mare zi, mare dimineata

Am o cunostinta care nu intelege ca viata ei nu are cum sa se transforme in cine stie ce basm. Nu e deloc induiosatoare, feminina, delicata, frumoasa in speranta ei. Ci este inspaimantatoare. Refuza sa inteleaga modul in care s-a transformat fizic si psihic, refuza sa inteleaga ca a iesit din competitiile in care insista sa ramana, refuza sa inteleaga ca trebuie sa isi gaseasca alte virtuti decat cele pe care le au oamenii de cele mai multe ori la indemana. Are nevoie de o existenta alternativa. As putea sa ii gasesc o astfel de existenta daca ar accepta ca are nevoie de ea, m-ar motiva acceptarea adevarului de catre ea, m-ar misca, mi-ar da de inteles ca este o fiinta inteligenta care poate fi salvata. Daca s-ar opri un pic din impunerea variantei ei false, as putea sa intervin, s-ar putea construi ceva care sa-i intinda o mana de care sa se agate, iesind din nisipurile ei miscatoare. Cel mai trist lucru in existenta ei si motivul principal pentru care va stagna sau chiar involua este faptul ca ea se comporta ca si cum totul ar fi natural, cu sanse de reusita chiar. Astfel ea blocheaza orice interventie si devine un spectacol grotesc in acelasi timp. Imi amintesc ca un baiat mi-a spus ca eram ridicola atunci cand m-a vizitat dupa moartea mamei mele. L-am intrebat cu o usoara iritare nepotrivita de ce si mi-a raspuns ca eram ridicola prin faptul ca incercam sa ma comport ca si cum nu se intamplase nimic. Si acest comportament facea intreaga situatie de nesuportat iar el nu putea sa imi fie de nici un folos.

Am aceasta senzatie de ani si ani de zile in privinta Romaniei. Ce-i drept, ea s-a accentuat in ultimii ani: senzatia ca Romania se comporta ca si cum totul ar merge pe un drum acceptabil, ca si cum lucrurile ar fi pornit vreodata cu adevarat. Romania imi pare ca mimeaza totul, inclusiv militantismul pentru cauze importante. Mimeaza mai rau ca oricand de cand a fost acceptata in Uniunea Europeana, aceasta acceptare a declansat circul suprem. Romania nu a vrut niciodata sa-si accepte si asume destinul, sanctionandu-l si curatandu-l iar primirea ei in Uniunea Europeana a fost privita ca o incurajare in aceasta mimare permanenta. Indraznim mult prea mult ca popor, indraznim, mai presus de toate, un nas pe sus absolut ridicol. O lipsa de rusine tipica elevului prost si obraznic. Imprumutam lucruri occidentale fara sa le intelegem pe deplin, ne place sa se vada ca le-am imprumutat chiar daca, in sinea noastra, ne apasa, nedumireste sau chiar mahneste invazia asta noua si suparatoare in vietile noastre statute de pana atunci. Ne-am impartit confortabil in cretini si presupus destepti, in cei bucurosi de viata oribila din Romania si cei revoltati de ea dar aflati intr-o pozitie teribil de solida, limpede si educativa. Am spus de zeci de ori ca si cei presupus destepti, incluzand aici intelectualii populari ai Romaniei, se impaca, de fapt, foarte bine cu oroarea Romaniei, raportarea la aceasta oroare este painea lor, au invatat cum sa se raporteze mai potolit decat ar trebui la ea, asa incat sa nu faca valuri, sa isi faca datoria oficiala de a fi oripilati dar sa se si descurce. Tarfulita romaneasca nu este cea din Mall-uri. Tarfulita romaneasca este alta, ea este cea care stie cum sa-si aranjeze treburile fara sa se faca de ras si fara sa supere foarte tare pe nimeni.

Eu, asa cum multi din cei care ma citesc stiu deja, nu doar ca nu am fost niciodata scarbita de politica, am fost unul din oamenii cei mai activi politic din cati cunosc, am tremurat si dezbatut, am participat, am indemnat, am incurajat, am asteptat si am sperat, am fost o sarma intinsa in permanenta si m-am detensionat doar de doua ori in viata mea asa-zis politica: cand a castigat alegerile prezidentiale Emil Constantinescu si cand le-a castigat Traian Basescu. La Emil Constantinescu a fost o detensionare entuziasta, la Traian Basescu a fost o detensionare realista. Nu am considerat niciodata ca intregul sistem politic e corupt, nu am gandit si nu am spus niciodata scarboasa si stupida lasitate “toti sunt niste hoti”, nu am vrut sa ma indepartez de clasa politica romaneasca, am sperat pana acum un an ca datoria mea civica alaturata datoriei civice celor din jur va triumfa pana la urma. Nu am urmarit politica din amuzament, nu am ras niciodata cand s-au porcait candidatii, nu mi s-a parut un spectacol, am luat-o cat se poate de in serios, constientizand un lucru evident si anume cel ca trebuie sa incepem cumva curatarea serioasa a comunismului si eliminarea membrilor Securitatii din orice structura romaneasca. Am ramas in punctul ala, evident. Astept ca un om sa vina si sa ia totul de la zero in materie de limpezire a perioadei comuniste, asa incat sa nu mai percep tot ce se intampla in Romania ca pe ceva teribil de fals si teribil de subred. Romanii traiesc pe o bucata de lemn care pluteste in deriva, mai cad de pe ea, mai inghit apa, unii mai si mor dar ei se comporta ca si cum ar trai pe teren bine ancorat, vast si asemanator cu terenul altora. Indraznim sa ne comparam cu o nonsalanta strigatoare la cer cu alte tari, indraznim sa vorbim despre greselile altora, indraznim sa spunem banalitatea aparent impaciuitoare si perfect umana ca fiecare popor are greselile lui ca si cum noi am fi in pozitia in care sa facem o asemenea constatare.

Ne spunem din nou ca trebuie sa mergem la vot pentru ca suntem responsabili de viitorul Romaniei si pentru ca nu trebuie sa lasam javrele sa castige. Cat o sa ne mai hranim din lozincile astea stupide? Suntem exact ca cei care doneaza pentru cauze despre care nu stiu mai nimic sau pe care le-au vazut, in cel mai bun caz, intr-un reportaj. Sa votam, sa schimbam, sa incercam, nu se va schimba nimic daca nu ne straduim, nu se va schimba nimic daca nu ne vom responsabiliza. Aud lucrurile astea de 15 ani si vad Romania foarte bine. Nu s-a schimbat absolut nimic in bine, absolut nimic, este o situatie fara precedent in Europa si toata lumea o recunoaste, in afara de romani. Romania este considerata o tara de lumea a treia, un prieten foarte bun american mi-a spus-o direct si cu mahnire. Multi oameni stiu despre Romania ca este o tara plina de tigani si nu ma refer doar la tiganii “adevarati” ci la mare parte din populatia Romaniei, la oamenii gri, buhaiti, cu ceafa groasa. Suntem o tara cu un sistem comunist corupt pana-n maduva oaselor si aspect de Irak. Oricat ne-am stradui noi sa ne prefacem, strainii ne vad foarte limpede. Si tocmai de-aia, asa cum se izoleaza nebunii, ne izolam si noi de parerea lor, spunem “mai da-i in pizda ma-sii” si mergem inainte sau ii lingem in cur ca sa ne ajute. De integrat in randul lor nu ne integram. Ca n-avem cum. Pe straini nu ii pacalim. In clipa in care suntem priviti dinafara, imaginea este dezastruoasa. Si nu doar imaginea strainilor ci si imaginea noastra proprie a locului fata de care ne-am obiectivat. Nu pot sa cred ca nu vi s-a intamplat sa priviti imagini cu Romania si sa simtiti un disconfort fantastic, aproape inspaimantator. In pofida cosmetizarilor aplicate imaginilor. Cel mai bun si nou exemplu este emisiunea Top Gear facuta in Romania. M-am gandit sa scriu un post separat despre ea si pe urma mi-am dat seama ca ar fi fost un post foarte scurt: cabluri ridicol de multe intinse pe toti stalpii, gropi, autostrada doar pana la Pitesti si un pic pana la Constanta, Casa Poporului, cocalarii bogati de la Mamaia, vesnicele si neschimbatele carciumi de autostrada, fete de la tara in blugi adanc bagati in cur manand vitele printre masini care se opresc pentru scurt timp din gonit. Lucruri pe care romanii le numesc pitoresti sau deloc esentiale, nereprezentative. Romanii nu inteleg ca nu vrea nimeni sa caute in coarnele tarii noastre ca sa-i descopere demult ingropatele valori. Si romanii ar trebui sa se bucure ca aceasta cautare nu are loc. Pentru ca nimeni nu ar gasi nimic in urma ei. “What you see is what you get” se potriveste foarte bine in cazul romanilor. Nu are rost sa intru a nu stiu cata oara in detalii, mi-am dat seama ca nu mai am dorinta asta tocmai pentru ca nu mai sper in nimic bun legat de Romania, am inceput sa o privesc putin mai detasat si atunci cand implicarea emotionala nu e crancena, surpriza, Romania se vede si mai rau decat atunci cand o privesti cu incrancenare. Nu este tara care te-a marcat oribil pe viata si care nu isi indreapta cu nici un chip coloana vertebrala, este doar o tara imputita, urata, inapoiata, o tara care nu seamana cu nici o alta tara, o tara care nu se indreapta catre nimic si careia ii convine de minune aceasta neindreptare. O tara in care nu poti gasi nici macar un coltisor civilizat chiar daca te straduiesti din rasputeri cu echipe destepte de filmare si cu cele mai bune intentii. O tara mizera care este bagata in seama pe nedrept si care nu ar trebui sa fie bagata in seama de nimeni pentru ca este un bolovan noroit care atarna de gatul oricui se inhama sa-l duca fie si numai cativa metri.

Asadar, sa ne ducem la vot. Si sa-l votam pe Crin Antonescu. Nu vin aici cu pudori imbecile de genul “votul e secret”, e limpede ca, daca tot votezi, nu poti vota decat cu Crin Antonescu in clipa de fata. Dar de ce ai face-o? Va garantez, si am observat asta in nenumarate randuri in cazul romanilor, ca nimeni nu poate sa imi dea un raspuns bine articulat care sa aiba sens la aceasta intrebare. Nu mai vreau sa aud ca alegem un rau mai mic, nu mai vreau sa aud ca nu mai trebuie sa ne trezim cu Traian Basescu, eu vreau sa aud ce asteptam de la Crin Antonescu. Sau de la oricare candidat de bun simt. De ce il votam? Ce vrem sa se intample? Cu ce vrem sa inceapa? Si, cu un minimum de altruism, ne gandim ce poate el sa faca in contextul actual? Ce am vrea, exact, sa se intample cu Romania? Romanii mai rasariti decat altii au luat aceasta responsabilitate civica in gura la fel cum au luat-o si pe cea ecologica: o mica minciuna, un pic de teatru, o bifare a unei chestii ca, teoretic, asa e bine. Nimeni nu mai stie exact de ce, nimeni nu mai stie de ce voteaza, nimeni nu se mai gandeste la ce ar vrea sa se intample cu Romania sau cu propria persoana, pana la urma. Aproape ca imi sunt mai dezagreabili decat apaticii cei care te indeamna sa preiei fraiele situatiei in maini si sa votezi. Mai are cineva speranta ca se va intampla ceva ca lumea cu Romania? Sunt convinsa ca nu. Si sunt convinsa ca nimeni nici macar nu isi mai doreste asta. Daca si-ar dori, ar evalua realist situatia si ar avea cu totul si cu totul alte reactii decat cele pe care le observ.

Nu acceptam ca suntem in situatia in care nu ne permitem sa schimbam situatia prin vot democratic, ne amagim temporar ca sistemul democratic functioneaza cu toate ca il barfim non-stop.  Cand vine vorba despre vot, devenim alti oameni, deodata sistemul este unul pur democratic si avem incredere in puterea noastra de a schimba ceva prin vot. Suspectez, asa cum am mai spus-o, poporul roman de savurarea deplina a obtinerii de combustibil pentru bascalie si stagnare si prin alegeri. Pentru ca, daca romanii nu ar avea nevoie de combustibil pentru taraganarea lor infecta si fofilarea prin viata, ar fi cu totii intr-un gest, in orice fel de gest care sa semnaleze faptul ca sistemul nu functioneaza din rarunchi si ca avem nevoie de mai mult decat de alegeri, avem nevoie de o premisa corecta pe care sa construim un rationament corect. Pana atunci, totul este o mascarada care se va prabusi la fel ca toate mascaradele de pana acum.

Ne simtim superiori tarilor in care sunt miscari de strada care se straduiesc sa atraga atentia asupra iregularitatilor crase din cadrul lor, suferim pentru oamenii de-acolo si ne bucuram ca la noi e liniste si democratie. Suntem atat de ipocriti incat vom merge si in dimineata asta la vot, ca sa ne dam senzatia ca functionam in parametri normali ca tara.

~ prin confruntadurerea pe 22 noiembrie 2009.