recunostinta pentru un drum bun

Stateam ieri in masina si ascultam la radio o bucata dintr-o arie care ii placea foarte mult mamei mele. Ma cuprinsese un fel de tristete obligatorie, nu neaparat autentica in intregime – nu putea fi autentica in intregime pentru ca era dublata de un simt al ridicolului foarte puternic, simt care imi dubleaza mie orice stare care da pe-afara, ca sa ma exprim plastic. Nu ma simteam in largul meu in starea aia, nu intelegeam de ce trebuie sa te intristezi cand asculti muzica pe care o asculta un om pe care-l adori, ma intrebam in timp ce aveam lacrimi in ochi daca nu cumva e si mult cliseu in impresionarile astea de ordin muzical. Dar, dupa ce s-a terminat bucata din arie, a inceput la radio muzica din “Indiana Jones and the Temple of Doom”. Nu stiu daca ati vazut filmul sau daca ati vazut alt film din seria “Indiana Jones”, nu stiu daca va place Indiana Jones ca personaj. Daca nu va place, eu zic sa va ganditi de mai multe ori la sistemul propriu de valori. Indiana Jones este un erou care mie una imi incanta mai toate cele. Muzica din film este victorioasa si usor caraghioasa deopotriva, ca si eroul filmului. Si, prin instalarea acestei noi muzici, s-a instalat si o noua dispozitie, asta ca sa mi se sublinieze cat de reala imi era tristetea anterioara si ca sa simt si zambetul mamei atunci cand imi spunea ca sunt ridicola in clipele in care adopt o stare fara ca ea sa ma inunde cu adevarat. Ei bine, muzica din “Indiana Jones” m-a inundat, mi-a umplut fiecare colt, m-a facut sa rad si m-a facut sa ma uit foarte atent pe strada, dat fiind ca ma deschisesem din nou dupa repriza nostalgica si indurerata. M-am si dat jos din masina, chiar daca ploua torential, pentru ca aveam starea mea obisnuita, starea in care imi place sa fac orice. Pentru ca mie, spre deosebire de multe alte femei, imi place sa fac cam orice. Din interes ingrozitor de real pentru reactiile mele la ceea ce fac, din interes real pentru cum sunt eu in diferite situatii. Un cult al personalitatii usor dement, dement in ideea ca nu imi place sa ma laud, rasfat, protejez ci imi place sa vad cum reactionez in orice situatie in care ajung. In viata mea care a incercat sa fie cuminte de dragul parintilor s-au intamplat, in pofida eforturilor, lucruri demne de cele mai incalcite filme. De la urmariri de masini pe viata si pe moarte pana la soldati cautandu-mi bombe in chiloti – s-au intamplat toate in cumintenia mea, cu toate ca nu le-am cautat si nu le-am vrut. Cuminte am ramas pe undeva, “nu stiu exact pe unde”, asa cum stiti ca spune cel mai bun prieten al meu. Cuminte e linia calauzitoare, sa zicem. Ca sa nu supar familia si sa dau de inteles in dreapta si-n stanga ca sunt un om pe care te poti baza. Eu nu iubesc mai mult un om pe care te poti baza dar vreau sa fiu eu unul, tot din respectul stiut fata de propria persoana.

Mergand pe strada in Berlinul de seara, cu ploaie torentiala si cu lumea care nu se grabea chiar daca ploua in halul in care ploua, m-am gandit foarte serios la multumire si nemultumire, la carcoteala fara sfarsit a romanilor in pofida entuziasmului initial legat de un loc. M-am intrebat ce si-ar dori romanii ca sa le fie si lor bine. Nu m-am intrebat rautacios si nu m-am exclus din intrebare pentru ca ma consider superioara lor ci pentru ca eu am avut intotdeauna foarte clar in minte ce imi doresc. Intotdeauna. Stiu, si sa ma ierte femeile din nou ca spun asta, cum femeile nu stiu decat foarte rar ce vor si cum isi irosesc viata intr-un “nu stiu ce” pe care-l asteapta si pe care-l cer fara cuvinte, un “nu stiu ce” care nu vine niciodata, justificandu-le astfel insatisfactia cronica. Ma tem ca nu doar femeile fac asa, deschiderea granitelor sexuale interioare a dus la imprumutarea unor lucruri nepotrivite de la un sex la altul. Eu una nu am fost niciodata atat de goala interior incat sa ma duc catre cineva sau catre ceva cu speranta de a fi umpluta. Tot asa, nu am venit la Berlin ca sa traiesc niste senzatii care sa ma dea pe spate si care sa ma faca sa simt ca fac ceva iesit din comun, ceva cu care pot sa dau peste nas, ceva cu care sa ma trezesc din amorteala. Viata mea nu a fost nici o clipa searbada, viata mea nu a asteptat niciodata o salvare exterioara. Realizand acest lucru, mi s-a conturat si mai bine profilul nemultumirii romanesti. Asteptarea unei salvari exterioare care nu doar sa te salveze ci sa te si trezeasca asa incat sa percepi cu toate simturile salvarea in cauza. Nemultumirea in propria situatie, iesirea temporara din ea doar pentru a constata apoi ca nu exista o situatie cu adevarat mai buna, cautarea periodica a unei iesiri doar pentru a confirma si reconfirma lipsa de superioritate a unei alte conjuncturi decat cea in care traiesti.

Va spun sincer ca nu am inteles, o spun fara pic de rautate, ce s-a intamplat cu romanii care au dat cu nasul prin Berlin, nu am inteles ce s-a intamplat cu romanii care au dat cu nasul prin alte tari, in general. Sunt femeile care se straduiesc sa para occidentale in speranta ca vor gasi un barbat occidental si sunt barbatii care se entuziasmeaza la valul de informatie care vine peste ei si care apoi se retrag obositi si inciudati, spunand ca experienta e consumata, cam asa cum zic eu ca se retrag barbatii dupa o noapte de sex prost. Atata agitatie, atatea fantezii ingramadite intr-o singura situatie, confruntarea cu propria incapacitate, clasificarea experientei de teama ca s-ar putea reveni asupra ei in termeni realisti, asa incat sa fie definite exact punctele slabe ale tale, ca erou principal in toata chestia.

Eu, ca erou principal in toata chestia, nu am de ce sa ma plang. Arhitectura Berlinului imi place la nebunie pentru ca stiu istoria fiecarei cladiri reci si fara haz, pentru ca despresia arhitecturala a acestui oras vorbeste atat de limpede despre depresia istorica a orasului. Or eu nu vreau chestii decorative, nu vreau casutele Amsterdam-ului in mijlocul Berlinului si nu vreau, in general, o atmosfera idilica. Pentru ca nu am venit aici in vacanta, nu vreau sa ma joc de-a Berlinul, eu traiesc aici. Si, daca tot traiesc aici, daca tot m-am hotarat sa fac treaba asta, nu am pretentii deplasate, nu ii arunc Berlinului pe umeri ceea ce nu trebuie sa duca. Stiam cum e si am venit in el pentru ca imi place felul lui de-a fi. Auster, depresiv, scindat si apoi reunit, plin de frustrare, plin de saracie, plin de rani cicatrizate greu. Plin de ratoni, plin de vulpi, plin de iepuri, plin de vulturi. Exista un respect pentru ritmul natural al lucrurilor aici, in Berlin, respect pe care nu l-am intalnit in nici un alt oras. Exista constientizarea faptului ca vindecarea de orice fel nu se poate grabi. Berlinezii nu musamalizeaza nimic. Nici cand vine vorba despre istorie, nici cand vine vorba despre intimitate. Se biciuiesc ironic, cu un zambet amar in coltul gurii, pentru tot ce nu au reusit sa fie dar nu suporta sa stea pe loc, nu suporta sa nu faca ceva, nu suporta sa nu faca treaba. Sunt constienti ca au pierdut mult, sunt constienti ca au mult de recuperat, sunt constienti ca nu au farmecul parizienilor sau londonezilor. Asa cum si eu sunt constienta ca nu am acest farmec. Ei stiu exact in ce punct se afla existenta lor si care sunt limitele acestei existente. Si eu stiu lucrurile astea. Nu vreau sa ma arunc intr-o baie de “joie de vivre” cand sufletul meu este chircit si durerea trecutului meu este nerezolvata. Nu vreau sa primesc lucruri cu care nu stiu, de fapt, ce sa fac. Nu vreau sa fac vinovat un oras (nu vreau sa fac vinovat pe nimeni, de fapt) pentru incapacitatile mele. Si nici nu vreau sa ma duc sa inghit detalii din Paris sau Londra, prefacandu-ma ca sunt degajata in aceasta inghitire – ca risc sa vomit totul si sa ma simt mai slabita si mai infometata decat atunci cand am ajuns acolo. Timpul lung petrecut in Paris, de exemplu, m-a facut sa imi subliniez inca o data limitele. Nu conteaza ca Parisul este spectaculos, nu conteaza ca are o vibratie spectaculoasa, nu conteaza arhitectura, nu conteaza senzualitatea – pentru mine nu conteaza toate astea, daca sunt sincera cu mine insami pentru ca nu vreau sa privesc zi de zi un oras care nu imi seamana, care nu face decat sa imi sublinieze incrancenarea si care ma forteaza sa ajung la nivelul lui fara sa ma poata ajuta in acest sens altfel decat prin simpla prezenta. Or simpla prezenta ca ajutor este un cliseu pe care eu nu il agreez pentru ca ii stiu lipsa de valabilitate. In Londra nu am stat destul, nu pot spune nimic dincolo de fascinatia initiala vecina cu un soc cultural in fata amestecului identitar de-acolo, in fata bunastarii care a ajuns la varf si care acum, firesc, decade. Multi expats de-aici, din Berlin, suspina dupa Londra dar recunosc virtutile indiscutabile ale Berlinului: “Berlinul este Londra mai sigura, mai ieftina si mai curata”. Eu nu as reduce la asta Berlinul, nu l-as transforma in metropola accesibila in care stai de nevoie doar pentru ca la Paris si la Londra ramai repede fara bani si poti fi injunghiat pe strada. Pe mine lucrurile astea nu ma intereseaza. Eu cheltui cam aceeasi bani peste tot, tocmai pentru ca placerile mele nu se schimba in functie de oras. Bucuresti, Berlin, Paris, Londra sau alte orase – “sera” mea, ca tot imi spunea un domn pe blog ca traiesc intr-o sera, are aceleasi nevoi, aceleasi placeri.

Berlinul pentru mine este primul oras in care ma misc autentic iar asta este cea mai importanta caracteristica a unui oras, la fel ca in cazul unei persoane langa care traiesti. Important este sa fii autentic in prezenta cuiva. Eu sunt autentica aici, mi s-au reglat toate interior pentru ca Berlinul traieste asa cum traiesc si eu. Si am stiut asta de la bun inceput. Nu am vrut o gura de oxigen care sa ma lase nauca si dependenta, eu am vrut sa fiu fidela firii mele,  nu am vrut sa scap de mine, nu am vrut sa uit de mine, nu am vrut sa devin un om mai cultivat datorita unui oras, nu am vrut sa ma incarc de frumusetea orasului ca sa ma simt un om mai bun. Am vrut sa ajung intr-un loc care functioneaza ca mine. Nu am vrut sa bifez experiente, nu am vrut sa consum Berlinul, nu sunt consumator de experiente, eu sunt doar consumator de produse.

Nu a existat fascinatia lucrurilor marunte care functioneaza aici, sunt un om care a trait foarte mult in alte tari, sunt un om care si-a depasit fascinatia pentru maruntisurile functionale ale Occidentului inca din liceu. Sunt un om care a avut norocul sau dibacia de a avea o viata intima atat de plina incat exteriorul a contat doar in masura in care bruia sau celebra aceasta viata, exteriorul m-a interesat doar in masura in care se mula neted sau aspru pe intimitatea mea. Nu a existat niciodata in mine o nemultumire de fond, o cautare infometata dupa orice care sa-mi satisfaca foamea, nu a existat nesiguranta, nu a existat nemultumire perpetua, a existat insa intotdeauna dorinta ca samburele meu sa stea intr-un pamant fertil. Nu mi-am cautat samburele niciodata, daca ma intelegeti. Nu am indoieli in privinta esentei mele dar am lipsa de confort cand samburele sta undeva aiurea.

Fiecare pas, fara urma de exagerare, pe care-l fac pe strazile Berlinului, ma umple de recunostinta. Nu m-am simtit nicaieri mai legata de mine decat aici, nu m-am simtit nicaieri mai activa in vibratia unei comunitati, in viata unui oras. Berlinul nu este un oras exuberant, spectaculos explicit, senzual explicit, nu este un oras care te copleseste ca o rafala de vant cald ci este un oras care-ti intra in oase ca vremea ploioasa. Ii simti toate articulatiile, toate miscarile, toate complexele, toate depresiile, toate eforturile – iar asta este cel mai mare compliment pe care mi-l poate face un oras. Cel de a-si lasa masinaria sa ma incorporeze.  De cand am ajuns aici nu m-a agresat absolut nimic dar m-au provocat zeci de lucruri in fiecare zi. De cand am ajuns aici nu am resimtit ciuda, furie, neputinta dar am simtit durere teribila cunoscand destine ale oamenilor de-aici si, mai ales, demnitatea acestor destine. M-au lasat fara grai gesturi de umanitate subtila, m-au mangaiat la propriu si la figurat oameni pe care-i credeam de gheata, orice om cu care am intrat in contact s-a pus la dispozitia mea zi si noapte si nu va ganditi la rahaturi de ordin administrativ, in alea eu nu am nevoie de ajutor, ca nu sunt tampita – ganditi-va la caderi emotionale, la caderi si ridicari ce tin de adaptare reala. Nu am fost grabita niciodata, am fost ascultata cu atentie intotdeauna, mi s-a spus ca nimic nu e nici o problema, simt si acum in tot corpul caldura momentelor in care ceva imi parea insurmontabil dar imi era reordonat si reprezentat in asa fel incat sa inteleg ca nu este insurmontabil. Pentru mine Berlinul va ramane primul loc din viata mea in care am putut sa fiu autentica, Berlinul va ramane orasul caruia ii voi purta cea mai puternica recunostinta, orasul care a sters mare parte din contorsionarile romanesti cauzate, in principal, de senzatia ca nu apartii prin nimic locului in care traiesti. Asa cum scriam cu multe, foarte multe luni in urma, am trait o mare parte din viata in pofida orasului in care locuiam. Berlinul va ramane orasul pe care-l respect si iubesc cel mai mult pentru ca a fost si este orasul cu care am trait.

Si revin la tema victorioasa si caraghioasa deopotriva din “Indiana Jones and the Temple of Doom”. Intotdeauna am fost asa: o fiinta cu manifestari ce pareau ridicole in mediul statut si putred romanesc, o fiinta care facea dreptate amuzandu-se in acelasi timp de proportiile hilare ale nedreptatii romanesti. Tristetea devastatoare nu m-a atins niciodata si nici nu cred ca o va face. Ca sa ma asigur ca nu se va intampla asta, am inteles pana si cum e cu moartea – doar ma stiti vanitoasa. M-am asigurat din toate partile. Durerea care sta si balteste in suflet nu ma caracterizeaza, ma ironizez din clipa in care incepe. Dintr-o combinatie de durerea crunta sanctionata fara mila de simtul ridicolului si eroism cu accente hilare a iesit o viata la Berlin. Si ce viata a mai iesit, ma scuzati ca indraznesc sa va spun. Dar va spun pentru ca m-am intrebat, asa cum am spus de la bun inceput, ce si-ar dori romanii cu adevarat ca sa considere ca viata lor a pornit, intr-adevar, pe un fagas bun.

~ prin confruntadurerea pe 14 octombrie 2009.