“a trai respectabil in doi”
“Cea mai riscantă aventură a unui om: utopia posibilităţii de a trai respectabil in doi”. M-a suparat citatul asta si cand l-am citit prima oara si cand l-am citit a doua oara. Despre “Scrisori catre fiul meu” a lui Gabriel Liiceanu am mai scris aici, pe blog, despre citatul asta nu. E atat de adolescentin si feminin incat am preferat sa-l uit. L-am gasit pe profilul de facebook al unei fete care nu exceleaza in nimic asadar l-am gasit in locul potrivit. E un citat care prinde la oameni mediocri. Pentru ca este mediocru dar cu pretentii. Daca tot mi-a revenit in minte citatul asta, m-am gandit din nou la el. De ce? Nu am un raspuns care sa ma satisfaca. Ar fi trebuit sa-l neglijez imediat dupa ce mi-ar fi trecut micuta iritare, asa cum am facut si prima oara.
Nu sunt o mare indragostita de ideea de iubire, nu sunt o mare entuziasta cand vine vorba despre relatii, nu sunt deschisa sufleteste, expansiva, nu sunt genul de femeie care sa faca din fiecare zi un eveniment solar si minunat, casnicia nu imi pare importanta, sunt un om preocupat de orice altceva in afara de modul in care ar trebui sa se intample relatiile dintre doi oameni. Nu m-am gandit la asta niciodata si nici nu cred ca o voi face. Nu am avut niciodata pretentii de la o relatie dintre mine si un barbat si nici nu voi avea. Nu mi-am facut o imagine a relatiei ideale si nici nu intentionez sa mi-o fac. Nu am asteptat nimic de la un barbat si nici nu am promis vreodata ceva explicit. Nu m-am enervat pentru fleacuri iar cand m-am infuriat pentru lucruri importante, am spus exact ce ma infurie. Nu am gandit relatiile in termeni de “utopie”, “posibilitate”, “aventura”, “risc”. Nu le-am gandit in nici un fel de termeni, daca stau sa ma gandesc. Nu am avut timp sa o fac. Asa cum stiti, nu am fost singura nici macar o singura zi din viata mea. Nu stiu cum e sa nu ai pe cineva. Nu stiu daca e bine, daca e rau, daca respiri mai bine, daca ti se taie respiratia, nu stiu cum e singuratatea. Mi s-a parut intotdeauna o problema supralicitata, problema asta a cuplului si a mentinerii atractiei, respectabilitatii, demnitatii si asa mai departe. Am observat o banalitate dar, daca tot discut un citat banal, nu raman cu nasul pe sus si ma bag pana la genunchi in banalitati: oamenii care isi pun foarte multe probleme legate de relatii ajung prin a avea relatii urate sau deloc. Oamenii care cantaresc prea mult ideea de relatie sfarsesc, de cele mai multe ori, prin a fi singuri. Oamenii care cantaresc prea mult ideea de relatie au o relatie foarte proasta cu ei insisi. Ceea ce nu e rau deloc, nu e nicicum condamnabil. Lucrul asta se intampla des si poate fi spectaculos daca il traiesti singur. Poate deveni ridicol daca incerci sa-l traiesti impreuna cu cineva. Nu doar ridicol. Poate deveni devastator pentru cel pe care-l inhami la treaba asta.
Am fost intotdeauna un om egoist in maruntisuri, altruist in lucruri esentiale. Am stiut si stiu in continuare ca egoismul in maruntisuri este esential pentru mentinerea altruismului in cele esentiale. Placerile tale pastrate nealterate garanteaza mult in zonele cu adevarat importante. Patul tau, baia ta, ordinea propriilor lucruri, inutilitatea sacrificarii propriilor gusturi pe altarul gustului altuia, determinarea aparent stupida de a-ti cumpara intotdeauna ce iti doresti si de a calatori unde vrei si in ce termeni vrei, linistea in clipa in care mananci un anume lucru pe care nici prin cap nu iti trece sa il imparti cu cineva, felul in care iti aranjezi mancarea in farfurie, momentele in care, cu orice risc, iti respecti numarul de ore de somn si firavele ritualuri, de la bautul cafelei pana la melodiile pe care le asculti inainte sa adormi. Daca nu reusesti sa-ti trasezi acest minimum, daca nu reusesti sa iti imprejmuiesti spatiul asta, nu e vina nimanui. E doar vina ta. Iar daca viata ta nu este respectabila in doi, ma tem ca nu a fost respectabila nici cand erai singur. Singuratatea ca o conditie garantata pentru respectabilitate mi se pare un infantilism. Singuratatea ca reactie la imposibilitatea de a trai respectabil in doi mi se pare o lasitate, nimic frumos, nimic impunator, nimic puternic. E important, e foarte important momentul in care iei decizia sa fii singur. Daca o iei de la bun inceput, daca solitudinea este cea care te anima in lucrurile pe care le faci, in lucrurile pe care le vrei, este admirabil. Daca solitudinea vine din faptul ca nu ai reusit ce ai vrut intr-o relatie, solitudinea asta capata nuante fistichii. Sa crezi ca este posibil sa traiesti respectabil in doi si sa-ti dai seama ca nu e imi pare ceva demn de o femeie prostuta. Ce te impiedica, de fapt, sa o faci? Intreb cu toata seriozitatea. Ce te impiedica sa traiesti respectabil in doi, daca ai avut aceasta dorinta, aceasta fantezie? Nu am inteles asta in privinta nici unei fantezii, ca sa fiu sincera. Imi pare atat de nedemn sa ai fantezii pe care nu le duci la indeplinire, o spun cu toata sinceritatea. Nedemn – asta e cuvantul. Fie nu le ai, fie le ai si le satisfaci. Calea de mijloc e ca o lunga durere de masea fara mers la dentist.
In drumurile tale intalnesti o multime de oameni a caror viata nu merge din punct de vedere emotional si sexual. Lucruri evidente, nu ma refer la caderile obisnuite si binevenite in relatii. Cei mai multi refuza sa defineasca sincer si curajos motivele, se eschiveaza in cele mai suparatoare moduri, isi spun si iti spun ca ei sunt exigenti, exagerat de pretentiosi, ca lumea e interesata acum de fleacuri si ca nu mai exista profunzime, ca oamenii isi doresc relatii care sa functioneze la minima rezistenta or ei isi doresc ceva plin de insemnatate, nu rahaturi, asa cum traiesc altii. Nu are rost sa deschizi discutia despre iubire, pur si simplu nu are rost, stii de la bun inceput ca un om care se screme sa scoata teorii despre motivele pentru care nu ii merg relatiile, nu iubeste si nu a iubit. E bine sa eviti ideea cu iubirea. Ea ar fi ca o substanta care desfunda chiuveta doar ca e o substanta pe care nu poti sa i-o dai cuiva de la tine, din debaraua ta, trebuie sa vina de la sine, de undeva, din resursele proprii. Incep o multime de discutii in care te pierzi si de la care ti se face rau fizic. Ca el a zis sau nu a zis, ca a facut dar pe urma nu a mai facut, ca nu se poate dar ca s-a putut parca la un moment dat, ca ar fi vrut dar poate nu ar fi vrut, ca e complicat dar ca a fost si simplu pe vremuri, ca parca s-ar mai putea ceva dar, vai, daca nu se mai poate nimic? Te dor dintii de concentrare pe un subiect atat de cretin. Iti vine sa spui: “Daca se intampla, se intampla. Daca nu, nu. Scuteste-ma. Nu e nimic de discutat.”
Eu sunt toata pentru teoretizare, stiti bine. Sunt toata pentru disciplina, disecare, studiere, teorie, introspectie. Dar e un lucru in privinta caruia nu cred ca ar trebui sa se teoretizeze: relatia dintre doi oameni. Iubirea. Nu mi-au placut de mica pasajele despre relatii si iubire, pasajele care incercau sa teoretizeze sau sa conchida. Mi-au placut povestile, da. Insa nu incercarea de a trage concluzii in urma lor. Preocuparea oamenilor cu relatiile mi-a parut intotdeauna inutila, deloc productiva, am considerat intotdeauna ca nu merita sa iti irosesti structura mentala puternica si capabila de introspectie, filozofie, teorie pentru a studia subiectul in cauza. Nu are rost sa te gandesti la el. Nu are nici un rost. Iubirea si relatiile nu sunt ceva de gandit, nu sunt un material prea ofertant pentru gandire, sunt un material ofertant pentru simtire. Daca nu simti ceva care sa te umple in materie de relatii, nu ai ce sa faci, teoretizarea nu va face decat sa inrautateasca lucrurile, nu exista un fir logic pe care sa mergi, nu exista o documentare a subiectului pe care sa te poti baza si la care sa te poti raporta ca lumea, nu are rost, este un demers care nu isi are rostul. A trai respectabil cu un schizofrenic mi se pare, fara gluma, o aventura mult mai interesanta decat cea de a trai respectabil intr-o relatie obisnuita cu un partener. Si poti gasi o multime de lucruri care sa te sprijine cu adevarat in traiul cu un schizofrenic. Iar un schizofrenic este o fiinta care, intr-adevar, iti poate clatina existenta in forma pe care o stapaneai. S-ar putea sa se si dilueze respectabilitatea ei. Dar cu o fiinta pe care ai ales-o visceral sau altfel, sa zicem, accept si alte variante de a alege – o astfel de fiinta nu poate sa iti rezerve surpriza diluarii respectabilitatii atata vreme cat alegerea ta ramane in picioare. Iar cand ea nu mai ramane in picioare, nu imi pare un gest interesant sa demitizezi o idee. Tot ce poti face este sa recunosti in fata ta si in fata celuilalt ca alegerea ta nu mai sta in picioare, ca ai vrea sa faci alta sau ca ai facut-o deja. Asta este respectabil. Si asta transforma traiul in doi in ceva respectabil. Amanarea recunoasterii faptului ca alegerea ta nu mai sta in picioare este cea care transforma o relatie respectabila intr-una deloc respectabila. Nimic altceva nu poate face asta. Asa ca unde este aventura? Aventura de a fi sincer cu tine insuti si cu celalalt? Eu, in naivitatea mea, credeam ca asta este o premisa pentru aventuri, nicidecum o aventura in sine. In general, in aceeasi naivitate mentionata mai sus, cred ca verticalitatea coloanei vertebrale nu este o aventura.
Gonit cu masina cand te urmareste cineva, catarat pe stanci abrupte, stat in salbaticie feroce, mers intr-o tara in care poti sa fii impuscat in orice clipa, insotit reporteri prin canale – eu pe astea le-am vazut ca pe niste aventuri. Locurile comune cu “viata e cea mai mare aventura” sau “a trai respectabil in doi e cea mai mare aventura” – speram ca astea sunt subiecte de revista. Si exprimari de revista. Nu poti transforma incertitudini minore care pot fi reglate cu usurinta in idei care se doresc a fi cu greutate. Nu poti sa faci asta. Ca pe urma risti ca publicul tau sa fie exact cel pe care l-am observat eu in situatia de fata.
*cititi, va rog, daca nu ati facut-o, gandurile despre relatii ale lui Kafka, Pavese, Gide, Baudelaire – nu vreau sa vorbesc despre valoare literara aici, eu vreau doar sa aduc putina masculinitate, putina fermitate in discutie, frumusetea superioritatii ancorarii barbatului in tema relatiilor si frumusetea derutei reale deopotriva, o deruta fara accente casnice
“Gonit cu masina cand te urmareste cineva, catarat pe stanci abrupte…speram ca astea sunt subiecte de revista. Si exprimari de revista.”
Cam exact asa:) Asta i-am comentat si eu altei fete (sau poate aceeasi?) de pe Facebook – “Saracul de el, se pare ca n-a prea avut parte de adrenalina în viata asta, daca asta-i cel mai mare risc pe care si l-a asumat. Nici macar o aventura spirituala nu poate fi considerata.” Eu m-am catarat pe niste stânci foarte abrupte azi. Si ma simt foarte respectabila.
Antoaneta a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 5:18 am
@Antoaneta: aceeasi fata, draga mea, aceeasi fata. Si am precizat pe facebook (nu stiu daca ai vazut) cat de mult mi-a placut comentariul tau la ceea ce a citat ea.
Eu ma simt respectabila si cand ma catar intr-un copac. Aici unde sunt merita sa faci asta, ca sa vezi cat mai mult din mare.
confruntadurerea a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 6:19 am
Ai scris lucruri foarte adevarat “Oamenii care cantaresc prea mult ideea de relatie sfarsesc, de cele mai multe ori, prin a fi singuri.”. Da. Asa este. Sunt un barbat destul de inaintat in varsta si nu am avut niciodata o relatie cu o fata. De cand ma stiu eu puneam foarte mult problema de a “avea prietena” (o relatie de iubire cu o fata si nu doar “prietena de ochii lumii”). Am iubit multe fete la viata mea, dar nici una dintre iubiri nu a fost reciprocata. Si am ajuns singur, fara ca vreodata sa fi avut primul sarut, la o varsta la care copii mei ar fi trebuit sa mearga la scoala.
Un alt factor important in acest esec a fost ca eu am pus botul la prostii religioase: ca sexualitatea e pacat, ca Dumnezeu o sa aiba grija de latura asta cu fetele. Noroc este ca am renuntat la crestinism si mi-am dat seama cat de mult rau am facut prin reprimarea sexuala. Am mult de reparat in urma distrugerilor provocate de crestinism.
In perioada asta sunt in cautarea a unor cai de a iesi din acest cerc vicios.
Nu scriu acest post pentru ca sa dau motiv de a plange de mila
. Credinta si dorinta de dragoste sincera distruge multe persoane; am vazut astfel de persoane. Scriu in special pentru ca sa va sfatuiesc sa aveti grija cu privire la credinta. Daca cineva vine la voi si spune “Dumnezeu zice ca…” si sa va arate Biblie va invit din partea mea sa stergeti pe fund cu acea Biblie si sa trageti o injuratura (de preferat cu privire la Duhul Sfant).
Cat timp voi fi singur, imi voi utiliza “energia” sa ii avertizez cu privire la pericolul cauzat de crestinism si lucrurile similare.
ch3ch2oh a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 10:26 am
@ch3ch2oh, ai fi uimit dar sunt tineri care fac la fel ca tine si acum. Isi reprima sexualitatea din motive religioase, in ideea ca va avea grija domnul. Fetele se invart in jurul lor, si ei nimic.
@chris, ai fi uimita ce bine ai descris niste persoane care au avut zeci de relatii pentru ca erau prea preocupati sa se simta iubiti fara sa defineasca vreodata ce e iubirea aia pe care o asteapta. Cred ca de fapt era nevoie doar de supunere completa, nu primea al naibii nimic de genul asta.
Cand citesc lucruri scrise asa frumos, ma bucur de relatia mea puternica, solida si stabila de atatia ani.
DEA a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 11:44 am
Da, cel mai uşor e să dăm vina pe Dumnezeu şi pe religie pentru că nu ştim să ne definim concepţiile de viaţă; ca şi cum Dumnezeu ar sau religia ar fi ceva ce ne păzeşte fundul de unele şi altele. Poţi da vina la nesfârşit pe oricine şi poţi merge la toate “religiile” ca să-ţi găseşti perechea. Sau nu. Când vei avea curaj să te confrunţi cu tine, atunci vei găsi şi “libertatea” pe care o cauţi şi abia după aceea vei fi în stare să-ţi găseşti pe cineva. Hahaha! Şi de când Dumnezeu e agent matrimonial?!?!?
Elena a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 4:09 pm
@ch3ch2oh: chiar ieri discutam despre stupida si periculoasa reprimare sexuala venita din crestinism. Am avut o lunga discutie pe tema asta si fiecare si-a adus aminte de enormitatile pe care le-a auzit in copilarie, enormitati care negau, explicit sau nu, ideea de placere sexuala. Ne intrebam ieri cum am reusit, totusi, sa iesim din atacul asta si cum am reusit sa facem orice ne-a trecut prin cap sexual, descoperindu-ne si adaugand si aceasta latura esentiala personalitatii noastre. De la masturbare si pana la sex oral – ne-a fost indusa ideea ca lucrurile astea sunt perversiuni si, mai grav, ne-a fost indusa ideea ca placerea sexuala nu este ceva demn, important, definitoriu.
Ce sa mai spun? Admir puterea raportarii tale, indraznesc sa cred ca esti eliberat devreme ce ai inteles pericolul indoctrinarii crestine si cu privire la sexualitate si te rog sa avertizezi lumea, asa cum spui. Orice desfundare a mintii este binevenita. Cu atat mai mult cand e vorba despre religie si despre sexualitate.
@DEA: “erau prea preocupati sa se simta iubiti fara sa defineasca vreodata ce e iubirea aia pe care o asteapta”. Atat de bine spus, atat de bine spus. O imensa greseala si o garantie a stagnarii emotionale. Preocuparea asta, dorinta de a fi iubit, existenta asta de burete care nu are nici o sansa de reusita. Incapacitatea de a defini ce vrei si setea continua, haotica dupa afectiune.
@Elena: a te confrunta cu ideea de Dumnezeu face parte din definirea conceptiilor de viata. Nu a spus nimeni ca Dumnezeu si religia ne pazesc fundul. Aici s-a spus ca religia ne indoctrineaza, ceea ce este perfect adevarat. Si este dificil pentru unii sa isi defineasca orice conceptie de viata atunci cand ii bruiaza o forma de indoctrinare, asta este un lucru stiut si elementar, se intampla mult prea des. Nimeni nu a spus ca se duce pe la toate religiile ca sa isi caute “perechea”, asa cum spui tu. S-a discutat aici doar despre indoctrinare. S-a discutat despre indoctrinarea crestina pentru ca s-a intamplat sa fim crestini cel putin pana la un punct. Cand te confrunti cu tine, te confrunti, implicit, si cu indoctrinarile la care ai fost supus, asa incat sa te poti elibera de ele. Nu, Dumnezeu nu este agent matrimonial dar reprezentarea lui si presiunile acestei reprezentari te pot impiedica sa fii liber un timp sau iti pot ingreuna atingerea libertatii, iti pot ingreuna exprimarea emotionala si sexuala.
confruntadurerea a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 5:20 pm
religia ii indoctrineaza pe cei care au o apetenta spre asa ceva, care se lasa indoctrinati. si chiar nu mai conteaza “culoarea” religioasa. Poti da vina pe mama, pe bunica, pe stat, pe biserica, pana la 18 ani max. Dar dupa aia, e chestie de ecologie mentala sa-ti gasesti calea liber de indoctrinarile la care ai fost supus in copilarie.
Faptul ca pe Dumnezeu ni-l prezinta o bunica a fi un killer care abia asteapta sa calcam stramb nu e totuna cu religia.
a apartine unei religii, daca vrei inseamna a o studia si a intra in ea “in cunostinta de cauza” si nu ca mostenire de familie.
Dar in general se face saltul acesta, de la “religia bunicii” – care se presupune a fi religia crestina (nu vb aici de confesiune) la diferite sisteme de gandire orientale sau chiar la ateism – ceea ce e ok, e optiunea fiecaruia; ce vreau eu sa spun e ca, in fapt, nu se studiaza crestinismul, sa se vada ce ofera cu adevarat, ci se izbeste reactiv, la fel de reactiv cum a si fost primit, pe nemestecate
Elena a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 5:49 pm
Am gasit o alta definitie a aventurii: Sa încerci sa traiesti respectabil în doi cu o patrie opresiva. Sa ai un blog sincer (la care nu ai acces direct!) într-o tara care nu permite libertatea de expresie. Sa-ti risti viata si libertatea (care libertate, de miscare?) pentru un blog.
http://desdecuba.com/generationy/
Traducerea germana nu este înca la zi:
http://desdecuba.com/generationy_de/
Daca în loc de masculinitate si feminitate vorbim de Yin si Yang, moliciune si fermitate, cred ca e clar la ce pol se situeaza fiecare dintre cei doi:)
Antoaneta a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 6:32 pm
@Elena: tot ceea ce spui este adevarat. Dar este firesc sa se intample asa. Sa izbesti, sa scuipi initial reactiv ceva ce ai fost nevoit sa inghiti. Este un reflex greu de stapanit si nici nu trebuie stapanit. Unii sunt destul de puternici sa opteze, totusi, in pofida botezului, educatiei, indoctrinarii. Altii nu. Se poate intampla sa optezi dar asta sa nu iti aduca inapoi tineretea pierduta, de exemplu.
Nu bunica ni-l prezinta exagerat, gresit pe Dumnezeu ci religia ortodoxa ni-l prezinta asa si este dificil sa cauti valorile adevarate ale ortodoxiei aflandu-te sub apasarea ei, ar fi echivalent cu a cauta valorile ascunse ale unui om care te loveste si care te umileste. Nu spun ca nu o poti face dar o poti face dupa ce te-ai distantat, dupa ce te-ai obiectivat.
Religia crestina nu este o religie foarte emancipata, asta este limpede. Nu tine nici de bunica si nici de biserica, pana la urma. Iar crestinismul nu poate fi un obiect de studiu atata vreme cat este infiltrat apasator in fiecare colt al vietii private si al vietii publice.
Ca om care a intrat intr-o religie in cunostinta de cauza, asa cum spui, indraznesc sa iti spun ca eliberarea mintii de indoctrinarile crestinismului nu este atat de simpla pe cat pare si nu se produce automat la optsprezece ani. Am ales o alta disciplina religioasa, da, am renuntat la crestinism in cunostinta de cauza, da, insa exista cateva momente ale vietii mele care au fost marcate dur de crestinism. Sigur ca acum le privesc cu detasarea intelegerii, intelepciunii nou dobandite dar daca astfel de momente pot fi evitate, de ce sa nu “avertizam”, nu? De ce sa nu pledam pentru libertatea religioasa si pentru alegerea religiei la maturitate? Tocmai ca sa mestecam in liniste si sa intelegem ce mancam.
Cred ca acest salt despre care vorbesti poate fi considerat si vina crestinismului. Sigur ca ar fi bine ca religia sa nu fie traita in salturi dar sistemele opresive, fie ca sunt religioase, politice sau de alta natura, produc salturi, izbituri, raspunsuri puternic reactionare. Faptul ca tasnim ca o ghiulea catre sisteme de gandire orientale este, de cele mai multe ori, explicabil. Ne sufocam si atunci tasnim, nu mergem incetisor, perfect asumat si calm. Faptul ca ne gasim calmul in acele sisteme de gandire, in acele discipline spirituale trebuie sa fie si meritul sistemelor in cauza.
confruntadurerea a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 6:36 pm
@confruntadurerea: Hai, ca am ras si eu pe seara asta. Nu retinusem citatul cu toate ca citisem cartea intr-un sfarsit de saptamana; mi-a trimis-o o amica si se zice ca nu e frumos sa nu folosesti cadourile. Cred ca Gabriel Liiceanu s-a adaptat bine la cerintele publicului, asta cred. Pentru un barbat e…. e nebarbatesc sa aiba problemele astea, astea nu sunt nici macar ganduri de baietel, sunt ganduri de fetita si pana si fetitele cresc mari si inteleg ca altele sunt aventurile. Si nu se mai uita la comedii romantice si incep sa traiasca cinstit si curajos etc.
Mircea a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 10:55 pm
@Mircea: fetitele isi gasesc scuza presupusului lirism. Dar scuza asta e subtirica, nu rezista mult. Cat despre cerintele publicului – da, se simte o docilitate bine gandita in fata acestor cerinte. Este o invazie de lirism pentru femeile insetate de revelatii usoare.
confruntadurerea a spus asta la 9 noiembrie 2009 la 11:54 pm
Nu numai religia poate indoctrina un om, ci si mintea si mai ales lumea care il inconjoara. Cunosc fete care isi reprima dorintele, care nu dau nici o sanse unei posibile iubiri ce nu este “aprobata” de apropiatii la “moda”.Care isi traiesc viata sugrumate de persoanele apropiate, care nu sunt in stare sa aibe nici o initiativa in ceea ce priveste viitorul lor. Parca traiesc sub o carapace de sticla reflectanta, isi doresc sa atinga – dar le este frica sa-si arate adevarul chip – presarat de adevaratele dorinte. Imi amintesc de o expresie (cred arhicunoscuta) citita sau auzita de pe undeva : viata este o aventura ce trebuie traita. Unde mai este aventura, daca alte persoane iti spun drumul pe care sa-l urmezi? Cum te mai definesti tu ca om, daca nu te comporti ca unul? Perfectiunea nu e de nasul nostru, prin urmare nici viata noastra nu trebe sa fie perfecta, trebuie doar traita. Nici Dumnezeu nu ne-o facut sa fimi perfecti, de ce am incerca noi sa fim.
delfine a spus asta la 10 noiembrie 2009 la 12:10 am
Eh, religia, iubirea, ce chestiuni inaltatoare se discuta aici
Am vazut la TV un reportaj despre pelerinii care au mers anul asta la Sf Paraschieva la Iasi. Reporterii au stat non-stop alaturi de cativa, intrebandu-i la fiecare etapa depasita “ce simt?”. semana a experiment stiintific, dar nu era. Printre “cobai”, un tanar inginer care venise cu mama la moaste, pentru al doilea an consecutiv. Era senin, o privire goala, zambet larg. Spunea ca prima data a venit pentru ca era “desfranat”. Ii placeau femeile si jocurile de noroc. De la precedenta vizita se vindecase. Acum venise tot cu mama, ca sa-i multumeasca Sfintei ca-l vindecase. Nu mai era desfranat. Avea o viata inainte de pocainta si creier spalat. De mama si de religie. Poate si asta va scrie o carte despre relatii in curand. Ca pe Facebook nu cred ca-l lasa 
Intrebarea care ma incerca dupa reportaj era: cum naiba a reusit mama baiatului ala sa-l intoarca in Evul Mediu?
Dollo a spus asta la 10 noiembrie 2009 la 12:47 am
@delfine: intotdeauna am fost iritata de ideea care ne este, intr-adevar, inoculata subtil sau deloc subtil, ca perfectiunea nu e de noi, ca fericirea este o fantezie, ca Dumnezeu ne priveste pe toti cu aceeasi ingaduinta tocmai pentru ca suntem toti imperfecti si incapabili de perfectiune. Eu cred in discipline care te duc sau incearca sa te duca la perfectiune. Si cred in persoane care te ajuta pe acest drum si care cred ca orice fiinta traieste pentru a ajunge perfecta. Ai imbinat foarte bine religia cu alte influente care impiedica o femeie si un om, in general, sa-si atinga forma perfecta, desavarsirea.
@Dollo: draga mea, ferocitatea disperarii unei mame de a nu-si pierde fiul imi este un subiect atat de cunoscut in practica dar atat de putin cunoscut in teorie. Nu am avut timp sa imi documentez aceasta stupoare dar o voi face intr-o zi. Am cunoscut cel putin trei mame care si-au distrus baietii asa cum spui tu. Cu nuante diferite dar ideea este aceeasi. “Desfranat” inseamna dispus sa se desprinda. “Vindecat” inseamna ingropat pentru totdeauna in dereglarea atat de frecvent intalnita la mamele de baieti. Parintii si religia sunt franarile cele mai periculoase, dupa mintea mea, tocmai pentru ca oficial sunt considerate a fi minunate, luminoase, datatoare de iubire neconditionata.
Si acum sa incerc (ca intotdeauna, am avea nevoie de ore, zile in sir pentru a discuta) sa raspund la intrebarea ta. Cum a reusit mama baiatului sa-l intoarca in Evul Mediu? Iti pot spune cum a facut o mama pe care o cunosc. I-a spus fiului ei in fiecare zi ca lumea e rea, ca femeile sunt interesate, ca toti oamenii se apropie de el numai din interes, ca nimeni nu il va iubi asa cum il iubeste ea, ca nu i se va intampla nimic rau “cat traieste mama”, ca vrea si ea un nepotel, ca cea mai buna mancare e acasa si ca tot ce se gaseste la restaurante iti strica stomacul. Lumea intreaga a parut o groapa adanca si inspaimantatoare, a aparut teama de a intra in detaliile acestui hau, singurul loc sigur a parut cel de langa ea si locul ala era, evident, un loc din Evul Mediu. Pentru ca nici o fiinta responsabila si cu un dram de emancipare in vene (cu un dram de umanitate in vene, de fapt) nu ar putea gandi si spune asa ceva, nu ar putea face asa ceva unei alte fiinte. Cultul ortodox este unealta perfecta pentru mamele posesive. Pentru ca ce iti taie aripile, entuziasmul, pofta de viata, de relatii, de sex, de libertate si, pana la urma, increderea in tine, mai cu sete decat ortodoxia? Putine lucruri, putine lucruri.
confruntadurerea a spus asta la 10 noiembrie 2009 la 1:32 am
Comentariul asta n-a aparut online, mai precis apare “spre aprobare”.
Am gasit o alta definitie a aventurii: Sa încerci sa traiesti respectabil în doi cu o patrie opresiva. Sa ai un blog sincer (la care nu ai acces direct!) într-o tara care nu permite libertatea de expresie. Sa-ti risti viata si libertatea (care libertate, de miscare?) pentru un blog.
http://desdecuba.com/generationy/
Traducerea germana nu este înca la zi:
http://desdecuba.com/generationy_de/
Daca în loc de masculinitate si feminitate vorbim de Yin si Yang, moliciune si fermitate, cred ca e clar la ce pol se situeaza fiecare dintre cei doi:)
Antoaneta a spus asta la 10 noiembrie 2009 la 1:52 am
@ confruntadurerea
Sa fim noi insine.
De fapt nu numai ortodoxia face asta si ci restul religiilro, cunosc cazuri si catolice si grecocatolice si chiar si atee. Eu zic ca de fapt tine totul de psihicul mamei nu neaparat de religie in sine. Dar iti dau dreptate ca isi bazeaza “boala’ pe dogmele ei.
Cat priveste perfectiunea … well cred ca nu m-am facut inteleasa … eu ma refeream la definitia termenului de perfectiune. Si sincer, desi da incercam sa atingem acest punct – nu vom reusi niciodata, nu cred ca tine de noi si de vointa. Ceea ce tine de noi si de vointa este mai mult faptul de a ajunge printre cei mai buni intr-un anumit domeniu, sau in mai multe, depinzand de potenta noastra.
Totusi putem atinge perfectiunea, dar atunci nu mai este vorba de termenul definit in dex, ci de cel definit de noi – noi putem sa fim perfecti, sa avem o viata perfecta – dar din punctul nostru de vedere si poate din cel al persoanei iubite. Si da in cazul asta doar noi ne putem influenta drumul. Dar pentru a ajunge la asta cred ca mai intai trebe sa facem pace cu noi insine – sa stam de vorba cu noi si sa ne definim clar ce vrem, sa dam ‘regulamentele” bisericesti, ale parintilor si a apropiatilor la o parte si sa me bucuram de soare.
delfine a spus asta la 10 noiembrie 2009 la 12:04 pm
@Delfine: Eu nu cred ca perfectiunea este ceva relativ, nu cred ca perfectiunea tine de interpretare. Eu cred in perfectiune, cred ca perfectiunea este scopul vietii. Nu simt nevoia sa dau la o parte disciplina mea religioasa, ea nu ma cenzureaza. In cazul meu nu simt nevoia sa dau la o parte nici ceea ce m-au invatat parintii mei, ei au fost si raman doua fiinte spectaculoase, de o libertate si de o deschidere inimaginabile. Viziunea asupra perfectiunii tine, in cazul meu, si de disciplina religioasa careia ii apartin dar nu ea mi-a impus asta ci eu credeam asta inca de mica: existenta umana, existentele umane se intampla pentru atingerea perfectiunii de catre fiecare fiinta. Si stai linistita – cand vei atinge perfectiunea, o sa stii. Nu e chestie de cum te vede cineva sau de ce astepti sau nu astepti tu de la tine. Beauty is not in the eye of the beholder, dupa mintea mea. A fi o fiinta perfecta nu e chestie de conjunctura, nu tine de cum te vezi tu pe tine sau de cum te vede cel pe care-l iubesti. Sigur ca trebuie sa fim noi insine – ce alta sansa avem, pana la urma?
Am mai spus asta: inca un lucru care mie nu imi place la crestinism este cel ca nu iti da sansa la perfectiune. Si asta se vede in comportamentul crestinilor.
confruntadurerea a spus asta la 10 noiembrie 2009 la 10:51 pm
@confruntadurerea
imi cer scuze inca de la inceput, e posibil pur si simplu ca eu sa nu fi prea inteles rationamentul tau – dar mi se pare ca te cam contrazici … spui ca perfectiunea nu este nici castigata de sine, nici data de cineva – dar ca, cu toate astea o ai. Sincer singurul mod prin care o poti primi si care-mi vine acuma in minte este aceea obtinuta din nastere … aia nu o castigi prin meritul tau sau al conjucturii. O ai pur si simplu, o detii si la un momet dat iti dai seama de ea. Daca asta ai vrut sa subliniezi inseamna ca am inteles bine, daca nu te rog sa imi mai explici o data. Ah si inca ceva – ai afirmat ca :”Beauty is not in the eye of the beholder”, iti dau dreptate si ca sa complectez nici macar nu m-am referit la ea. Nu de perfectiunea fizica am vorbit ci de cea interior – structurala. De cea care ne defineste pe noi, ca persoane individuale.
In ceea ce priveste zidurile ridicate de crestinism in jurul nostru , asta e o poezie … nu crestinismul le-a ridicat ci noi insine – ca dam vina pe religie okay – asta e treaba noastra. Oricum la fel putem vorbi si despre islamism, hinduism si celalalte religii, religii care fie vorba intre noi, au dat nastere la mult mai multi “degenerati” la acest capitol. Intr-un fel sau altul este alegerea noastra daca ii acordam o putere mai mare sau mai mica in evolutie.
delfine a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 1:27 am
@delfine: am spus ca tind catre perfectiune, ca este un scop pe care-l cred tangibil. Iar buddhismul sustine aceasta capacitate a oricarei fiinte de a atinge perfectiunea. Nu m-am contrazis cu nimic.
Nu m-am gandit la frumusetea fizica, era o analogie.
Nu putem spune ca ne ridicam singuri zidurile. Nu despre toate zidurile. Cred ca nu putem nega influentele. Cu siguranta ca nu putem face asta. Nu discutam aici in termeni de vina, discutam in termeni de cristalizare a propriului mod de gandire, luand in calcul toate influentele si trecandu-le printr-un discernamant solid.
La ce capitol te referi cand vorbesti despre degenerati? Mai ales cand aduci hinduismul in discutie, alaturandu-l islamismului? Nu putem sa ne linistim, sa ne batem pe spate spunandu-ne ca toate religiile creeaza “degenerati”. Exista discipline religioase mai inteligent construite decat altele. Asta e tot ce ma intereseaza, in fond. Constructia inteligenta. Filozofia disciplinei, validitatea ei.
Este alegerea noastra daca dam unei discipline religioase putere sau nu in evolutia noastra, asta este valabil in privinta oricarui lucru dar nu putem sa avem fantezia ca ne putem trasa o existenta independenta de ceea ce constituie educatia noastra, influentele care ajung la noi. Fie si prin respingerea lor, noi le dam atentie, le dam un raspuns, ele contribuie la formarea noastra.
confruntadurerea a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 1:43 am
Delfine cred ca se referea la faptul ca in orice religie exista fundamentalisti habotnici care denatureaza in mod exacerbat continutul initial si original al religiei pe care o urmeaza. Acest lucru se petrece atunci cand o religie devine foarte institutionalizata, habotnicia fundamentalist[ nefiind altceva decat un pietism dus la extrem ce confera fundamentlistului, in pofida faptul ca nu institutional vorbind nu conteaza pentru religie, sentimentul de importanta.
Dan Patrascu a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 12:09 pm
Suntem educati sa credem intr-o putere mai presus de imaginatia noastra, nu intotdeauna suntem educati sa ne si traim viata dupa ea. Exista cazuri in care religia nu are de-a face cu formarea noastra ca om decat intr-o foarte mica masura. De exemplu pentru mine ea este importanta doar prin prisma istoriei si a constructiilor care s-au faurit in numele ei, cand intru intr-o biserica de orice tip nu ma simt mica si inferioara … este ca si cum ash intra intr-un apartament plin de sculpturi – observ doar detaliile. Se poate ca asta sa fie si un defect profesional, dar in aceeasi masura, dupa parerea mea este si datorita educatiei non-religioase primite. Cunosc dogmele crestinismului, si mai ales ale ortodoxismului, dar asta nu inseamna ca au avut puterea de a ma influenta intr-un fel sau altul. In cazul meu ele au avut prea putina putere pentru a reusi acest lucru. In cazul multora insa ea face parte din viata lor, si ii influenteaza intr-o mai mica sau mai mare masura, putand sa se ajunga si la habotnicie (de fapt la asta ma refeream cand am zis “degenerati”- poate totusi era un termen prea distructiv
asta e).
Cat despre perfectiune, eu am vorbit de doi termeni total diferiti: 1. cel caruia incearca inca savantii sa-i dea o definitie; 2. cel tangibil de noi, dar sincer inca cred ca aceasta perfectiune se castiga, doar prin actiunile noastre putem ajunge la ea; nu ne trezim intr-o buna dimineata si ne dam seama ca suntem perfecti.
De asemenea am adus si restul religiilor in discutie pentru ca si acolo exista uscaturi, nu poti sa dai o definitie ca numai crestinismul este o religie mega stricta si ca ea strica oamenii, islamismul este si mai si dupa cunostintele mele. Intr-adevar celalalte doua is mult mai inteligente si am gresit cand le-am pus pe acelasi rand.
cristina a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 12:36 pm
E interesant ce spui, cumva mi-a sunat ca un fel de pledoarie dar nu cred ca i-am atins prea clar intelesurile ultime. Dar am tresarit aici: ”A trai respectabil cu un schizofrenic mi se pare, fara gluma, o aventura mult mai interesanta decat cea de a trai respectabil intr-o relatie obisnuita cu un partener.Si poti gasi o multime de lucruri care sa te sprijine cu adevarat in traiul cu un schizofrenic. Iar un schizofrenic este o fiinta care, intr-adevar, iti poate clatina existenta in forma pe care o stapaneai”
delaskela a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 4:18 pm
Pana la urma, din cate vad eu la confruntadurerea, e esential sa ai disponibilitatea de a deveni ucenic si de a crede in propria devenire. a spune că islamul, crestinismul, budismul sau alte religii sunt “mai bune” sau “mai rele” e chestie de gust. Sunt unii care ating perfectiunea, pe cat e cu putinta omului, in crestinism. Iar daca cineva vrea sa spuna ca nu e adevarat, bazandu-se pe propria experienta, eu spun ca e adevarat bazandu-ma pe experienta mea.
experierea perfectiunii e o chestiune atat de personala, incat nu poate fi circumscrisa unei religii, e rezultatul unei relatii directe cu divinitatea.
atata vreme cat ne cautam rostul pe lume si sensul vietii, cred ca e imposibil sa ne ratam. Dar, da, daca traim, in orice religie, ca niste frustrati, tot o viata ratata se numeste ca avem.
Elena a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 4:50 pm
@Cristina: de fapt, suntem de acord in mai multe puncte decat credeam.
@Delaskela: orice spui poate suna ca o pledoarie. Si daca vorbesti despre pofta cu care ai mancat un iaurt. Ce intelesuri din cele ultime nu ai atins? Si de ce ai tresarit la partea cu viata respectabila alaturi de un schizofrenic? Era doar un exemplu. Un exemplu dat in cunostinta teoretica de cauza, dat fiind ca s-a nimerit, ca pe parcursul nevoii de lamurire a unei teme fara legatura aparenta cu schizofrenia, sa invat multe despre ea.
confruntadurerea a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 4:53 pm
@Elena: nu vad unde am scris ca trebuie sa ai disponibilitatea de a deveni ucenic. Am vorbit despre disponibilitatea de a trece prin propriul discernamant si de a alege.
Eu, citind niste teorii, niste bucati de filozofie mai consistenta sau mai putin consistenta (asta sunt disciplinele religioase la baza), indraznesc sa vad superioritatea unor teorii, unor filozofii. Asta nu inseamna ca unii oameni nu pot ajunge departe in cadrul crestinismului. Dar, asa cum am mai spus, crestinismul respinge din start, teoretic, posibilitatea cuiva de a fi perfect si tu stii asta, sunt convinsa. Micuta diferenta dintre catolicism si ortodoxie in aceasta privinta creeaza… minuni. Asta se poate vedea in mersul lucrurilor la popoarele ortodoxe si la popoarele catolice.
Experienta mea personala nu are mare importanta aici. Faptul ca eu agreez existentialismul sau buddhismul sau sado-masochismul nu inseamna mare lucru in discutie. Important in discutie este sa ai rabdarea si curajul de a te obiectiva si de a privi detasat lucrurile in care ai fost bagat fara acceptul tau. Si sa alegi lucruri care contribuie la autenticitatea propriei fiinte si nu lucruri care suprima aceasta autenticitate. Daca mai poti.
confruntadurerea a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 5:30 pm
“Si cred in persoane care te ajuta pe acest drum si care cred ca orice fiinta traieste pentru a ajunge perfecta.”
***
Iar despre perfectiune, ei bine, in crestinismul ortodox, aceasta se numeste desavarsire, este tangibila in functie de deschiderea si de disciplina fiecaruia si poti gasi multe idei interesante citind din cartile filocalice; iarta-ma ca insist, nu e vorba de polemica, ci de faptul ca tu, vrand sa te bazezi pe adevar, pornesti de la o premisa falsa: crestinismul respinge posibilitatea cuiva de a fi perfect. Or, crestinismul adevarat, chiar la asta invita: la desavarsire. La perfectiune.
Iisus Hristos spune “Fiti desavarsiti!” (in limba romana, termenul e mai arhaic, dar in engleza spune “be perfect!” Matthew 5:48)
Elena a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 6:18 pm
am tresarit, ca in fata unui lucru dureros si stiut, cindva
delaskela a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 7:07 pm
@Elena: din cand in cand cineva imi da un citat. Legat de ortodoxie. Legat de crestinism. Si el suna bine. Ca si cel pe care mi l-ai dat tu acum. Suna bine si lumea il preia, ramane cu ideea: “nu, nu doar alte discipline religioase iti incurajeaza perfectiunea ci si crestinismul o face, am gasit eu un citat”. Important, dupa mine, este ca intreaga teorie si intreaga practica a unei discipline religioase sa sustina citatele pe care le scoti din context. Or nu este cazul la crestinism, la ortodoxie cu atat mai putin. Ca sa glumesc, spun “fiti desavarsiti” dar cum si pentru ce? Drumul propus pentru desavarsire este unul indoielnic, simplu spus. Recompensa este incetosata. Prefer o disciplina consecventa cu ea insasi. Crestinismul nu imi pare asa. Si nu putem discuta aici in detaliu, mai ales ca am ajuns sa fim off topic.
In fond, de la ce a pornit toata discutia? De la faptul ca cineva a spus ca relatiile lui au avut de suferit din cauza felului in care biserica i-a prezentat sexualitatea. Si noi ce facem aici? Intram in nesfarsita discutie despre virtutile lipsa sau virtutile existente ale crestinismului in loc sa recunoastem, aparent superficial, in felul occidental, ca nu de putine ori crestinismul da gres in incurajarea exprimarii unei fiinte. Tocmai de-aia pierde atat de mult teren in Occident. Din cauza ca emanciparea a dus la disecarea lui si, odata disecat, el si-a pierdut din validitate.
“Desavarsire” se cheama si in alte discipline religioase. Doar ca ea implica altceva decat in crestinism, ambitia e mai mare decat cea a crestinismului. Pana la urma, evident, nu e vorba decat despre teorii, despre discipline care duc catre acelasi lucru. Unele mai sofisticat, altele mai primitiv. Sunt constienta de faptul ca frazele “Dumnezeu e in tine” si “tu poti deveni Buddha” spun acelasi lucru. Problema intervine, repet, pe drumul parcurs. Cat de bine te face o disciplina religioasa sa crezi ceea ce iti predica. Cat de bine te face sa simti asta. Si nu, nu tine doar de tine. E ca si cum mi-ai spune ca un profesor prost trebuie sa fie o provocare la interpretari si cautari. Exista profesori buni si profesori prosti, exista, evident, elevi care devin extraordinari indiferent de profesori dar aia sunt putini. Crestinismul imi pare un profesor prost. As merge la sigur, mi-as trimite copilul, daca l-as avea, la o scoala buna, cu profesori buni. Nu as risca.
Eu nu inteleg ceva in atitudinea celor care sustin crestinismul: daca un om indrazneste sa spuna ca a patit ceva din cauza crestinismului, ca a pierdut ceva, ca ar vrea sa iasa din el, de ce nimeni dintre crestini nu accepta senin, asa cum o fac reprezentantii altor discipline, faptul ca poate crestinismul a gresit sau faptul ca poate nu e pentru toata lumea. Simplu. De ce nu se lupta (ma refer aici la ortodoxie) sa se reformeze, sa se reinterpreteze, sa se reinventeze, sa ajunga inteligent inapoi in viata oamenilor, nu cu incrancenare. Ca nu se intampla decat ca lumea sa fuga din ce in ce mai convins.
Eu stiu ce imi spui tu: ca lumea ar trebui sa studieze, cu acelasi interes ca pentru studiul unei discipline exotice, si crestinismul. Dar de ce trebuie sa cauti niste valori ascunse care contrazic manifestarile si rezultatele cand e mai simplu sa mergi cu o disciplina ale carei valori se vad limpede, ale carei valori nu genereaza atat de multe controverse si atat de multe mutilari psihice? O intrebare cu valoare economica aproape, o valoare care tine de marketing-ul si productivitatea religiilor, in gluma spus.
confruntadurerea a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 7:18 pm
@Dan Patrascu: abia acum am vazut comentariul tau. Da, cu siguranta ca oricine poate denatura orice idee. Cu asta cred ca suntem cu totii de acord. Asta nu inseamna ca unele idei nu sunt mai bune decat altele.
confruntadurerea a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 8:39 pm
@confruntadurerea: Nu va recunoaste nimeni ca graba la facerea de plozi, pudorile sexuale care ajung pana la ideea ca o relatie sexuala e facuta pentru procreere, teama de a-ti atinge potentialul maxim, intoleranta fata de homosexualitate sau alte rase, caderea in genunchi in fata unui tatuc, fie ca e Isus fie ca e Ceausescu vin toate si (MULT) din ortodoxie si ca religia e cea care formeaza drumul prin viata al unui popor,facandu-l cretin si las sau inteligent si curajos. Ne ofuscam ca niste fecioare cand ne zice cineva in fata ca ortodoxia ne intarzie dezvoltarea si ne tine cu inca o mana in coada Europei… zau, e ridicol. Iar la tema relatii respectabile: sigur ca romanul nu traieste respectabil ca habar n-are cum se face, viziunea lui asupra relatiilor e data peste cap in asemenea hal si in relatii se permit atatea mitocanii incat… incat nu ai cum sa traiesti respectabil… ca nu sunt oameni respectabili care sa formeze relatii respectabile si pe urma dam vina pe conceptul de relatie.
marius a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 9:05 pm
@marius: partea cu ofuscatul nu imi place nici mie, chiar acum o ora discutam despre asta si nu reuseam sa ma impac cu grabita ofuscare. Mie daca mi-ar face cineva praf si pulbere religia, nu as fi vehementa in a o apara. M-as intreba de ce a ajuns omul ala sa creada treaba asta, m-ar intrista si pune pe ganduri reactia lui, nu as vrea sa se scoata religia dar sa nu conteze omul, as cauta sa-i dau o solutie viabila.
Cat despre coada Europei si diferentele dintre noi, cehi, polonezi, slovaci pe considerente religioase care se fac, evident, simtite in felul in care ne-am eliberat sau nu de abuzuri si nedreptati – nu mai zic nimic acum, ca lucrurile sunt clare. Iar despre felul in care se comporta si traiesc popoarele in functie de religie – nu mai spun nimic nici despre asta pentru ca nu cred ca romanii sunt pregatiti sa inteleaga existenta reala a diferentelor. De toate felurile. Ideea ca orice padure are uscaturi pare sa-i linisteasca cel mai bine pe romani. “Nicaieri nu e raiul pe pamant”, “au si ei nenorocitii lor”, “ca doar nu sunt ei cu stea in frunte”, “suntem toti o apa si-un pamant” si alte lucruri care nu fac decat sa nege, asa cum am spus-o de nenumarate ori, superioritatea altora si, implicit, inferioritatea noastra.
confruntadurerea a spus asta la 11 noiembrie 2009 la 9:26 pm
“Luxul celor bogati este saracilor, luxul celor saraci un dram e bogatie! ” (Oscar Wilde – The picture of Dorian Gray)
Orice om are tendinta tampa e a-si face o aventura. Ca sa explic pe citat, cei care sunt mediocri trebuie sa-si creeze aventura in cacatul lor mediocru, sa para ca descopera acolo o aventura, chiar daca nu e. Cei rafinati, inteligenti, incearca oarecum distantarea de aveturi, de a te arunca inainte in ele, pentru ca pentru ei oricum vin, fie ca vor sau nu.
Cat despre traiul in doi , eu stiu cum e singuratatea, stiu si cum e in doi sa fie intolerabil, stiu si cum e in doi sa fie perfect. Inca nu am reusit sa decid daca prima sau ultima e mai buna. Mai prolifica intelectual prima, mai aucatoarea de fericire a doua.
cip a spus asta la 15 noiembrie 2009 la 12:59 pm
saracia*, scuze
cip a spus asta la 15 noiembrie 2009 la 1:00 pm
@Cip: ce bucurie. Ce bucurie sa citesc din nou randuri scrise de tine aici. Cred intocmai ce-ai spus, cred ca oamenii mediocri tind sa isi creeze presupuse aventuri tocmai pentru ca isi dau senzatia ca ies din cacatul pe care nu sunt in stare sa-l ridice, sa-l transforme.
Foarte greu sa alegi intre ce este prolific intelectual si ce este aducator de fericire. Am spus intotdeauna ca despre fericire nu e nimic de scris, fericirea pune capat (fie si temporar) cautarilor, fericirea seamana cu stagnarea, prolifica nu este. Ea este o fundatura. Superba, poate cea mai frumoasa fundatura dintre toate dar ramane o fundatura din punct de vedere intelectual.
confruntadurerea a spus asta la 15 noiembrie 2009 la 10:44 pm
Viata in 2 e frumoasa. Tot timpul ai pe cineva care se gandeste la tine. Cum? Spunandu-si “Lasa, ca spala el/ea vasele”.
Andreas a spus asta la 3 decembrie 2009 la 5:41 pm
@Andreas: groaznic. Groaznic dar ma tem ca este foarte adevarat, dincolo de gluma sinistra.
confruntadurerea a spus asta la 3 decembrie 2009 la 6:06 pm
confruntadurerea – bine, pana la un nivel e acceptabil. sa n-ai intimitate poate deveni frustrant, dar cand vine vorba de impartit anumite lucruri parca incep sa uit de intimitate.
Andreas a spus asta la 3 decembrie 2009 la 9:06 pm
@Andreas: doua lucruri nu trebuie sa imparti cu nimeni. Patul si baia
Asa cum spun multi psihologi destepti: dormitoare separate, bai separate – asta este secretul unei relatii reusite.
confruntadurerea a spus asta la 4 decembrie 2009 la 12:32 am