Lidl se intoarce

Intai o sa para un post glumet, legat de supermarket-ul Lidl dar, pana la urma, stiu eu ca se va transforma in ceva amar, greu de inghitit si greu de digerat. Prevad ca nu imi voi putea mentine tonul vesel pana la final si mai prevad ca supermarket-ul Lidl va deveni un simbol, incetand sa mai fie doar un supermarket. Ce sa va spun? Ma preocupa legatura dintre romanii presupus rasariti care vin la Berlin si supermarket-ul Lidl. Intai am intalnit acest supermarket in blog-ul lui Jean Lorin Sterian. Era acolo trecut ca cine stie ce element reprezentativ pentru Berlin, aruncat intr-o descriere asa cum imi repugna mie descrierile: cele care se vor detasate dar care sunt, de fapt, prapadite. “Lidl, Rewe, Aldi” sunt elemente din descrierea lui Sterian cand vine vorba despre intensitatea Berlinului. Si, de curand, in ultima lui postare, s-a mai adaugat un supermarket dar din Bucuresti: Angst. “azi-dimineata, pe la 11, mi s-a facut un pic dor de berlin. eram in supermarketul angst.” Nu ma mira ca i s-a facut dor de Berlin intr-un supermarket, daca imi intelegeti ironia. Dar cand sa ma supar putin pe Jean Lorin Sterian si sa imi amintesc ca nu a reusit sa scrie aproape nici o chestie in germana corect, nici macar strada pe care a locuit un timp in Berlin (strada este Isländische Straße si nu Islandische Strasse), am citit editorialul lui Mircea Cartarescu din EVZ si am gasit acolo un lucru care l-a disculpat instantaneu pe Sterian: “La Lidl, vânzătoarea-ţi zâmbeşte de parcă i-ai fi logodnic.” Ii pun pe cei doi pe acelasi nivel fara nici o ezitare. Am descoperit in consideratiunile amandurora legate de Berlin un infantilism jenant, nu din cel frumos. Indraznesc sa consider ca atunci cand vom depasi fascinatia supermarket-urilor occidentale si cand nu vom mai folosi cele cateva saptamani sau luni in alta tara drept palma peste obrazul tarii pe spinarea careia traim si la care ne intoarcem cu coada intre picioare – ei bine, indraznesc sa cred ca atunci vom avea sansa de a fi europeni. Fiind europeni, vom afla ca Lidl este un supermarket pentru saraci, va rog din toata inima sa imi scuzati aceasta neobrazare aruncata fara menajamente. Daca tot suntem legati de supermarket-uri si daca tot ne masuram calitatea sederilor intr-o tara straina in functie de ele, e bine sa mergem la Kaiser’s sau la basic, la supermarket-ul Galeriei Kaufhof din Alexanderplatz. Intelegeti-mi si iertati-mi aceste specificari dar nivelul romanesc trebuie saltat din toate colturile.

Ma intreb de multa vreme cum a ajuns la urechile romanilor ca Berlinul e la moda. Cine o fi zis ca e la moda? Ca a devenit un fel de Croatia pe cultural. Ma rog, acum s-a mai fasait treaba, mai ales de cand a postat Sterian la el pe blog ca experienta Berlinului este consumata. Sper. Sper sa o ia de buna toata lumea culturala din Romania, ca nu stiu cat mai rezist la articole si postari despre Lidl. Romanul e nascut milog, asta imi este clar. Si mai am o idee in minte, idee pe care nu reusesc sa mi-o scot: scriitorul adevarat, scriitorul puternic nu traieste din burse si din pomeni de alt tip. Parte din adrenalina scriiturii si din calitatea ei vine, zic eu, dintr-o viata necocolosita, o viata in care mai risti, mai traiesti, mai incerci, esti rebel, tai in carne vie, spui ce ai de spus oricui, nu astepti nimic, nu depinzi de nimeni, mergi si in alte locuri in afara de supermarket-uri. Si locuiesti, poate, in cartiere ca lumea, ca sa intelegi ceva din Berlin si sa nu ajungi sa te saturi de el pentru ca tu ai stat periferic si nasol si pentru ca socializarea ta s-a redus la niste zambete robotice schimbate cu vanzatoarele de la un supermarket.

Imi amintesc cum nu prea intelegeam cand mama imi spunea “s-a dus la Paris bou si s-a intors vaca”. Acum incep sa inteleg ce voia sa spuna citatul. Noi, romanii, suntem parca facuti sa ne intoarcem in Romania. Tot ce traim, traim in virtutea intoarcerii. Nu am avansa nici picati cu ceara. Nu vrem sa depasim nivelul asta de doi lei in care, asa cum face si domnul Cartarescu in EVZ, spunem ca nu ne pasa ce e in Romania, ca la Berlin e toamna frumoasa, ca e maraton, ca alegerile sunt civilizate. Cine se gandea ca nu? Si cat de searbada ne poate fi viata incat sa descriem ca suprema revelatie un nivel de trai decent? Ce spun romanii despre Berlin si ce spun ei, in general, despre tarile straine? Insira niste detalii pe care le stiu si homeless-ii de-aici, scuipa un pic pe Romania si pe urma se intorc si se presupune ca folosesc experienta Berlinului. Dar cum? Eu sunt convinsa ca nu o folosesc nicicum. O folosesc, poate, ca Madame Bovary, raportandu-se o viata intreaga la perioada petrecuta in strainatate ca la esenta vietii si momentul ideal dar traind o viata de cacat in paralel si dandu-se occidentali pentru a umili romanii care nu stiu nici macar trei rahaturi despre Occident. Sinucigandu-se mai pe ocolite, inhaland poluare, nu direct si asumat explicit.

Lipsa de seriozitate romaneasca se simte pana si in asimilarea unei experiente occidentale. Incapacitatea de a ne depasi provincialismele si meschinariile, incapacitatea de a ne face prieteni in alta tara, lipsa de disciplina, determinare in a ne integra cu adevarat intr-o societate asa incat sa scriem lucruri pertinente despre ea sau, macar, alienarea totala in mijlocul ei, alienare asumata descrisa cu talent. Nu, noi suntem ca o femeie de la tara scoasa prima oara la un restaurant. Nu ne simtim in largul nostru dar suntem mandri ca vom avea ce povesti la intoarcerea in sat si, la o adica, atunci cand cineva ne ataca, putem spune ca noi suntem cineva dat fiind ca am mancat la restaurantul respectiv.

Nu am remarcat ca cineva sa se intoarca in Romania transfigurat de experienta occidentala si hotarat sa aplice macar un detaliu in viata romaneasca. Experienta strainatatii trebuie bifata, la fel ca obiectivele turistice. Indraznim sa ne plasam mai sus de restul romanilor prin faptul ca iesim din tara. Dar nu suntem mai presus, cu nimic mai presus, ne intoarcem si ramanem la fel de romani doar ca suntem inciudati ca altii o duc mai bine si suntem disperati sa mai facem rost de niste fonduri ca sa plecam din nou. Nu cumva sa scoatem bani din buzunar si sa traim o viata pe bune, o viata in care sa inveti sa supravietuiesti cu adevarat intr-o societate occidentala. La ce ne-ar folosi? Romania este inca foarte buna de muls, coruptia si pilaraia din economie isi au corespondent si in cultura, nu exista tara care sa suporte cu atat de mult stoicism non-valorile si sa le si finanteze. De ce ar risca cineva? Si de ce ar schimba drumul casa-supermarket-casa? Nu poti sa stii ce se intampla daca te abati. Poate chiar descoperi Berlinul, de exemplu. Poate chiar vorbesti cu oameni, poate chiar intelegi ca este o experienta greu de consumat, poate chiar iti pui problema sa te rupi de Romania si sa incerci sa vezi cine esti dincolo de proptele. Poate.  Dar nu poti sa risti, mai bine mergi pe drumul batatorit.

Adevarul este ca oricine pleaca din tara pe bune, nu cu intentia de a da putin cu nasul intr-o periferie ca apoi sa dea peste nas cu aceasta experienta, prezentand-o in termeni cat mai vagi si neinspirati asa incat sa nu transpara, de fapt, saracia experientei la propriu si la figurat – oricine pleaca din tara pe bune nu se va mai intoarce niciodata. Tocmai pentru ca, dincolo de faptul ca intr-o zi vanzatorul de la nu stiu ce magazin s-ar putea sa fie mai nesimtit decat vanzatoarea bucuresteanca de nu stiu unde, o tara civilizata si puternica este o tara civilizata si puternica iar daca si tu esti asa nu ai cum cum sa nu ramai in ea, nu ai cum sa te intorci in mizerie. Insa, asa cum am mai spus, romanul nu poate decat sa dea cu nasul un pic asa incat sa aiba material pentru a se da mare. El nu vrea sa schimbe nimic, nu vrea sa construiasca nimic, el vrea burse, el vrea bani de la altii, el vrea sa ciupeasca, el vrea sa fraiereasca, el nu are curaj sa traiasca si nici nu isi doreste o viata palpitanta. El vrea doar sa aiba in catastif cateva experiente care sa dea bine. Dar, de fapt, mizeria, incalceala, promiscuitatea, relativul oricaror valori, nepotismul, banul castigat usor, lejera fraierire a unui popor nedus prea mult in alte tari – toate astea ii plac pana si intelectualului roman. Unde ar mai fi putut el sa scrie despre Lidl cu fascinatie? Nicaieri. Doar romanul e prost si citeste asa ceva, poate chiar cu admiratie. Pentru ca romanul nu a depasit admiratia fata de supermarket-uri bine organizate si admiratia fata de autostrazi. Si oricat de sofisticat s-ar da, oricat de european, oricat de boem, oricat de deschis si oricat de superior restului romanilor, excitarea taranului aflat la un Lidl in care vanzatoarele isi fac decent datoria nu va disparea prea repede. Romanul nu poate sa scrie in alta tara pentru ca el nu intelege ce se intampla in alta tara. Cat despre trairile lui – ele nu mai exista in alta tara, el nu mai poate gandi, el nu mai are nici o incantare si nici o problema atata vreme cat simte cele cateva binecuvantari elementare ale unei vieti occidentale. Nu se poate gandi nici la chestiile teoretice care-l preocupau pana atunci – e prea surescitat de iluminare, produse, asfalt, circulatie – si nu se poate gandi nici la societatea in care se afla – din aceleasi motive.

Ca sa ma exprim cat de cat frumos, spun ca, deocamdata, romanul e captiv. Intelectualul roman e captiv si el pentru ca, din pacate, el nu se ridica prea mult deasupra romanului mediu cand vine vorba despre emancipare reala. El ar vrea sa traiasca in Occident dar nu stie cum. O fi vreo bursa pe viata? Si, daca e o bursa pe viata, o reusi intelectualul roman sa aiba o discutie coerenta macar cu o vanzatoare? Si daca e si bursa, merge si discutia cu vanzatoarea, despre ce sa scrie intelectualul roman sau ce sa creeze? Ca nu are suficient de multa scarba fata de societatea romaneasca si nu are nici suficient de multa admiratie fata de societatea occidentala. Nu e bine in Romania dar nici in alta tara nu e cine stie ce din clipa in care chiar trebuie sa traiesti in ea. Cu mers la posta, cu mers la primarie, cu platit taxe, cu munca, cu prietenii stranse, cu petreceri, cu limba vorbita ca un nativ, cu o noua viata pe bune. Nu trebuie sa devii neamt, asa cum isi doreste in subtext domnul Cartarescu, nu trebuie sa devii francez, olandez, danez, suedez, italian – nu, nu trebuie. Nu trebuie sa te prefaci ca esti altceva decat esti, mimand niste chestii pe care le-ai prins si tu de la suprafata suprafetei. Trebuie sa-ti dai timp si sa ai decenta de a intelege ce se intampla cu o societate, trebuie, o spun din nou si din nou si din nou, sa functionezi in societatea respectiva. Sau macar sa o contempli cu adevarat, sa stii ce o defineste, ce o face sa functioneze. Si atunci garantez ca experienta se consuma greu sau poate niciodata si nu iti arde sa te lauzi prin ziare sau pe blog-uri cu ceea ce traiesti ci incerci sa impaci, fie si cu lupta crancena, cele doua conditii, cea de roman si cea de occidental.

Mircea Cartarescu, din Wilmersdorf-ul in care locuieste cu o bursa cateva luni, spune ca intelege de ce Caragiale a ales sa-si petreaca ultimii ani de viata in Berlin, intr-o tara civilizata. Cine nu intelege acest lucru? Ce e cu revelatiile astea ieftine aruncate aiurea si pentru nimic? Este o incurajare venita din partea domnului Cartarescu pentru intelectualii romani, este un indiciu al faptului ca si el se va muta intr-o tara civilizata in curand sau este, pur si simplu, o flecareala siropoaso-inutila care nu aduce nimic nou si care nu indica nimic, de fapt? O lauda demna de scoala generala de genul “mie nu imi pasa, tata ma duce unde vreau in vacanta”. Bem o bere, mergem pe urmele lui Caragiale, mergem la Lidl, bineinteles, intelegem de ce cineva vrea sa stea in strainatate si pe urma ce facem?

Stiu ce facem. Si asa inchei rotund post-ul. Intr-o zi, poate nu chiar la 11:00 dar pe-acolo, aflati intr-un supermarket din Bucuresti, ni se face putin dor de Occident.

~ prin confruntadurerea pe 29 septembrie 2009.