raportarea obligatorie la tine

Cu saptamani in urma, in cele doua zile in care am locuit in Kreuzberg, am gasit un citat al unei artiste contemporane. L-am uitat pana ieri. Pentru ca nu am fost nici de acord cu el dar nici nu mi-a starnit un dezacord suficient de puternic cat sa mi-l definesc. Valie Export o cheama pe artista, e nascuta in Linz si traieste in Viena. Citatul este: “Cand si femeile isi vor lasa balta copiii si barbatii iar societatea va tolera acest lucru atat din punct de vedere juridic cat si din punct de vedere social – ei bine, cand femeile vor reusi acest lucru, vor dezvolta o creativitate la fel de cuprinzatoare ca si barbatii”. Nefiind feminista, ba chiar avand mici suparari generate de exagerarile feminismului si deplangand multe lucruri frumoase care s-au pierdut din cauza acestor exagerari, am ales sa nu ma gandesc foarte mult la citat. Neavand nici cea mai vaga inclinatie catre intemeierea unei familii si nesimtind vreodata in mine nici cel mai firav instinct matern, nu mi s-a parut ca acest citat mi-ar putea oferi fie si o minima provocare. L-am luat, la rece, ca pe un contrapunct binevenit si gata, am inchis subiectul in mintea mea.

Pana cand, zilele astea, traind in casa unui artist homosexual in varsta, mi-a revenit in minte presiunea constructivului de ordin familial in cazul femeilor si, implicit, lipsa acestei presiuni in cazul barbatilor si, mai ales, in cazul barbatilor homosexuali. Intamplator, am inchiriat un timp apartamentul unui cuplu heterosexual in varsta, necasatorit si fara copii iar acum locuiesc in casa unui homosexual destul de in varsta, tot fara copii. Sa spun ca toti cei trei sunt creativi? Nu as putea spune asta cu toata gura. Au meserii creative teoretic si se descurca si ei cum pot. Nu exceleaza dar nici nu se fac de rusine. Se simte lipsa de responsabilitate familiala insa, in fiecare colt al casei, al discutiilor. S-a scos de multa vreme din calcul ideea ca menirea vreunuia din ei ar fi de ordin parental. Viata lor este mult mai comoda decat viata oamenilor cu copii pe care-i cunosc, se observa lesne o alegere atenta a lucrurilor destinate sa te rasfete, de la sapun pana la marca uleiului de masline. Casele sunt extraordinar de curate si pline de arta pe gustul meu. Nimic nu este lasat la voia intamplarii, ambele case arata ca niste poze din Elle Decoration. Oamenii calatoresc mult, se imbraca scump, au iubiri pasionale si la varsta asta, nu tin cu dintii de fidelitate, e de ajuns sa citesti dedicatiile de pe carti sau vederile care cad din reviste sau carti. Sunt oameni inca aflati pe piata, urat dar plastic spus. In pofida varstei, oamenii inca mai cauta si mai sunt cautati. Medicamentele, vitaminele, obiectele, lenjeria arata ca sexul este inca o parte esentiala a vietii lor. In cazul domnului homosexual sexualitatea se simte mai puternic decat in orice casa in care am locuit si are accente cel putin interesante, ele corespunzand intamplator preferintelor mele, cu mici nuante diferite, evident. Dormitorul este decorat exact ca o camera de spital. Nu va ganditi la obiecte care sugereaza asta. Nu. Ganditi-va la un pat de spital, o veioza prinsa de pat, o masa cu rotile si pe ea o tava pe care-ti poti pune mancare, un televizor si o perdea alba cu multe falduri. Baia este si ea alba integral, cu lumina de neon si cu un dulapior ca cel in care se tin medicamentele in spital, de obicei. Initial am crezut ca aceasta decorare reprezinta viziunea realista asupra conditiei noastre ca muritori dar am aflat ca decorarea este facuta strict in functie de preferinte sexuale si ca nu are nimic de-a face (nu constient, cel putin) cu perpetua noastra fragilitate si cu drumul incet dar sigur catre spital si moarte.

Initial mi-am zis ca ma aflu, in sfarsit, in mediul meu. Ca am casele pe care mi le-am dorit de mica si ca locuiesc in mijlocul energiei create de catre niste oameni care-mi seamana. M-am bucurat de fiecare detaliu, am mentinut in casa o ordine impaiata, m-am bucurat de fiecare ceasca, farfurie, pictura, album, de linistea perfecta si de curatenia impecabila, curatenie pe care indraznesc sa cred ca este greu sa o mentii intr-o casa in care sunt copii. In ambele case am gasit insa ceva care m-a pus pe ganduri. Ma refer la ceva concret. De pus pe ganduri m-au pus multe lucruri pana la urma dar nu din cele palpabile. La loc de cinste, in ambele case, se afla un desen facut de un copil. Stiti cum sunt desenele de copii: o poienita intinsa sau toata foaia numai cer si niste oameni mai mult schitati decat desenati. Desenele sunt proaspete, se vede dupa hartie, dupa faptul ca nu sunt deloc uzate si sunt puse deasupra biroului in ambele case. Si as putea sa imi spun repede: da, sunt niste oameni care nu au interes pentru a face copii sau nu au posibilitatea de a face copii dar asta nu inseamna ca nu le plac copiii. Doar ca eu nu as pune desene de copii pe pereti. Nu inteleg de ce as ajunge sa fac asta, nu inteleg nici cum au ajuns ei sa faca asta. Desenul ala de copil sta ca un mic cacatel in mijlocul casei, fiind in totala disonanta cu tot restul lucrurilor. Dar este singurul lucru viu tocmai prin aiureala lui, ca e prea putin sa spun “imperfectiune”. Si revin: eu nu mi-as pune un astfel de desen in casa. Fie vreau copii si atunci fac in asa fel incat sa ii am, facuti sau adoptati, fie nu vreau si atunci nu am de ce sa las o dovada a existentei lor sa troneze deasupra biroului meu. Si de-aici a pornit toata incurcatura mea, incurcatura care acum nu e cine stie ce dat fiind ca nu are cum sa duca prea curand catre o rezolvare si atunci eu am tendinta de a potoli lucrurile, nu imi place sa ma agit inutil.

Hedonismul, linistea, libertatea au cu adevarat farmec pana la finalul vietii? Intreb cat se poate de serios. Nu este nicicum o intrebare retorica dar nicicum. Si nici nu imi rasuna in minte un raspuns presupus evident. “Nu, nu, nu”. Nici vorba. Ma intreb cat poate dura autorasfatarea, cat te poti hrani dintr-o viata care nu te uzeaza crunt, cat te poti hrani, nu-mi vine sa cred ca o spun, dintr-o viata fara copii. Pe finalul ei, o viata fara copii pare sinistra, ca un muzeu pe inchidere. Cand corpul nu te mai sustine in a face fara absolut nici o problema toate porcariile sau minunile care-ti trec prin cap, lipsa copiilor devine macabra. Si ma supar ca e asa. De fapt, inca sper ca nu e asa. Inca sper ca viata se poate inchega si poate fi cu adevarat constructiva si fara copii. Imi amintesc cum, in lungile nopti in care citeam fara cine stie ce discernamant tot ce imi pica in mana despre fenomenul mortii, am dat si peste o carte tampitica, plina de revelatii ale celor intorsi din moarte clinica. Nu ideea ca se intorsesera cu revelatii ma deranja ci felul libidinos in care imi erau bagate pe gat aceste revelatii ma supara, felul in care era scrisa cartea, ce mai. Si, la un moment dat, a inceput sa se contureze ideea ca exista doua chei ale acestei lumi: iubirea si copiii. Mi s-a parut stupid. Cu iubirea am inteles, asta e limpede. Dar cu copiii? E de la sine de inteles ca trebuie sa se nasca pentru ca altfel s-ar duce naibii materialul, combustibilul lumii, evident. Dar de-aici si pana la a spune ca una din cheile existentei este sa ai un copil e drum lung sau cel putin asa mi s-a parut mie. Asa cum am mai spus si in alte posturi, eu cred ca poti ajuta un copil mult mai mult decat o fac parintii lui uneori. Ii poti fi un mentor mult mai bun decat parintii lui. Dar nu la asta m-am gandit zilele astea, nu m-am gandit la ce poti face pentru copii si ce nu ci, mai degraba, la ce pot face ei pentru tine, la cat de dura este palma pe care o poti primi la finalul unei vieti fara copii, cand, oarecum prapadit, daca nu prapadit de-a binelea, relativizezi tot ce nu este palpabil si tot ce va fi luat si preschimbat imediat dupa moartea ta. Lucruri precum casa, sa zicem. Ar mai ramane, ca treaba sigura, copiii. Se presupune ca nu ii schimba oricine asa usor, nici macar daca vor. Voluntar sau involuntar, ei vor purta foarte mult din incarcatura ta ani si ani de-a randul, daca nu cumva toti anii care vor urma.

Iata, asadar, cum aceasta “presiune a constructivului suprem”, cum am dat eu titlul de lucru problemei la mine in minte, m-a atins zilele astea. Pana si faptul ca am denumit treaba cu avutul de copii “constructivul suprem” m-a ingrijorat. M-am imaginat, la saizeci sau la saptezeci de ani. Cu iubitul meu, cu iubirea vietii mele. Cu amintiri senzationale, intr-o casa splendida, cu iubirea deloc sau foarte usor fisurata, amandoi aratosi, amandoi incercand (nu stiu, o spun cat se poate de sincer, cat se poate reusi cu adevarat) ceva vecin cu sexul din cand in cand. Gusturi bune, discutii la fel de aprinse ca in tinerete. Ceva asemanator cu dragostea dintre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Viata comoda, chiar luxoasa. Vesnicii pantaloni albi pe care-i poarta femeile la batranete cocheta in Germania si un pulovar cu dungi bleumarin, ca bluzele de marinar. Par blond (vopsit, ce-i drept), pantofi scumpi si comozi, parfum discret, ten impecabil, musculatura rezonabila pentru varsta in cauza, vigilenta decenta dat fiind ca nu bem, nu fumam, ne antrenam mintea in permanenta. Armonie in casa pentru ca nu ai cu cine sa te certi, intr-adevar. Nu ai facut si nici nu ai distrus viata nimanui. Nu ai fost nici Cruela dar nici Maica Tereza. Poate ca te cunoaste lumea, poate ca ai scris bine si ai avut un destin furibund, reactionar, interesant.

Conform buddhismului, cei din lumea de dincolo isi aleg parintii, asa incat convietuirea cu ei sa-i duca intr-o etapa superioara a existentei. Nu isi aleg neaparat niste parinti buni, nu e treaba de comoditate aici, isi aleg poate niste parinti teribili, tocmai pentru a se testa, a lupta, a se desavarsi prin aceasta lupta. Te intrebi, poate, cam ca in “Seinfeld”, de ce nu te-a ales si pe tine nimeni. Da’ nimeni. Cum oi fi tu daca, din tot Universul asta colcaind de fiinte nevoite sa se nasca si renasca, nimeni nu te-a vrut drept parinte? Atat de neinteresant sa fii? Dar dincolo de buddhism, oricat de frumoasa ti-ar fi povestea, oricat de multe povesti frumoase ai fi creat, nu ai creat obligativitatea cuiva de a-ti duce povestea mai departe. Pentru ca, repet, un copil iti va duce povestea mai departe, chiar daca te va detesta. In el se va fi cladit raportarea obligatorie la tine. Si oricat de mult imi repugna termenul “obligatoriu”, zilele astea mi-a incoltit in minte ideea ca, dincolo de libertate absoluta, dincolo de a fi cu un partener care sa creasca alaturi de tine fara sa aiba absolut nici o responsabilitate, dincolo de iubirea universala, dincolo de fluiditatea energiei si asa mai departe, nu sunt destul de puternica incat sa nu am pe cineva care sa aiba obligativitatea raportarii la mine. Mi-am dat seama ca, de fapt, aceasta nevoie este varful vanitatii mele. Si m-am speriat. Pentru ca eram atat de mandra de vanitatea mea si credeam ca ea ma va duce, nestingherit si negresit, catre o viata fara copii, fara prea multe responsablitati, fara uzura fizica prea mare.

Care sunt sansele reale de a-ti satisface vanitatea feroce fara a face si creste un copil? Este o intrebare care ma apasa zilele astea, in casa mea inchiriata si impecabila in care credeam ca imi voi gasi linistea si justificarea existentei de pana acum sau chiar justificarea existentei de-acum incolo. Placerea, rasfatul, o opera lasata in urma, iubirea par sa nu fi dus prea departe. Ma uit la desenul asta oribil facut de un copil si mintea mi se irita.

~ prin confruntadurerea pe 25 septembrie 2009.