face stiuta vulnerabilitatea. Ceea ce pentru altii poate parea doar rutina fara haz, pentru mine este incantare, modestie reala dobandita pe nesimtite, fluiditate, firesc. Lumea se indoieste ca va ajunge vreodata in nu stiu ce colt de lume, se indoieste ca va putea fi cu un anume om, se indoieste ca va trai luxos sau liber, se indoieste ca va trai ceva cu adevarat spectaculos, lumea se teme de lipsa unor varfuri, eu m-am straduit sa le tocesc de cand ma stiu, doar pentru a avea ceea ce imi imaginez eu ca este binecuvantarea unei acalmii inainte de o noua si inevitabila furtuna. Eu pauze nu prea am avut in viata asta si nu cred in cele de carte postala, cu mine imbracata in alb, singura pe malul marii. Acum exigenta mea ia o pauza iar zilele trec cu un fior vag pe sira spinarii, ca atunci cand visezi ca zbori. Pentru mine asta este fericirea si stiu ca nu o voi avea des, ma intreb ce combinatie de elemente mi-a dat aceasta pauza si incerc sa nu o stric cu intrebarea: “Pana cand?”. Ma ajuta in mentinerea echilibrului jurnalul lui Thomas Mann pe care-l citesc, surprinzator, pentru prima oara. Acesta este mail-ul pe care i l-am trimis prietenei mele:

“Nu am ce sa spun despre mine, daca e sa fiu sincera. Nu mare lucru. Sunt indragostita, insel increderea oamenilor care ma iubesc, muncesc mult, sunt plina de adrenalina de toate felurile, ma simt puternica, matura si rea in acelasi timp, nu am timp pentru mustrari de constiinta. Nu mai simt nimic pentru Romania si Bucuresti, ma simt ca si cum nu as fi trait niciodata acolo. Ceea ce imi da uneori disconfort identitar. Dar, de cele mai multe ori, imi da o libertate amuzata. Traiesc barbateste, in ideea de sarcasm combinat cu placere si cu seriozitate cand vine vorba despre munca. Imi aman ordinea din minte si suflet, o sa o fac la primavara, probabil. Scriu in paralel, mi-am terminat al doilea roman, mi-am gasit un agent neamt bun, sper sa ma desprind de Romania si prin asta. Si sa uit abuzul comis de batranul de la Literaturhaus, uneori imi vine sa vomit la propriu cand imi amintesc cum a incuiat usa la el in birou. Se intampla, nu ma ambalez in profunzime. Am o lejerete, o nesimtire, nimic in vecinatatea intelepciunii.”

~ prin Cristina Comanescu pe 20 ianuarie 2010.