parintele ramas
Cand te dezmeticesti dupa moartea fizica a unui parinte, ai o singura preocupare, fie ca recunosti asta in fata ta si a celorlalti, fie ca nu: ca celalalt parinte sa nu te paraseasca si el. Intai ti-e teama ca va muri si el. Asta dureaza doar cateva saptamani. Apoi, si asta dureaza foarte mult, ti-e teama ca isi va construi o noua relatie. Dincolo de cliseele de film american in care copiii isi doresc fericirea parintelui ramas in viata, ramane groaza ca parintele ramas va putea fi fericit langa alta persoana, negand fericirea trecuta, negand unicitatea persoanei moarte si relatiei avute cu ea si punand copilul sau copiii intr-o dificultate emotionala teribila. Uneori nu doar emotionala. Banuiesc ca iti este mai putin teama cand ramai doar cu mama si iti moare tatal. Banuiesc. Nu pot sa stiu sigur. Femeile, cel putin in Romania, sunt mai greoaie in a migra intre relatii. Barbatii au o lejerete mai mare in a se misca emotional si sexual. Nu doar in Romania, cu siguranta. Barbatul se misca mai usor si mai ferm, in general. Oricat de mult mi-as dori sa laud macar de data asta femeile, cred ca plasarea lor pe locul doi in gasirea unei noi relatii dupa moartea celui cu care sunt se datoreaza temerilor, indeciziei, complexelor si nu unui simt moral superior celui masculin.
Ramai cu un parinte, asadar. Si, fara sa vrei, astepti sa-l vezi devastat, ca suprem gest de adoratie fata de parintele disparut. Iti doresti replierea lui, sigur, dar iti doresti ca el sa devina o alta persoana, o persoana care sa poarte la vedere cicatricea pierderii suferite, macar ca garantie ca nimeni nu se va apropia de el. Vrei sa ramana inchis. Inchis dar repliat. Nu, nu cred ca este imposibil. Cred ca unele registre se inchid pentru totdeauna si cred ca asta nu este rau, un termen de valabilitate al registrelor nu este ceva rau, nu poti merge cu toate registrele deschise la nesfarsit. Daca cineva ti-a deschis registrul iubirii totale, de exemplu, imi pare demn si firesc sa il inchizi odata cu disparitia persoanei care a inlesnit aceasta deschidere sau sa il lasi deschis doar pentru amintirile care-l contin pe cel care ti-a inlesnit-o. In plus, mie nu imi place sa repet experiente. Mi se intampla des ca cineva sa ma invite sa retraiesc o situatie, fie ca este vorba despre o calatorie, fie ca este vorba despre recladirea unei nopti, sa zicem. Refuz. Este imposibil. Nu pot nici macar sa merg la concertul aceleiasi formatii daca primul concert m-a umplut. Cand simt ca o experienta e completa, nu vreau sa o retraiesc, nu vreau sa retraiesc nici franturi din ea. S-a incheiat, gata. E o impietate sa mai tragi de ea, sa o redeschizi.
Am cunoscut nenumarati oameni care si-au pierdut un parinte. Si, implicit, am cunoscut tumultul care a urmat acestei pierderi, raportarea parintelui ramas la situatie. Cunosc o fata al carei tata s-a casatorit chiar cu asistenta medicala care i-a ingrijit mama, cunosc o fata al carei tata s-a casatorit la doar doua luni dupa moartea sotiei, a facut trei copiii cu sotia noua si a rupt contactul cu aceasta prietena a mea, cunosc multi copii al caror parinte ramas s-a recasatorit, pur si simplu, fara o poveste spectaculoasa. Din singuratate, din comoditate, oamenii in varsta nu mai resimt adoratie, chiar daca au resimtit-o initial, iubirea devine o treaba de comoditate, de convietuire pasnica, frumoasa, cu flori pe balcon, cu o vacanta linistita la munte sau la mare, cu ordine in bucatarie si cu responsabilitati casnice impartite dibaci. Cand un om ramane la fel de puternic ca in tinerete sau cand macar identitatea lui nu este alterata sever, adoratia initiala ramane si atunci o reinnodare a vietii amoroase este imposibila. Nu iti ramane decat sa suferi si sa incerci sa celebrezi fiinta celui care nu mai este fizic langa tine.
Eu una nu am reusit sa depasesc pana astazi razbunarea copilaroasa si pe alocuri absurda a tristetii mamei mele din timpul vietii ei, inca mi se face scarba sa-l aud pe tata laudand alta femeie, de exemplu, nu as putea face asta, nu cred ca o voi face vreodata dupa ce va muri barbatul pe care-l iubesc. Nu as putea rosti cuvinte de lauda nici macar daca m-ai forta, nu stiu de ce. Din cauza registrului inchis despre care vorbeam, probabil. Nu mi-au placut niciodata oamenii care au multi prieteni, multe iubiri, multe preferinte, multe gusturi, multe zone, multe piste, multe deschideri, am privit viata lor ca pe un gangbang emotional perpetuu. Teoretic acest gangbang emotional perpetuu este numit “deschidere” dar eu nu cred ca asta este deschiderea, nu cred ca deschiderea este o usa lasata descuiata, cred ca deschiderea este mai mult de-atat. Nu, nu mai mult. Este altceva. Lipsa de discernamant nu este deschidere, teama de a cataloga si respinge nu este deschidere, incapacitatea de a te hotari ce pastrezi si ce nu pastrezi nu este deschidere. Nu imi plac oamenii care insista pe ideea ca o optiune nu trebuie sa o excluda pe alta. Tocmai despre asta este vorba cand faci o optiune: excluzi altceva. Optiunea, prin definitie, exclude ceva. Optiunile mele au fost intotdeauna ferme. Ferme, nu rigide. Ma supara sa aud ca cineva acuza fermitatea, incercand sa o duca in zona rigiditatii, lipsei de deschidere. Fermitatea este o valoare din ce in ce mai subestimata. Sub masca presupusei tolerante nou dobandite in lume, se ascund multi oameni slabi, indecisi, fara seva, fara identitate limpede, fara capacitatea de a ramane fideli unei idei sau unei persoane, fara capacitatea de se indragosti.
Momentul in care am fost sigura ca trebuie sa plec de-acasa, oricat de mult l-as iubi pe tata, a fost cel in care a inceput sa ma consulte, fie si foarte rar, in treburi casnice. “Pai, cu cine sa ma sfatuiesc si eu?” A fost una din cele mai dureroase fraze pe care le-am auzit in viata mea. Daca m-ar fi intrebat: “Dar pe cine sa mai ador si eu?” poate ca as mai fi ramas un timp acasa. Involuntar, evident, parintele ramas te transforma, daca nu isi gaseste pe altcineva, intr-un partener de viata care nu ii mai este copil. Iei locul celui plecat pe nesimtite. Am vazut asta si in doua relatii oribile intre baieti si mame. Asadar, nu este doar apanajul barbatilor ramasi fara sotie sa isi transforme fiicele intr-un fel de sotii. Incepi sa te temi, intr-un fel cel putin straniu, ca ai fi de vina daca parintele tau si-ar gasi pe cineva, te gandesti ca nu i-ai oferit tu sprijinul de care avea nevoie. Esti prins intr-o incalceala dezagreabila, asa cum sunt de cele mai multe ori incalcelile. Ai vrea, de fapt, sa poti conta complet, fara fisura, pe parintele ramas. Dar cred ca foarte putini oameni reusesc asta. Eu cunosc un singur om care traieste asta. Mama lui este cea mai dedicata mama pe care am intalnit-o si isi traieste fiecare zi gandindu-se sau chiar vorbind cu sotul ei care a murit. Nu doar ca nu se pune problema de o alta relatie, uneori abia se pune problema de supravietuire emotionala. Mie imi pare corecta varianta asta, mie, spre rusinea mea, imi pare corecta varianta in care cel ramas moare incetul cu incetul pentru ca legatura lui cu realitatea nu mai exista. Inteleg dar nu aprob sinuciderea celui ramas.
Te intrebi, intr-un moment perfect rational, rece dar si putin amuzat, ce ai vrea, de fapt, de la parintele ramas si ce ar trebui sa faca parintii ramasi, in general. Te intrebi ce sa faci cu cei care nu iti impartasesc intrasingenta, adoratia, respectul visceral pentru exclusivitate? Lupti ridicol pentru a impune valorile tale unui parinte obosit, indurerat, derutat. Duci si luptele pe care nu le-a dus parintele care nu mai este fizic cu tine. Incerci, de fapt, sa recreezi o relatie pe care nu mai ai cum sa o recreezi, relatia dintre parintii tai. Or asta este unul din cele mai ostenitoare lucruri cu putinta. As vrea sa pot spune ca, la un moment dat, intelegi ca asa ceva este imposibil si ca tot ce poti face este sa ai grija de relatia ta dar nu se intampla asa. Numai un om care ia totul lejer, poate lua si situatia asta lejer. Te poti lupta sa iti ierti parintii pentru ce nu au rezolvat in relatia lor, te poti lupta sa ierti, in general, slabiciunile celor pe care ii iubesti atat de mult dar iertarea, dupa mintea mea, este, de cele mai multe ori, doar o renuntare egoista la o persoana sau la o situatie, putina lume iarta cu adevarat. “Am iertat” inseamna “am obosit” sau “nu mai vreau sa ma concentrez la treaba asta”. Putina lume iarta cu adevarat, repet.
Te poti desprinde insa. Asta poti face. Egoist. Egoist si amar dar te poti desprinde. Asa cum te desprinzi de orice relatie care nu mai functioneaza. Relatia dintre parintii tai nu a fost poate adoratia pe care ti-ai fi dorit-o, raportarea parintelui ramas nu este, poate, cea pe care ti-ai fi dorit-o, tu nu mai poti sa insisti pe construirea unui context care sa iti potoleasca setea, care sa iti potoleasca dorul cumplit de parintele care nu mai e cu tine. De fapt, nu exista nici o solutie reala. Orice copil isi doreste ca parintele sa stea numai dupa fundul lui si sa ramana fidel celuilalt parinte la nesfarsit. Nici un copil nu poate si nu trebuie sa suplineasca prezenta unui parinte. Nu te poti reindragosti in locul parintilor, nu te poti strecura ca personaj in iubirea lor asa incat, ca in “The Butterfly Effect”, sa previi o multime de tampenii si, implicit, un final trist.
Poti sa ai noroc cu un parinte care nu recladeste nimic sau poti sa ai ghinion cu un parinte care recladeste. Eu am avut noroc. Si, recunosc, asta imi confera foarte multa putere, oricat de urat ar suna.
@confruntadurerea: Sper sa am noroc, fiindca daca am ghinion si incearca sa recladeasca, si-o ia.
I Am Cookie a spus asta la 24 octombrie 2009 la 10:54 pm
@I Am Cookie: m-ai facut sa rad. Prin hazul dar si prin puterea comentariului.
confruntadurerea a spus asta la 25 octombrie 2009 la 12:06 am
Da-mi voie sa te sarut pe frunte. Avea dreptate cine spunea ca esti o personalitate tulburatoare. Ce bine mi-ar fi prins sa te citesc cand am trecut prin problemele pe care le descrii cu asemenea condei.
miriam a spus asta la 25 octombrie 2009 la 12:22 am
foarte adesea cei vaduvi isi recladesc viata relativ repede,in comparatie cu solitarii,tocmai pentru ca durerea ramasa in urma e aproape insuportabila,si ei vulnerabili …
najarro a spus asta la 25 octombrie 2009 la 12:45 am
@Miriam: primesc sarutul pe frunte cu mare bucurie.
@Najarro: este un punct foarte bun de vedere. Foarte bun. Nu am gandit niciodata asa, nu mi-am dat voie sa gandesc asa pentru ca eu cred ca trebuie sa induri anumite suferinte fara sa-ti incolteasca in minte ideea ca ai putea sa le indulcesti. Unele suferinte sunt “sfinte”, daca as crede in cuvantul asta. Sa gasim altul mai bine, daca tot nu cred in el. Unele suferinte sunt necesare in forma nealterata. Unele suferinte sunt inevitabile in forma nealterata. Unele goluri nu trebuie umplute, simplu spus. Indraznesc sa spun asta si sa cred asta.
confruntadurerea a spus asta la 25 octombrie 2009 la 2:50 am
Te inteleg, dintr-un anumit punct de vedere, dar nu-ti impartasesc viziunea. Eu sunt copil unic, crescut de un singur parinte. Mama s-a despartit de tata cand eu aveam 6 luni. Asadar, toata dragostea ei, posesivitatea si dorinta de a-mi fi bine s-au concentrat asupra mea, traducandu-se intr-un control nefiresc si o anihilare din fasa a celeilalte personalitati, adica a mea. Crede-ma, poate fi extrem de impovaratoare si de nedorit cateodata o asemenea dragoste parinteasca. De nenumarate ori mi-am zis ca poate as fi avut alta viata, alta personalitate, daca mama s-ar fi recasatorit la timp ca sa nu ma sufoce cu stilul ei. Mama, insa, a decis sa nu-si traiasca viata, de teama, din cauza ca n-a gasit nimic convenabil, nu importa. Oricum nu a fost din cauza unei iubiri totale, cum spui tu, pentru tata, pentru ca n-a avut asa ceva nici in acel caz. Asadar, tot preaplinul ei netrait vreodata intr-o relatie fireasca cu un barbat si l-a revarsat asupra mea. Acum, dupa 40 de ani, dragostea mea fata de ea e impovarata de o recunostinta amestecata cu mila, pentru femeia care si-a sacrificat viata – desi nu i-a cerut nimeni asta – pentru mine. O astfel de relatie cu un parinte singur te impovareaza si te culpabilizeaza, desi nu ai nicio vina. Mi-as fi dorit de o mie de ori mai mult ca ea sa-si fi gasit pe altcineva, ca sa pot fi eu insami si s-o iubesc doar firesc, ca pe orice mama.
Dollo a spus asta la 25 octombrie 2009 la 11:52 am
Tocmai citisem aseara ce ai scris, si imediat dupa aceea am intrat pe blogul lui Cristi Lisandru, unde am aflat ca i-a murit tatal. Intr-o vreme incepusem sa nu mai cred in coincidente…
Paul Gabor a spus asta la 25 octombrie 2009 la 12:40 pm
Totul e atât de negru.E firesc să ne doară pierderea unei persoane dragi, dar de cele mai multe ori reacţia ulterioară la o astfel de tragedie nefiind cea potrivită face ca rana să nu se închidă prea curând.O mare greşeală, cel puţin în cultura noastră, este aceea că bărbatul nu trebuie să îşi exterioriyeye suferinţa. Dacă şi-ar arăta durerea ar arăta că este slab, ca urmare mulţi părinţi nu arată copiilor lor că şi ei suferă enorm, că şi ei tânjesc după cel dispărut.Copilul trage concluzia că doar el este cel îndurerat şi de aici veşnice frământări.Nu cunosc pe deplin situaţia ta, dar pot să te felicit că aceste frământări le laşi să iasă la suprafaţă.Puneţi însă întrebarea: Mama ar fi fericită că sunt atât de egoistă? Ar dori ea ca tatăl meu să rămână veşnic nevindecat de durere şi fără să încerce să mai fie fericit?
unomsimplu a spus asta la 25 octombrie 2009 la 4:12 pm
@Dollo: sa stii ca suntem de acord in continuare, cu toate ca aceasta cadere de acord nu este evidenta. Stiu foarte bine (si am mentionat asta in post) ca parintele ramas te transforma intr-un partener de viata si stiu foarte bine ca te poate sufoca. Pe de alta parte, asta se intampla foarte, foarte des fara ca unul dintre parinti sa moara. Poata chiar mai des. Mai ales din partea mamelor care nu au o viata implinita. Ele ar trebui sa-si gaseasca un partener care sa le faca fericite fie ca le moare sotul, fie ca nu. Ele isi sufoca foarte constiincios copilul, fie ca le moare sotul, fie ca nu le moare. Revin: eu sunt de acord ca mama ta ti-ar fi dat mai multa libertate decat ai avut daca si-ar fi gasit iubirea vietii ei. Indiferent de moartea tatalui tau.
@Paul Gabor: coincidentele astea nu imi plac deloc. O sa intru si eu pe blog-ul despre care scrii, ca sa stiu ce s-a intamplat si sa imi pot contura un gand care sa mearga catre Cristi Lisandru.
@Unomsimplu: situatia mea in clipa de fata este una fericita, echilibrata, eu am ajuns sa am o relatie foarte, foarte buna cu tatal meu. Fara posesivitate, fara durere nescoasa la suprafata. Am reusit impreuna, daca e sa vorbesc putin tezist si american, sa ajungem intr-un punct foarte bun.
Cat despre ce si-ar dori mama, cat despre egoism – am spus destul de limpede in post, asa cum fac intotdeauna, ca nu vreau sa ne pierdem in clisee ci sa vorbim foarte deschis. Si am spus ca nu pledez pentru o nevindecare ci pentru inchiderea unui registru. Durerea se poate vindeca in nenumarate feluri mult mai bine decat prin inlocuirea golului cu ceva fara legatura cu durerea. Eu nu am crezut niciodata ca o relatie proasta se vindeca avand una buna, de exemplu. O relatie proasta se vindeca intelegand relatia in detaliu, disecandu-i toate aspectele si nemaiavand o relatie proasta, in consecinta. Este o viziune grabita, neproductiva – cea ca trebuie sa-ti umpli repede golurile, in loc sa le definesti si sa le intelegi. Asadar, nu este vorba despre egoism aici. Ci despre realism si, in ultima instanta, productivitatea starilor, daca vrei.
confruntadurerea a spus asta la 25 octombrie 2009 la 5:31 pm
sunt de parere ca un parinte ramas singur cu un minor are datoria ,ca sa spun asa ,de a-si reface viata de dragul copilului in primul rand,si-apoi pentru el,ca individ biologic si apartenent la speta umana. da.daca am avea 2 vieti am putea-o pastra nepatata pe prima. dar ”contractul” suna asa:….pana cand moartea ne va desparti.
de ce spun de dragul copilului.pentru ca e de dorit ca el sa vada mama si tata.stii, eu cred ca el fara ea sau ea fara el e ca o vie fara struguri.
vreau sa povestesc ceva.am avut un prof german de drept international care mi-a ramas asa in suflet,ca un mentor,la examen veneau cam 1/3 din ascultatori si vreo 8 ieseau dupa 1 ora din examen.la inceput mie mi-a daruit o culegere de legi ,si la sfasit eu i-am daruit o carte despre Romania a unui fotograf de enie romano-germana,svab nascut in Romania,a fost un album frumos
desi l-am avut 1 an doar,era cu 1 an inainte de pensionare.imi va ramane vesnic in minte.un tip maiestuos ca regele mihai. dupa curs ne-a spus ca vrea sa ne impartaseasca o bucurie,cum ca in acea dimineata a devenit a treia oara tata. colegii mi-au spus ca se recasatorise dupa moartea primei neveste.
m-am bucurat pentru el,ca a avut curajul de-a lua viata de la capat
najarro a spus asta la 25 octombrie 2009 la 10:30 pm
@Najarro: probabil ca singurul lucru care stabileste o diferenta de nediscutat este adoratia, marea iubire. Si aceasta adoratie, aceasta mare iubire traseaza o diferenta intre destine la toate nivelurile, nu doar la cel care tine de casatorie, de refacerea vietii. Cred ca cei care nu au trait pasiunea vietii lor au un alt fel de functionare decat cei care au trait-o. Pe toate planurile. Si cred ca trebuie sa reununt la a mai avea pretentia ascunsa ca toti oamenii sa isi traiasca aceasta mare pasiune cu fiecare colt de fiinta. Unii o traiesc, altii nu, sunt niveluri diferite care trebuie judecate diferit. Unii oameni isi construiesc o viata plina din mai multe iubiri, altii tasnesc intr-una singura. Indraznesc sa cred ca atunci cand ai o experienta completa, nu mai vrei si nu mai ai de ce sa o carpesti. Daca nu o ai, probabil ca te straduiesti o viata intreaga sa o creezi din franturi.
confruntadurerea a spus asta la 25 octombrie 2009 la 10:48 pm
wow, stranii coincidente in viata mea…azi am vb cu cineva despre perenitatea oamenilor, si ca orice am face nu contam, azi am aflat ca tatal unei prietene sufera de cancer si tot azi dau peste blogul tau u acest subiect. Mai jos e o frantura din conversatia mea si cu ideile mele (egoiste) despre cat de urat suntem construiti:
io (25.10.2009 22:42:42): eu imi doresc ca omul oe care o sa il iubesc si care o sa ma iubeasca sa isi distruga viata daca mor eu
io (25.10.2009 22:42:48): sa se sinucida de durere
io (25.10.2009 22:42:59): asa ar trebui sa fie viata
io (25.10.2009 22:43:03): sa contezi.
mOntecOre a spus asta la 26 octombrie 2009 la 1:24 am
@confruntadurerea: despre asta este vorba, despre inaltimea unor trairi si unor persoane, ai pus punctul pe “i”, ce mai.
Oamenii simpli au povesti simple si “carpite”, oamenii puternici, complicati au povesti care fac istorie. Dar Romeo si Julieta, Cleopatra si Marc Antoniu, Tristan si Isolda, Lancelot si Guinevere, Orfeu si Euridice, Odiseu si Penelopa si cate si mai cate povesti ale istoriei si literaturii nu sunt, sa ma scuze Najarro, despre cum cineva a avut noi relatii si a facut alti si alti copii in ele. Te poti plasa sau te plaseaza destinul la un nivel, asta e. La nivelul de jos lumea se imprieteneste usor cu toata lumea si nu experimenteaza ceva inalt, la nivelul de sus…. nu mai sunt valabile regulile lumii de jos sau regulile in general, for that matter.
Mircea a spus asta la 26 octombrie 2009 la 1:24 am
@mOntecOre: nici nu mai trebuie sa spun ca aprob si resimt ce spui, ca e limpede. “Sa contezi” e cheia. Mi-am amintit de un film pe care cred ca l-am mai mentionat aici si anume “Damage”. In filmul asta, asa cum poate stii, Jeremy Irons are o aventura cu logodnica fiului sau iar acesta din urma cade multe etaje impiedicandu-se de o balustrada in clipa in care ii descopera pe cei doi facand sex. Sotia lui Jeremy Irons ii spune acestuia, ca suprema palma, ca iubirea vietii ei a fost fiul ei, iubirea vietii fiului ei a fost Anna, logodnica lui, dar ca Jeremy Irons nu a fost iubirea vietii nimanui.
@Mircea: eu am o exigenta infantila, eroica in toate privintele si mai ales in privinta iubirii. Dar cred ca este o fatalitate, una de care sunt mandra uneori, deloc mandra in alte dati. Este vorba despre exigenta nivelului la care iti este mintea, intr-adevar. Si, simplu, este vorba si despre trairea unei iubiri mari sau nu. Am observat ca oamenii care nu au trait o mare iubire au tendinta de a relativiza… cam tot.
confruntadurerea a spus asta la 26 octombrie 2009 la 1:36 am
Tatal meu imi povestea despre un unchi de-al lui ca, dupa ce i-a murit sotia pe care o iubise pana la idolatrie, nu a mai mancat nimic altceva decat paine inmuiata in vin. In mai putin de o luna s-a stins si el. Sa nu mai mananci decat impartasanie dupa ce l-ai pierdut pe cel mai iubit, imaginea asta reabiliteaza in ochii mei conditia umana.
P.S.
Finalul mi se pare ca, subtil ascunsa intr-o multumire, il impovareaza pe tatal tau cu o obligatie. Se simte ca ti-e teama si ca vrei sa previi. Eu zic ca cel mai bine era sa-ti expui punctul de vedere atunci cand nimic nu se mai putea intampla in sensul in care te temi. Un buddhist consecvent asa cum esti tu nu ar fi trebuit sa ignore efectele dezastruoase pe care il poate provoca chiar si un gest nobil, cum este o multumire. Sa-i multumesti cuiva pentru ca face ceea ce tu te astepti sa faca inseamna sa-l condamni la a exista doar intru multumirea ta. Ceea ce suna urat, asa cum iti si dai seama in finalul textului tau.
P.P.S
E biroul de la care scrii?
Horia a spus asta la 26 octombrie 2009 la 2:08 am
@Horia: da, recunosc, trebuia sa-i multumesc tatei peste mult, mult timp. De fapt, nu era corect sa-i multumesc decat dupa ce nu ar mai fi fost nici el fizic langa mine. L-am condamnat, asa cum spui, sa traiasca intru multumirea mea. Dar sa-ti spun de ce am indraznit sa fac un lucru atat de urat: pentru ca stiu ca tata nu este un om influentabil, stiu ca imi seamana foarte mult (eu ii seman lui) si ca, daca simte sa faca ceva, nu se va opri din cauza unei postari scrise de mine. Si mai e o mica smecherie aici: tata si cu mine comunicam destul de bine si dincolo de blog. Teama? Da, teama imi va fi intotdeauna si regret ca imi va fi. Ai sesizat perfect impovararea cu o obligatie dar sa stii ca nu am vrut sa ascund acest lucru, mi se pare firesc pentru un copil sa isi impovareze parintii cu obligatii emotionale. Eu macar recunosc ca fac acest lucru.
Sunt un buddhist consecvent in incercarea de a deveni un buddhist consecvent. In rest, nu sunt un buddhist prea consecvent.
Nu, nu mai scriu de la biroul ala, acum scriu de la altul.
Povestea scrisa la inceputul comentariului tau reabiliteaza si in ochii mei conditia umana. Dar, intr-adevar, nu am dreptul sa impun o astfel de poveste. O fac, insa. Mai exact, ma straduiesc sa o fac, asta neinsemnand ca tata va reactiona asa cum imi doresc.
confruntadurerea a spus asta la 26 octombrie 2009 la 4:28 am
Am scris aseara tarziu. Evident: “efectele dezastruoase pe care le poate provoca chiar si un gest nobil.” Cred ca am vrut sa spun efect si m-am razgandit, gandindu-ma ca sunt mai multe. Ih, mi s-a facut pielea de gaina. De agramatism trebuie sa te pazesti toata viata.
O singura observatie mai vreau sa fac, sperand ca simti dincolo de “analiza” mea si solidaritatea cu suferinta ta. Oare unul din motivele cele mai ascunse si cele mai puternice pentru care ne e frica sa ne pierdem parintii, nu este dorinta de a ramane cat mai multa vreme copii, poate chiar toata viata noastra? Si oare, oricat de mult ar trai parintii nostri, nu ne agatam disperati de statutul nostru ontologic de copii, considerandu-ne orfani, orice varsta am avea? Nu e si un refuz al maturizarii, al maturitatii aici?
Mi-a atras atentia felul – atat de natural si de fermecator – in care te incluzi in categoria copiilor. Si imi dau seama ca din punctul de vedere al raportului pariinte-copil suntem sortiti sa ramanem copii atata vreme cat mai avem un parinte in viata.
Imi dau seama cat adevar continea o vorba de-a maica-mii, vorba care ma enerva teribil la vremea respectiva: esti copilul meu pana ce-am sa mor. Acum imi dau seama ca asta si vrem: sa ramanem copii. SI de asta una din cele mai ingrozitoare spaime este spaima in fata mortii parintilor nostri. E spaima fata de moartea copilariei noastre constitutive. E spaima fata de viata noastra ca adulti. Dar, nu-i asa, nu exista adulti.
E si incapacitatea noastra (pentru care sunt responsabili si parintii nostri) de a nu putea evolua de la copil la fiu sau fiica. E o diferenta mare intre copil si fiu sau fiica, diferenta pe care nu stim sa o facem. Fiul/fiica este copilul maturizat. Nu ai spune niciodata parabola copilului rispitor, ci numai parabola fiului rispitor. Tocmai pentru ca este o parabola a maturizarii in raport cu parintii.
horiapatrascu a spus asta la 26 octombrie 2009 la 8:34 am
@Dollo: Nu cred ca este drept sa o acuzi pe mama ta de o problema pe care nici tu nu ai incercat sa o rezolvi. Ea s-a legat cu toate sforile cu putinta de tine pentru ca nu avea pe altcineva, poate, sau poate pur si simplu pentru ca nu voia pe altcineva, tu erai iubirea ei nesfarsita. Nu mi-o lua in nume de rau, stiu si eu despre ce vorbesc, si eu am crescut tot doar cu mama.
Dar daca ea nu a reusit sa echilibreze relatia era de datoria ta sa te distantezi ideajuns incat sa nu mai simti ca te sufoca dar intr-atat incat nici ea sa nu se simta abandonata.
Parintii sunt tot oameni chiar daca devin parinti. Parintii sunt tot oameni chiar daca noi copiii si chiar si restul societatii nu ii percepem astfel. Fa un pas inapoi si priveste-o ca pe un om si nu doar ca pe mama ta si vei constata ca vina cu care tu ai impovarat-o, de fapt, iti apartine si tie in aceeasi masura.
@confrunta durerea: Ai foarte mare dreptate, traim in egoism si o facem in mare parte din frica. Dar la 5 ani dupa ce mama a incercat sa isi reconstruiasca viata, ma simt vinovata ca nu am incurajat-o mai mult la acel moment sa o faca. Mai ales pentru ca abia acum inteleg ca eu nu ii voi putea desavarsi mereu existenta prin prezenta mea, ca eu nu ii voi putea fi mereu alaturi cum i-ar fi putut fi poate un alt barbat.
deA a spus asta la 26 octombrie 2009 la 3:20 pm
@Horia Patrascu: dragul meu, sigur ca asta este samburele problemei. Sigur ca ne e teama sa ne maturizam si ca ne agatam cat mai mult de statutul de copil. Foarte bine punctata diferenta dintre “copil”, “fiu” si “fiica”. Intr-adevar, din clipa in care devii “fiica” sau “fiu” ti se mai subrezeste un pic seninatatea.
Si mama mea imi spunea la fel. Ma supara si pe mine atunci.
Si eu zic ca nu exista adulti dar mi-e teama sa nu devin ridicola in aceasta agatare de copilarie, este o granita foarte fina intre a te mentine tanar si a te mentine departe de responsabilitati si de implicatii emotionale serioase.
@deA: “traim in egoism si o facem in mare parte din frica”. Din pacate, asta se intampla. Ma tot straduiesc in ultimele luni sa elimin frica perpetua din mine, imi dau seama ca asta este singura premisa pe care se poate construi o viata altruista sau macar una cu un egoism potolit.
confruntadurerea a spus asta la 26 octombrie 2009 la 5:37 pm
… n-as putea sa “condamn” atitudinea de fuga din fata durerii, ai mei sunt ceva mai in varsta, greu sa cred ca s-ar putea intampla situatia mentionata…dar din experienta altora intrebarea majoritatii era: “De ce tocmai persoana aceasta?”… in rest ce sa zic…tu nu poti suplini in viata tatalui ceea ce a pierdut… asa cum nici el nu poate face asta…viata trebuie sa-si urmeze cursul… si omeneste …pana la urma…singuratatea lui nu cred ca ar ajuta la nimic si nimanui! Iarta-mi comentariul daca deranjeaza!
DorsiDor a spus asta la 27 octombrie 2009 la 9:16 am
@deA: o, da, am avut nenumarate incercari de distantare grijulie astfel incat sa nu ranesc. despre una dintre ele am scris aici – http://www.dollo.ro/2009/09/comunicarea-acest-cuvant-care-ne-doare/#more-396. De atunci tot incerc, mereu, cate putin.Dar adevarul e ca probabil doar moartea va rupe toate sforile alea, si poate ca nici aia.
Dollo a spus asta la 27 octombrie 2009 la 9:42 am
@DorsiDor: putine comentarii deranjeaza cu adevarat.
Si tatal meu este in varsta. Am noroc. Glumesc. Nu cred ca varsta este un impediment pentru a-ti reface viata. Viata isi urmeaza cursul, cum spui, la orice varsta. Cursul vietii nu implica o renuntare la relatii intime atunci cand esti in varsta. Asa ca, glumind in continuare putin, iti spun sa nu te bazezi pe varsta parintilor tai cand vine vorba despre relatii noi.
Singuratatea ajuta la multe lucruri, eu cred ca oamenii curajosi si inteligenti stau singuri niste perioade bune. Singuratatea e necesara. Ai auzit tu de minti inalte, puternice care nu au putut sa stea singure?
confruntadurerea a spus asta la 27 octombrie 2009 la 4:48 pm
@Dollo: mi-am permis sa citesc si eu postarea despre mama ta. Si situatia ta nu are legatura cu un partener al mamei tale decat in masura in care ea si-ar fi putut indrepta abuzul asupra altei persoane. Romanii se feresc sa numeasca ceea ce ai trait si traiesti tu “abuz”, ei sunt atat de primitivi incat considera ca doar bataia este un abuz – de fapt, stai, ca nici macar bataia nu e un abuz la romani, daca vine de la parinti. Firea mamei tale si-ar fi gasit o victima oricum, tu ai cedat pentru ca un copil cedeaza cel mai usor firii abuzive a parintilor. Cunosc foarte, foarte bine acest gen de relatie mama-fiica. Si mama mea a avut o relatie similara cu mama ei. Iar mama mea, o fiinta superba din toate punctele de vedere, avea o tristete teribila, imposibil de intalurat, din cauza acestui abuz continuu. Oricat am incercat sa rup legatura dintre ele doua, nu am reusit. Pentru mine lucrurile sunt mai simple in ideea in care eu rup cu putere legaturi care ma apasa, ma transform (poate prea repede) in agresor, din teama de a nu fi victima. Am fost si raman atenta la jocuri de putere si nu cad in infantilismul de a crede ca intre parinti si copii nu exista jocuri de putere. Cred ca sunt cele mai puternice, cele mai serioase, cele mai demne de luat in seama – dar, daca vine lumea si spune “e mama ta” sau “asa sunt parintii”, scuzand prin aceste fraze stupide tot ce ar trebui disecat si rezolvat, ce ramane de facut intr-o societate primitiva ca cea romaneasca?
confruntadurerea a spus asta la 27 octombrie 2009 la 5:53 pm
stii ce e mai trist? ca uneori ma gandesc ca viata mea ar fi putut fi chiar mai rea, daca mama s-ar fi casatorit cu un betivan care ne-ar fi batut pe amandoua sau ar fi dorit sa-si incerce potenta si pe fiica. daca te raportezi la mai rau, reusesti sa vezi lucrurile mai suportabil, dar realitatea e ca nu ne alegem familia in care ne nastem si asta ne marcheaza toata viata. Din pacate ne marcheaza asa de urat, incat cateodata facem aceleasi greseli in propriile familii, desi ne dorim sa nu le repetam. dar probabil ca matricea e prea adanc instalata acolo unde nici nu se mai vede.
Dollo a spus asta la 27 octombrie 2009 la 6:32 pm
P.S. Mi-am format deja obiceiul de a intra zilnic la tine
Dollo a spus asta la 27 octombrie 2009 la 6:32 pm
@Dollo: ma bucura enorm obiceiul asta al tau.
Buddhistii considera ca iti alegi familia in care te nasti. De la nivelul superior anterior fiecare reincarnari iti poti da seama de ce familie ai nevoie pentru a evolua. Si nu in ideea de a-ti alege cea mai confortabila familie, evident. Tu poti vedea ce te va face sa devii un om mai puternic. Acum sa-mi spui tu mie de ce ai ales-o pe mama ta. De fapt, nici nu trebuie sa-mi spui mie, important este sa te gandesti tu. Macar ca exercitiu de imaginatie.
confruntadurerea a spus asta la 27 octombrie 2009 la 6:56 pm
he, he, ma tot gandesc de aseara la asta si cred ca n-am suficienta imaginatie
imi place sa cred in reincarnari succesive si in faptul ca modul in care-ti traiesti o viata le va influenta pe urmatoarele. Dar zau daca imi dau seama in care din posturi ma aflu acum. Ispsesc ceva sau beneficiez de niste bonusuri?
Dollo a spus asta la 28 octombrie 2009 la 11:38 am
Sincer, chiar nu stiu ce sa spun (în afara de faptul ca da, mi-e tare teama sa nu o pierd brusc si pe mama). Stii situatia mea, am fost multumita ca mama a putut barem sa-l ierte pe tata, chiar daca asta s-a întâmplat dupa ce a plecat dintre noi. Singurul exemplu apropiat de relatie strânsa la îndemâna sunt fratele mamei si sotia lui, dar varul meu are probleme mari, cu el însusi în primul rând. Stiu ca oricare dintre ei ar pleca primul, m-as bucura ca celalalt sa-si refaca viata. Gândidu-ma la bunica, daca si-ar fi gasit un tovaras de viata dupa bunicul, cu siguranta am fi avut-o mai multa vreme alaturi de noi (desi cu mine e foarte des). Efectiv nu sunt în masura sa-mi dau cu parerea, pentru ca tu vorbesti despre o situatie speciala: cuplu stabil, legat afectiv, tu fiind copilul unic. Într-adevar, barbatii cred ca-si refac viata mai usor, si stii de ce? Pentru ca le e mai greu singuri decât femeilor, le e si mai greu sa duca durerea pierderii. Asta numai daca nu erau putin singuri dinainte si s-au simtit usurati dupa. Si ma gândesc la exemple concrete când spun asta, barbati care si-au adorat sotiile, dar nu le-au suportat absenta, aveau nevoie urgenta de un surogat.
Partea pozitiva este ca ai o relatie frumoasa si solida în continuare cu tatal tau, ca va aveti unul pe altul si comunicati pe toate planurile.
Antoaneta a spus asta la 30 octombrie 2009 la 5:46 am
@Antoaneta: draga mea, eu tot ce pot sa-ti spun (si te vei convinge pe parcursul vietii asteia, poate) este ca nu cred in surogate. De fapt, cred in existenta lor si imi displace existenta lor. Nu m-am atins pana acum de ele si sper sa am pana la capat puterea si gustul sa nu o fac.
confruntadurerea a spus asta la 30 octombrie 2009 la 6:25 pm