visul nu isi atinge finalul

“I have a dream” capata conotatii diferite pentru mine zilele astea. De trei zile am un vis. Un vis la propriu, nu o ambitie, nu o fantezie. Visez de trei nopti incoace acelasi lucru, cam pe la aceeasi ora. Stiu asta pentru ca, dupa vis, ma trezesc si stau vreo doua ore treaza, citind o carte in italiana la o veioza mica si chioara. Faptul ca stiu foarte vag italiana dar ca mama si-ar fi dorit sa stiu ma ajuta sa ma linistesc si sa capat sansa de a adormi din nou, am senzatia ca fac ceva util, ceva important. Am gasit in biblioteca celei la care stau o carte a lui Robert Musil, autor care nu mi-a placut niciodata dar asta este o carte despre prostie si m-a prins subiectul. Asa ca ma straduiesc sa o citesc si sa o inteleg. Nu e foarte greu, de ce sa mint?

Visul e din ala care se petrece chiar in camera in care dormi, asa incat lucrurile sa fie si mai inspaimantatoare decat in visele care se petrec intr-un spatiu indepartat de cel in care te afli. In primele secunde nu stii daca visezi sau nu, in primele secunde ai convingerea ca se intampla cu adevarat treaba. Si te straduiesti sa o corectezi, sa iesi din ea, te ridici, te lupti, vrei sa pui capat situatiei, esti mai implicat decat in visele obisnuite. Eu visez de trei zile ca peste mine se afla un corp. Nu cu fata catre mine, nicidecum cu vreo urma de implicatie sexuala, asadar. Sta peste mine ca si cum as fi o saltea, sta cu spatele catre mine, doarme peste mine, cu fata in sus. Ii vad prin ceata doar o mana si am analizat-o cat am putut de atent asa incat sa stiu cu cine am de-a face. Nu vad destul de bine mana, chiar daca strang din ochi, chiar daca incerc din rasputeri sa ma concentrez. Dar simt ca este o mana familiara, o mana pe care o stiu foarte bine. Cu toate ca intreg corpul care sta peste mine ma incomodeaza, ma impiedica sa ma intorc, ma sperie prin prezenta lui intr-un loc atat de nepotrivit si ma sperie si prin lipsa lui de consideratie la adresa mea – ei bine, cu toate astea, nu am o senzatie convinsa de respingere, am doar o senzatie de disconfort fizic dar simt ca o impingere a corpului nu ar fi un lucru bun. Nu prea imi vine sa il imping, imi vine sa ma strecor de sub el si sa il las sa doarma sau sa stea linistit la mine in pat. Ceea ce si reusesc. Reusesc sa ma strecor de sub el dar, cand sa ma vad eliberata, in picioare, langa pat, ma trezesc. Visul nu isi atinge finalul.

Abia ieri noapte am reusit sa inteleg cine este corpul. Am fost putin dezamagita de realizarea asta. Corpul ala care sta peste mine si nu ma lasa nici sa dorm, nici sa ma misc firesc prin pat este corpul meu. Sunt eu peste mine, cu o totala lipsa de consideratie pentru mine. Si daca nu ar fi fost un vis, nici nu as fi scris tampenia asta. Pentru ca nu m-am desconsiderat niciodata, nu am fost niciodata complexata. Nu m-am cufundat niciodata in confortul complexului si desconsiderarii, eu m-am biciuit, autoeducandu-ma si scotandu-ma poate prea repede din gropi in care as fi putut sa ma odihnesc, fie ele si mai putin confortabile decat ar trebui sa fie un loc de odihna. Asadar m-am intrebat de unde vine metafora asta a lipsei de consideratie pentru mine. Atat de pregnant si deja atat de des. Trei nopti la rand e mult. Pentru acelasi vis, la aceeasi ora. Ma tem sa ma culc, nu glumesc. Ce imi era mie dezagreabil momentul culcarii, dar sa vedeti in ce hal ma tem de el acum.

In dimineata asta m-am uitat pe geam imediat cum m-am ridicat din pat, am vrut sa vad oameni si caini, copii, plante, am vrut sa ma rup de vis cu ajutorul lucrurilor vazute afara. Am vazut, ca la fiecare sfarsit de saptamana aici, in curtea interioara, o armonie si o impacare pe care nu le pot resimti in totalitate, nu cred ca voi putea sa ajung vreodata la ele si ma feresc sa le mimez, ma feresc sa cad in asimilari partiale si fortate ale unor realitati care nu imi sunt proprii. Lumea este, cel putin la nivelul meu de educatie, mult mai linistita decat mine. Aici, in Berlin. Si nu numai. Cam in toate tarile occidentale in care am fost. Mult mai impacata si mult mai deschisa, mult mai increzatoare. M-am uitat o jumatate de ora cum familia din casa de langa cladirea mea a cules perele din pom si le-a pus intr-un cos. E un balet al miscarilor care spune foarte mult despre ce se petrece in sufletul oamenilor. Felul in care se privesc oamenii aici, felul in care rup o para si o aseaza apoi in cos, felul in care-si mangaie copiii, felul in care privesc in jur. Intreg Berlinul, cu vulpile lui alergand peste tot, cu iepurii lui, cu aricii lui, cu vulturii lui, cu toti copacii batrani si enormi tronand, cu bicicletele lui, cu lentoarea lui cu toate ca e ditamai metropola cu un trecut chinuit – il privesc zi de zi si ma umplu de bucurie. Il privesc cu admiratie si ma mangaie, ma linisteste. Imi reda incredere in rasa umana. Dar il privesc ca o batranica. Stau pe sezlong si privesc cu incantare ca lumea nu e asa rea ca pe vremea mea. Ca lucrurile merg spre bine. Pot sa mor impacata, viata e treaba cu cap, viata decurge inteligent, viata duce undeva.  Si, dincolo de ideile (cu care ma las des imbatata) ca suferinta, incarcatura mea ca estica trebuie folosite in arta, in iubire, in relatiile adanci cu oamenii, in general – dincolo de toate astea, as vrea sa ma pot misca si eu mai usor prin cele ale lejeretii occidentale. Degeaba sunt un om care stapaneste (poate mai bine decat multi dintre nemti) teoretic mecanismele libertatii, emanciparii, elegantei. Degeaba. De pus in practica, nu le-am pus cu adevarat. Nu am trait cu adevarat (pana acum) lucrurile pe care le-am invatat teoretic. Libertate, toleranta, armonie – toate astea sunt notiuni despre care pot scrie zeci de pagini si banuiesc ca pot scrie chiar corect aceste zeci de pagini. Dar sunt lucruri de care am stat departe atat de multa vreme. Si schioapat in manifestarea lor. Ceea ce imi parea interesant initial la persoana mea in contextul occidental, imi pare acum o povara. Nu pentru cei din jur, ei par chiar foarte interesati de un tumult pe care nu l-au intalnit prea des. Mi se pare o povara pentru mine. Si ma intreb foarte serios daca o sa vina ziua in care o sa culeg si eu pere cu atat de multa gratie si liniste, cu atat de multa bucurie simpla. Duminicile nemtilor sunt intotdeauna ravasitoare pentru un suflet incrancenat ca al meu. Duminicile occidentalilor, in general.  Oricat de iubit si respectat ai fi de ei, oricat de calde si sincere le-ar fi imbratisarile, oricat de mult ar fi ei pregatiti sa te asculte si sa te sprijine, oricat de mare ar fi bucuria lor sa te aiba printre ei, tu nu faci decat sa participi la viata lor, asta nu e inca viata ta. Specific ca altul e culesul de pere intr-o metropola, dupa ce te-ai indepartat de viata de la tara de vreo cateva decenii sau chiar secole incoace si altul e culesul ala de pere la bunica de la tara in gradina. Nu e acelasi lucru. Nu ca as fi cules vreodata pere la bunica. Ca nu am bunici la tara, asa cum stiti. Dar eu vorbesc aici despre o intoarcere la cele elementare dupa o imensa perioada de emancipare. E un ciclu care se inchide superb, nu o ramanere in timp si in conceptii statute, agrare.

Si mi-am dat seama, chiar daca este o banalitate pe care mi-ar fi putut-o spune oricine imediat dupa ce ar fi ascultat cateva lucruri despre plecarea din Romania, ca viata mea aici este senzationala, este frumoasa in fiecare detaliu, este mangaietoare, este neteda, este calda si buna cu iz parintesc chiar, se simte ca atunci cand stai intins sub un soare potolit dar sofisticat de toamna. Dar nu este viata mea, este ceea ce mi-am dorit sa traiesc si ceea ce mi-as fi dorit sa fiu. Acum particip la ea dar ea este construita si mentinuta de cei din jurul meu. Nici nu stiu ce s-ar intampla daca as lasa cu adevarat esenta mea imbarligata sa se reverse in duminicile nemtilor. Sunt un musafir delicat si manierat, un musafir dorit si indragit. Totul e perfect. Viata e perfecta. Un singur lucru nu e in regula. Eu cea veche. Iar eu cea noua nu sunt inca gata. Sunt departe de a fi gata. Stiu ca se poate raspunde cu un cliseu de genul: se va sedimenta si aranja totul in timp, se va pastra ce este esential din trecutul tau si se vor adauga elemente noi din viata germana, se va aseza totul in timp, vei fi un amalgam reusit de identitate romaneasca si identitate occidentala, vei fi impacata pana la urma. Dar eu stiu ca nu e asa.

De-aici si corpul meu nesimtit peste somnul meu lin si german, insotit de fosnetul perilor din curtea interioara. Ma bucur de acest vis pentru ca el reprezinta si va reprezenta in continuare un barometru al integrarii si linistirii mele. Degeaba voi arata eu a fata fericita pe strada si poate chiar voi crede ca am atins frecventa care ma inconjoara, daca noaptea ma voi trezi cu corpul meu peste mine, neputand sa respir si sa ma misc in voie.

~ prin confruntadurerea pe 6 septembrie 2009.