o viata, nu o faza terminala

Am muncit fizic zilele astea. Deloc cu mintea, mult cu corpul, doar cu corpul. Cand eram mica, am citit o bucata de text scrisa de D.H. Lawrence, bucata in care el descrie incantarea de a lucra pe camp, alaturi de tarani, ca nobil. Fascinatia lui in fata tresaririi fiecarui muschi, fascinatia felului in care te arde soarele cand nu stai la plaja ci pe camp, placerea extenuarii fara echivoc, toate astea sunt descrise cu o bucurie foarte rar intalnita in scrierile lui. Imi revine in minte incantarea lui de fiecare data cand muncesc pana la epuizare, simtindu-mi corpul uscat de oboseala. Putine lucruri mi se par mai puternice decat munca fizica. Ea te anihileaza complet ca personalitate, iti reduce gandurile la tacere, te face sa fii concentrat fara abateri, aducandu-te astfel in cel mai apropiat stadiu de euforie. Pentru ca mintea iti este eliberata de orice presiune, toate presiunile le duce corpul. Visul oricarui om inteligent, dupa mine. Cand ma urcam in pat in zilele astea care au trecut, simteam recunostinta. Si eu nu simt decat agitatie cand ma urc in pat, agitatia, teama insomniacului la gandul ca nu va dormi nici in noaptea asta si ca maine se va simti bolnav si rupt de tot ce-l inconjoara. Sportul nu se compara cu munca, sportul e frivol pe langa munca si, mi-am dat seama din nou, mult mai putin obositor. Prin sport iti antrenezi ce muschi vrei, cand vrei. Prin munca iti antrenezi niste muschi despre care nici nu stiai ca exista.

Intorcandu-ma acasa dupa munca istovitoare, m-am uitat, asa cum se intampla intotdeauna cand reusesti sa iesi dintr-o situatie complicata, foarte atent la detaliile care constituie zona mea de confort de un an incoace: Mitte-ul. Centrul Berlinului, zona in care locuiesc. Biciclisti care canta sau fluiera intotdeauna un cantecel, favoritul parand sa fie “Strangers in the Night”, lumini aprinse in locuinte pana la cinci dimineata, oameni stand pe fotolii mari si citind, tot felul de chemari la lupta si reactie pentru lucruri de importanta majora, fie ca e vorba despre salvarea unui copac, fie ca e vorba despre o manifestatie care sa sanctioneze felul in care a fost tratat un turc de catre politia germana. Nu mi-a fost dor nici macar o zi, nici macar un minut de Romania in anul asta. Mi-a fost dor de casa parintilor mei, insula de stil, adoratie si rafinament din mijlocul namolului romanesc. Dar nu de Romania, nu de ceva tipic romanesc. Am ajuns la Berlin dupa ce un imbecil care se intorcea de la vanatoare de caprioare era sa ma faca praf gonind pe contrasens. Masina s-a facut praf, nu am mai putut merge niciodata cu ea, catre Berlin am pornit abia dupa ce am stat intinsa intr-o camera de hotel doua zile incheiate. Cu o masina inchiriata. Am ajuns in Berlin pe o ninsoare grea, eram prea subtire imbracata, aveam pantofii nepotriviti, alunecam, eram slabita fizic si psihic, fiecare pas facut imi accentua tremurul interior, mi se parea, pentru prima oara de cand ma nascusem, ca o sa cad pe jos, in mijlocul nemtilor. Imi era foarte rau dar nu aveam unde sa ma intorc pentru a ma reface, Romania era suvoiul imputit si agresiv pe care il stiti, nu puteam decat sa fac in asa fel incat sa castig Berlinul de partea mea, sa imi fac in el un loc in care sa ma refac. Mi-a fost rau fizic multe zile eu nefiind niciodata bolnava cu adevarat, mie nefiindu-mi niciodata rau mai mult de cateva minute. Am trait o stare de detoxifiere mentala si, ca pe parcursul oricarei detoxifieri, intai te simti foarte rau si abia apoi bine. Mi-au trebuit multe zile pana cand sa incep sa vad Berlinul, in timpul slabiciunii fizice neasteptate si in premiera absoluta, il priveam de la geam. In primele zile majoritatea pozelor au fost facute de pe geam, eu nu am coborat in mijlocul berlinezilor. Apoi, incetul cu incetul, am iesit si, cu o timiditate aproape ridicola, am inceput sa ma apropii de oras, sa cunosc oameni, sa vorbesc despre mine dar, mai ales, sa-i ascult pe altii. Ultimul contact cu un roman a fost cel de la Literaturhaus-ul din Berlin, contactul cu un domn care m-a chemat seara la el in birou, a incuiat usa si mi-a cerut libidinos, nici macar barbateste si direct, sa ii ofer ceva, orice sexual in schimbul publicarii mele si promovarii mele in randul scriitorilor romani de pe piata germana. Intalnirea cu el a fost ultima sansa explicita pe care am dat-o romanilor. Nu am mai citit ziare romanesti, nu am mai aflat decat de la prieteni sau de la tata detalii, teribil de putine, despre politica sau despre ce se intampla in tara. Am citit o data sau de doua ori editorialele scrise de Cartarescu si de Patapievici. Vazuti de departe, ei nu mai sunt deloc asa cum imi pareau in Bucuresti. Sunt doar niste oameni relativ in varsta, mediocri cultural, care sunt dispusi sa faca multe lucruri stupide doar pentru a gusta din bunatatile pe care ar trebui sa si le permita fara sa linga in cur pe nimeni. Calatorii, locuit in strainatate, haine scumpe, cosmetice scumpe, mancare buna.

Cand esti rupt de oboseala, esti ca o rana deschisa in cel mai bun sens. Orice detaliu capata putere inzecita, orice agresiune minora pare sa te doboare, orice cuvant care ascunde o minima tandrete umana te poate incanta peste masura. Jur ca nu am vrut sa trag concluzii berlineze in anul asta sau vreodata, nu am vrut si nici nu vreau sa vorbesc aici despre eliberari, revelatii, puterea de a trai cum vrei sau alte lucruri demne de femei care se indreapta catre menopauza. Vreau doar sa spun ca Berlinul m-a pus pe picioare. Subtil, steril, asa cum stie el. M-a impresionat aproape zilnic cu un gest. M-a facut sa redevin un om care nu urla interior din motivele gresite. Am trait demn un an de zile si nimic nu te poate replia mai bine de-atat. Acum am pantofii potriviti pentru vremea din Berlin, sunt cizmulitele mele care nu scot nici un sunet, ca niste ciorapi confortabili. Am si caciula, am si haina trei sferturi, cobor printre berlinezi oricand ma sperie un gand legat de Romania, oricand imi aduc aminte de accident, de abuzul de la Literaturhaus. Nu am auzit nici un roman, nici macar unul din prietenii mei, care sa imi spuna “da, am plecat si sunt fericit, le sunt recunoscator astora”. Nu. Romanii ii barfesc pe nemti, pe berlinezi, cu aceeasi sete cu care ii barfesc si pe conationalii lor. Am renuntat, din motivul asta, sa ma vad cu prietenii romani care traiesc in Berlin. Nu le inteleg meschina iritare permanenta in raport cu nemtii, nu inteleg de ce nu isi schimba optiunea locativa, daca sunt dezamagiti de Berlin, de poporul german.

Lumea m-a intrebat in tot anul asta prin mail-uri “Cum e viata la Berlin?”. Le-am spus, mi-au raspuns ca ar fi vrut sa stie cum sunt chiriile, cat costa mancarea, transportul in comun. M-am straduit sa le raspund si la intrebarile astea cu toate ca eu nu ma uit niciodata la bani. Nu pentru ca as fi un om bogat ci pentru ca nu am invatat sa ma uit la bani, mama mea isi cheltuia salariul intreg chiar in ziua in care-l lua doar pentru a-mi face o placere. Nu imi fac niciodata calcule, nu ma uit niciodata pe etichetele cu preturi, nu incerc sa economisesc, nu are rost. Cand se termina banii, se termina. O sa vezi ca nu mai ai. O sa-ti fie portofelul gol si o sa-ti fie si contul gol. Gata. Inseamna ca e momentul sa faci alti bani cumva. Asadar, nu am cum sa spun daca viata la Berlin este sau nu buna din punct de vedere adminstrativ. Pot doar sa spun ca nici macar nu aveam idee ca sunt in halul in care eram atunci cand traiam in Bucuresti. In halul de abrutizare, in halul de slabiciune fizica, in halul de relativ, de arbitrar – nu puteam decat banui ca ceva nu este deloc in regula dar “analizele” le-am facut abia aici, abia aici am putut sa pun cap la cap ororile societatii romanesti. Orori care nu s-au subtiat deloc in acest an ci dimpotriva, din cat ajunge la mine.

Nu comparati niciodata Romania cu o tara civilizata. Nu faceti niciodata greseala asta. Nu va ganditi ca instrainarea este dureroasa in forma parasirii tarii. Ganditi-va cat de dureroasa este instrainarea de orice este elementar uman atata vreme cat traiti in Romania. Nu va amagiti ca suntem nascuti si crescuti intr-o tara ca oricare alta. Nu mergeti inainte fara a va gandi la o curatare a organismului. Ca in aproape orice post al meu, spun si in asta ca viata in Romania nu este o alternativa. Viata in Romania este o fundatura si ea va ramane asa multa vreme.

Asa ca, in starea de oboseala perfect lucida, dupa un drum prin ploaia berlineza, dupa intrarea in apartamentul meu, va raspund la intrebarea demna de un sofer de tir “Si cum e viata la Berlin?”. Raspunsul meu este: “E o viata, nu o faza terminala.” Abia am inceput sa traiesc demn si normal, nu pot sa imi dau foarte bine cu parerea despre viata la Berlin, pot doar sa spun ca exista si o viata ca lumea, asa cum romanii nici nu si-o mai pot imagina. Despre regasirea de sine, romantisme de doi lei, impacarea cu propria persoana si Universul, despre mirajul nu stiu carui oras – despre astea puteti citi pe multe blog-uri. Eu nu vreau decat sa va spun ca dincolo de grimasele romanesti carora le-am spus atata vreme “viata” exista viata si eu ma bucur ca pot sa o incep. Cu regasirea, cautarea, impacarea, iubirea neconditionata – cu lucrurile astea eu nu ma pot complica inca, eu sunt abia la inceputul vietii. Si dupa primul an de viata simt o satisfactie simpla de lucru inceput si continuat cu constiinciozitate si coloana dreapta iar somnul imi este mai linistit un pic.

Maine o sa fiu odihnita si nu o sa mai spun ca Berlinul m-a facut bine, o sa incerc sa gasesc un ton echilibrat pe care sa descriu punctele bune si rele ale Berlinului, punctele bune si rele ale Bucurestiului, ale Romaniei.

~ prin confruntadurerea pe 30 noiembrie 2009.