nu sunt printre straini

Trisez cand vine vorba despre confort, recunosc. Imi place sa merg oriunde, sa fac orice dar sa stiu ca, la un moment dat, ma intorc intr-un loc care sa-mi mangaie fiecare colt de minte si de piele. Ma bag in orice cacat cu mintea si corpul pregatite dar trebuie sa stiu ca ma intorc in confort. Nu ma grabesc, nu fug repede inapoi, imi fac treaba in ale chinuirii propriei persoane, imi fortez limitele poate mai mult decat cei care nu au un loc ca lumea in care sa se intoarca.

In Berlin am stat in ultima vreme in Charlottenburg. Am stat multa vreme in Mitte, centrul Berlinului dar serviciile erau mediocre, in Charlottenburg sunt excelente. Mitte-ul era plin de snobi si de turisti, in Charlottenburg e aristocratia berlineza si asta se simte pana si-n mirosul aerului. Mi-am ales cartierul asta pentru ca am vrut sa scriu in liniste, nu sunt genul de scriitor care trebuie sa stea in mijlocul pulsarii vietii ca sa scrie. Eu plec, imi strang intamplari si ma intorc sa le pun pe hartie in liniste perfecta. Nu pot sa traiesc si sa scriu in acelasi timp. In ultima luna insa mi-am simtit mintea usor amortita. Autosuficienta, linistea, bunastarea cartierului m-au amortit. Am incercat cu drumuri de seara in Lichtenberg sau Neukölln dar nu mi-a fost de ajuns. Lichtenberg este cartierul nazist al Berlinului, cartier din care, in weekend, e o traditie sa plece grupuri de neo-nazisti catre Friedrichshain, cartierul declarat alternativ din Berlin si, din pacate, invecinat cu Lichtenberg-ul. Neo-nazistii agreseaza verbal si, atunci cand pot trece de vigilenta politiei, si fizic oamenii care par “altfel”. Neukölln-ul este cartierul arabesc al Berlinului, cartier in care nu se vorbeste nici o boaba de germana. Nemtii se refera la el ca la “cartierul unilateral in care se gasesc legume bune”. Ma duc in ambele cartiere atunci cand amortesc, asa cum am spus, intr-o bunastare fizica si mentala care nu imi este, de fapt, proprie. Inteleg acum foarte bine ce mi-a raspuns unul din cei mai buni prieteni ai mei la intrebarea mea: “In Berlin sunt multi arabi si rusi?”. L-am simtit usor iritat atunci, el neiritandu-se usor. Eu ma pregateam sa ma mut la Berlin, el era medic in Berlin de foarte multi ani. Mi-a raspuns: “Draga mea, sa stii ca in Berlin sunt si foarte multi nemti.” Mi-a dat atunci o palma discreta pentru intrebarea mea stupida care denota intoleranta si un orizont marunt in ale vietii pe termen lung in Occident. Cateodata, intr-adevar, nemtii, cu tot ce au ei mai bun, te fac sa te simti amortit. Le imprumuti starea contagioasa si te trezesti deodata ca nu iti este proprie si ca vrei sa iesi din ea pana cand nu sfarsesti prin a fi zidit in ceva ce nu iti este deloc familiar.

La pranz am iesit in temporarul meu Charlottenburg si am privit seninatatea bogatiei cartierului. Veneau multi copii costumati de Halloween sa isi ceara dulciurile. Parintii ii aduceau cu masina si ii urmareau cu timiditatea si daruirea tipice germane, copiii se intristau foarte tare cand cineva nu le raspundea iar atunci parintii ieseau din masina si sunau din nou la cei care nu raspunsesera. Daca acestia raspundeau, parintii le explicau cat de tare se intristasera copiii si atunci usa se deschidea de cele mai multe ori. Italienii de la parter iesisera cu biscotti proaspat facuti si dadeau parintilor care isi asteptau copiii, un domn a scos din masina o sticla de vin rosu, cineva de la etajul doi, privind scena, a coborat cu pahare. Ca intotdeauna, s-a pornit o discutie. Halloween-ul e ceva imprumutat, intr-adevar, dar copiii se bucura si, in fond, “orice prilej care ne aduce impreuna, ca sa mancam biscotti si sa bem vin rosu e bun, nu?”. Ce puteam sa zic? Asa e. Chiar daca eu nu beau vin.

Am plecat apoi spre o zona salbatica in cel mai frumos sens cu putinta, am plecat intr-o padure, pe marginea unul lac si voi sta in zona asta cel putin doua saptamani. Mi-a fost putin teama ca aceasta salbaticie imi va accentua deruta pe care o resimt in ultimele zile, deruta care a pornit dupa ce am citit post-ul unei fete care s-a dus la bunica ei la tara si s-a simtit acasa. Eu nu ma simt nicaieri acasa in clipa asta. Sase zile din sapte treaba asta mi se pare senzationala, o zi mi se pare ceva dezastruos. Am plecat in aceasta relativa salbaticie din doua motive, doua motive care, de fapt, se imbina intr-unul: viata din Charlottenburg m-a facut sa simt foarte dureros faptul ca nu ma simt nicaieri acasa in clipa de fata si ca ceea ce traiesc este doar o buna calatorie in casa altora. Mi-am spus sa ma rup oficial de tot, ca macar sa am o explicatie pentru cumplitul gol care se resimte in registrul ideii de “acasa”. As vrea sa ma pot intoarce undeva, la niste radacini cu care sa fiu impacata, si sa-mi trag ceva seva de-acolo. Dar nu am un astfel de loc. Asa cum stiti, nu am pe nimeni la tara. Asta o scriu si putin ironic pentru ca nu pot sa cred ca nu mai exista radacini romanesti care nu sunt la tara, nu pot sa cred ca nu mai exista oameni ca mine, oameni care nu au pe nimeni la tara si care nu si-au petrecut nici macar o vacanta la tara. Nu am nici un loc care sa-mi trezeasca amintiri vechi si bune, trecutul meu romanesc este o lupta continua de a pastra ceva delicat in mijlocul unui morman de laturi. Laturile stiute. In rest, am amintiri superbe, la fel ca si cele care s-au strans in acest an petrecut la Berlin, care nu au legatura cu radacinile mele ci cu ceea ce ma straduiesc sa devin. “Sunt acasa!” spunea fata in post. Eu nu pot spune asta in legatura cu nici un loc din lume in clipa de fata. Asa ca m-am simtit foarte in elementul meu cautand noaptea o casa in padure. Nu ma simteam, de fapt, rupta de nimic, nu ma simteam decat extrem de autentica. Eram in bezna, in padure, in frig naprasnic, cautand o casa care era luminata vag. Nu cunosteam pe nimeni, nu stiam nimic despre zona, nu stiam decat ca Polonia este foarte aproape. Ma rog, Polonia este aproape de Berlin dar este si mai aproape de locul in care voi locui in urmatoarea perioada. Cu toate ca nu am spus nimanui explicit, voiam sa simt aer de Est dar fara macabra degenerare a Estului experimentata in Romania. Dorinta de Est nu mi-a fost satisfacuta, interiorul caselor era decorat scandinav, la intrarea in fiecare casa erau dovleci cu lumanari in ei, lumea mergea pe biciclete si arata occidental, era o curatenie impecabila, tipic nordica, o cochetarie cu suflet tipic nordica.

Am ajuns la domnul de la care trebuia sa imi iau cheia casei, m-a auzit cainele lui si a inceput sa latre, domnul a iesit, m-a invitat inauntru. Mi-a spus de unde pot sa imi iau oua proaspete, de unde pot sa imi iau peste proaspat, mi-a spus de unde sa imi iau paine calda si mi-a spus ca doamna care face paine da si lectii de gatit mancare vegetariana. Farmacistei ii pui in cutia postala un biletel cu ce medicament vrei, ti-l aduce ea la usa ziua urmatoare, mi-a dat si numarul doctorului, daca apare vreo urgenta. I-am spus ca eu lucrez noaptea si ca ma trezesc tarziu, mi-a spus ca e perfect, ca nu ma va deranja nimic. Designul locului in care discutam batea detasat un designhotel din Florenta, de exemplu. La fel s-a dovedit a fi si design-ul casei in care locuiesc. Domnul mi-a facut cadou un borcan cu gem de pere culese din livada lui. Este cel mai bun gem pe care l-am mancat in viata mea.

Nu am vrut sa recunosc ca m-a preocupat ce am citit pe un profil de Facebook al unui baiat care sta in Paris. El a postat ce scrie pe un biletel fixat cu o candela pe mormantul lui Cioran din cimitirul Montparnasse. “Unui roman trait printre straini, ca si mine.” Biletul este scris de sotia lui Emil Cioran, Claudia. Nu exprimarea m-a miscat, nu am trait cine stie ce revelatie citind-o. Nu imi place sa ma gandesc nici la “un roman printre straini” si nici la un titlu ca cel al romanului Gabrielei Melinescu, “Acasa printre straini”. Straini imi sunt si imi vor ramane cei cu care nu am impartasit aceleasi valori, straini imi sunt cei care m-au umilit, care m-au redus la ce au putut ei digera, straini imi sunt cei care m-au iritat, infuriat, plictisit cu marlania, marsavia sau mediocritatea lor.

Nu sunt acasa dar nu sunt nici printre straini. Pentru ca eu nu am niste apropiati in raport cu care cei de-aici sau din alte tari sa-mi fie straini, mi-am dat seama cat se poate de clar de acest lucru. Problema mea ramane: nu am un “acasa”. Dar nu sunt printre straini. Sunt printre oameni care ma emotioneaza zilnic prin umanitatea lor. Astfel de oameni nu imi pot fi straini. Straini imi sunt cei care ma ingrozesc prin lipsa lor de umanitate. Si prin lipsa lor de concentrare.

Adevarul oribil si greu de suportat deocamdata este ca abia acum incep sa traiesc iar deruta vine din faptul ca nu am nimic, lucru care se justifica in cazul unui copil dar care nu se justifica in cazul unui adult.

~ prin confruntadurerea pe 1 noiembrie 2009.