retragere

Eu ascult politicos cand lumea imi spune ca ar vrea sa se retraga, sa isi dea demisia, sa devina independenta, sa isi schimbe viata, sa o ia de la capat, sa stea pe malul marii sau in padure – ii ascult pe toti dar nu ii cred. Evadarile astea au devenit niste clisee la fel de penibile ca exaltarea in fata unei vedete presupus aratoase. Nu cred ca lumea vrea cu adevarat sa se retraga din viata pe care tocmai o duce. Nu le convine viata, nu le convin detalii ale vietii prezente dar asta nu inseamna ca au in ei pornirea viscerala de a isi reconstrui viata si sistemul de supravietuire undeva departe de tot ceea ce cred ei ca ii constrange acum. Lucrurile care ii constrang sunt cele care ii sustin, de fapt. Odata rupte barierele, nu ar veni cine stie ce valtoare ci un paraias amarat care ar seca repede. Lumea e ipocrita pana si in visare. Lumea e ipocrita pana si in fanteziile de evadare.

De doi ani incoace ma gandesc foarte serios la o retragere. Nu sunt suparata pe lume, nu sunt dezamagita de lume, nu vreau sa imi creez un paradis undeva in salbaticie, nu vreau sa ma reinventez, sa ma redescopar – astea sunt banalitati, locuri comune. Nu imi displac oamenii in asemenea masura incat sa fac un efort sa scap de ei si nici nu ii iubesc in asemenea masura incat sa imi las retragerea ingreunata de dorul de ei. Daca cineva face ceva ca lumea, ma bucur, ma las curtata de initiative, de reusite, gandesc si  spun cuvinte corecte la adresa lucrurilor reusite. Daca cineva face ceva nasol, e previzibil. Ma astept ca lumea sa dea tot felul de rateuri. Retragerea mi-o doresc pentru ca nu mai gasesc rostul multor detalii cu care iti umpli timpul in mijlocul agitatiei unei metropole. Sunt prea multe contacte cu prea multe lucruri, cu prea multi oameni, timpul de absorbire a minunatului univers inconjurator a trecut, oricat de vie incerc eu sa imi mentin curiozitatea. De fapt, nu o mai am sau, mai bine zis, am o curiozitate selectiva. Nu mai vreau sa vina valuri de informatie peste mine, vreau sa vina mai putina si as vrea sa vina mai putine rahaturi. Si, din cate stiu eu (si stiu cate ceva despre traitul pe malul marii in diferite tari), viata pe malul marii iti curata mintea zilnic si te face sa te simti prapadit in agitatia ta. Marea este atat de impunatoare si desteapta, atat de adanca si puternica incat capeti, involuntar sau voluntar, o docilitate care-ti prinde tare bine. A fi docil, a fi umil – astea nu sunt intotdeauna lucruri rele.

Pentru ca stiu ca se apropie o decizie in aceasta privinta, am luat foarte in serios, ca pe o tema data de un profesor de o mie de ori mai inteligent decat mine, intoarcerea recenta in civilizatie. In ultima vreme intorcandu-ma in Berlin, nu resimt exasperarea pe care o resimteam de fiecare data cand intram in Bucuresti dupa o iesire. Berlinul ramane orasul spectaculos, depresiv, inteligent, deschis catre orice influenta dar capabil sa discearna. Calmul Berlinului, aerul Berlinului, oamenii intr-un vesnic balet – astea te primesc cand te intorci, socul nu e unul dur, socul nu exista, de fapt, asa ca poti alege cu adevarat. Dar stradania oamenilor de a functiona sub niste presiuni care tin strict de viata unei metropole ma oboseste. Serviciile, de exemplu. Ma obosesc. Lupta tuturor de a supravietui financiar ma oboseste. Competitia marunta, de suprafata ma oboseste si ea. Obligativitatea de a te mentine functional chiar si atunci cand nu esti. Obligativitatea de a interactiona chiar si atunci cand nu ai chef. Faptul ca e greu sa iti dai seama exact ce e cu tine dat fiind ca te cara in spate povestea altora si a altora si a altora. Esti de folos si poate asta e menirea fiecaruia dar ce faci daca ai chef de tine? Chef serios, nu glumite cu un masaj, o cana de ceai, bete aromate, lumanari si baie calda. Chef din ala in care vrei sa afli ce iese din tine cand nu mai primesti combustibil ieftin. Faci rost de combustibil mai scump, fugi repede si iei din ala ieftin, te stingi, astepti sa vina cineva cu o canistra?

Pe mine, asa cum stiti, ma intereseaza foarte mult ce se intampla in mine. Ma studiez foarte atent, am o autosuficienta pe care o stiti si care ma impiedica sa imi asum responsabilitati emotionale prea multe, probabil de-aia nici prin cap nu imi trece sa fac vreodata copii, printre altele. Imi place foarte mult sa stau inchisa in mine, sa imi tin gandurile si starile intr-un fel de incubator, sa vad ce naste din ele. Nu am deloc nelinistea singuratatii. Nu am nici o satisfactie nesimtita, completa in singuratate, sunt bucuroasa cand cineva ajunge pana la mine dar nu am nevoie de asta – poate asta este motivul pentru care si ajunge atat de multa lume la mine, lumea nu prea se ingramadeste sa ofere dragoste celor care cersesc, subtil sau nu, dragoste. Toate astea sunt, probabil, importante atunci cand iti pregatesti retragerea undeva pe malul marii, ca sa nu ajungi ca un prieten care s-a retras si care dupa o ora s-a grabit sa gaseasca orice forma de comunicare umana. Retragerea de impuls nu e buna asa cum nici cumparaturile de impuls nu sunt bune. Evadarile negandite esueaza, asta stim cu totii macar din carti si din filme.

La occidentali nu exista problema usoarei sau grelei topenii a oamenilor care nu traiesc in metropole, nu exista nici stagnarea mentala, infundarea tevilor de gandire cauzata de lipsa de informatie, occidentalii care traiesc in natura nu sunt ramasi in urma, ramasi in timp, sunt o varianta mai calma si mai sanatoasa a orasenilor. Lumea are mai mult timp si mai mult spatiu sa isi cultive multe alte lucruri pe langa cele din gradina. Nici nu mai stii cati sunt nascuti acolo si cati sunt retrasi, evadati, e limpede ca lumea tinde fie sa isi imparta viata intre metropola si casa de vacanta dintr-o oarece salbaticie sau, mai curajos din punctul meu de vedere, sa renunte la un oras cu totul si sa se mute intr-un loc ascuns, mai greu accesibil pentru toate cele.

Nu vreau sa ma lupt sa supravietuiesc, nu vreau conditii extreme, nu ma retrag pentru adrenalina. Repet, nu ma retrag ca imi lipseste ceva, nu vreau sa gasesc nimic in retragerea mea, vreau doar sa fiu cat mai mult timp singura cu optiunile mele si vreau sa aleg, pe cat posibil, ce ajunge la mine.  Mi-am incheiat oficial in fata mea existenta tumultoasa explicit, am strans atat de mult incat, daca mai stau mult in mijlocul lucrurilor, nu o sa apuc sa folosesc niciodata tot ce am strans, o sa se prafuiasca totul, o sa fie impins din ce in ce mai jos in clasament, multe lucruri vor deveni vagi, deja am dificultati in a-mi aminti pe ce strada, in ce tara si cand s-a intamplat un anumit lucru. Ma gandesc prea putin la moarte si la impletirea ei fireasca si frumoasa cu viata. Ma prind prea des in presupusa vivacitate a vietii productive.

Eu nu vreau mare lucru in clipa de fata. Vreau sa fie liniste perfecta noaptea, vreau un pat ca lumea, vreau cafea excelenta in fiecare dimineata, vreau mancare organica, vreau ca natura din jurul meu sa arate neatins, vreau sa ma plimb ore in sir pe plaja, vreau sa miroasa a mare si a padure, vreau sa vad animale, vreau sa am cizme comode, vreau sa nu vad oameni decat atunci cand hotarasc eu. Din motivele astea si din cele enumerate mai devreme, ma voi retrage anul viitor pe malul marii. Daca nu o sa fac asta, o sa ma condamn pentru nereusita in aceasta privinta. Am in mine civilizatie cat pentru sute de ani de-acum incolo, nu am timp sa storc tot ce am asimilat, am strans deja prea mult, asa cum am mai spus. E timpul ordinii in toate cele stranse. Consider ca de-acum incolo pot fi un respectabil autodidact. Am uneltele de prelucrare a lucrurilor stranse, am lucrurile, evident. Nu trebuie decat sa muncesc. Nu sunt un om lacom, nu vreau mai mult de-atat. Sau, mai bine zis, sunt un om realist care tine la sanatatea lui: abia ma descurc cu ce am, nu mai pot adauga nimic, se rupe punga si cade totul pe jos prin cine stie ce noroaie.

~ prin confruntadurerea pe 16 noiembrie 2009.