privarea de confort fizic

down

Scot inca o pilda din cutia pildelor care mi-au fost servite in aceste luni la Berlin. Mi s-a spus ca s-a terminat cu alintul, cu rasfatul, cu mama si cu tata, mi s-a spus ca am trait o viata cocolosita si ca abia acum incepe realitatea. In subtext se afla ideea ca o voi duce rau. Tot in subtext, asa cum s-a intamplat de nenumarate ori in viata mea, sta ideea stupida cu care nu sunt de acord ca realitatea trebuie neaparat sa insemne chin, palme, compromisuri, lectii servite cu polonicul si nu cu lingura, mizerie de toate felurile, umilinta. O spun cu tandrete reala: pe mintea oamenilor s-au asternut atatea si atatea straturi de idei preconcepute, de clisee, de imbecilitati neprobate, negandite incat nici nu stii de unde sa incepi cu o explicatie, ar dura mult prea mult un antrenament care sa incalzeasca mintea oamenilor pentru a putea face apoi o miscare mentala fara repercusiuni grave.  Romanii sunt, din pacate, campioni la aceste straturi. Cu siguranta ca mai sunt si alte popoare care ar putea participa la olimpiada asta a imbacselii dar trebuie sa fiu sincera si sa spun ca eu nu le-am intalnit inca. Si am intalnit ceva popoare la viata mea. Si le-am cautat de potentiali paduchi, macar pentru a face complicatiile romanesti mai usor de explicat prin comparatie.

Asteptarea momentului in care o sa mi se infunde m-a insotit mai toata viata. Cred ca atunci cand dai un semn cat de mic ca nu se poate caca oricine in capul tau, esti trecut intr-un catastif si lumea te observa foarte atent. Unii oameni cu incantare, altii in asteptarea momentului descris la inceputul acestui paragraf. Asa e foarte simplu sa faci distinctia intre imbecili si oameni ca lumea. Nicidecum pentru ca iti plac oamenii care-ti cauta in coarne si care te incurajeaza, asa cum au mai incercat unii sa imi taie entuziasmul fata de categoria celor incantati, ci pentru ca lucrurile frumoase ale lumii asteia s-au cladit in primul rand datorita oamenilor care nu au inghitit mizerii. Iar cei care privesc cu incantare catre cei care nu inghit mizerii privesc cu incantare frumusetea lumii, implicit. Nu am inteles insa niciodata de ce lumea a presupus ca eu vreau sa fiu vesnic alintata, vesnic iubita, vesnic mangaiata, la propriu si la figurat. Nu am inteles de ce au fost proiectate pe viata mea aceste dorinte. Pentru ca eu nu le-am avut. Nu am simtit prea multa nevoie de iubire, de rasfat. Ele m-au responsabilizat teribil devenind o povara pana la urma. E foarte, foarte greu sa fii iubit, rasfatat, alintat. Nu stiu cata lume stie asta. Pentru ca nu stiu cata lume isi pune problema de a se revansa pentru aceste lucruri si nu stiu cata lume isi pune problema daca va putea sa mentina puritatea iubirii primite. Eu imi pun aceste probleme, mi le-am pus intotdeauna asa incat iubirea puternica din partea oricui m-a tinut mai degraba prizoniera decat sa imi dea libertatea pe care se presupune ca ti-o da iubirea.

Zilele trecute am ajuns intr-o situatie fara precedent. Nu intind pelteaua ci spun ca nu am mai avut unde sa stau, unde sa dorm. Eram rupta de orice confort si cel mai la indemana ar fi fost sa ma intorc la tata, in Bucuresti. Numai la gandul ca ma vor vedea vecinii intorcandu-ma cu coada intre picioare si mi-am zis ca dorm si pe strada. Stiu ca e o tampenie sa gandesti asa dar nu pot sa va spun decat ca ar trebui sa locuiti la mine pe scara cateva saptamani ca sa intelegeti dimensiunile meschinariei si bestialitatii mocnite. Initial am intrat in panica, nu recunosteam registrul situatiei, nu avusesem foarte des in viata mea disconfort “locativ”, sa-i spunem. Statusem la hoteluri mediocre  – cam la asta se rezumase disconfortul. Acum insa nu aveam unde sa stau. Punct. Nu aveam nici macar un loc mediocru. Nu stiu daca vi s-a intamplat asta vreodata, se resimte la fel de umilitor ca momentul in care te ratacesti intr-un oras sau intr-o padure.  Nu glumesc, nu e o metafora. Asa te simti. Mi-am zis, usor in gluma: “Asta e, hai ca incepe. Incepe maturizarea.” Nu puteam nici macar sa ma las doborata de situatie, eu trebuia sa ma gandesc ce e de invatat din ea. Nici nu incepuse bine treaba si eu ii asteptam insemnatatea. Nu mi-am pus nici o clipa problema ca merit sa fiu putin mai ingaduitoare decat in rest cu mine, eu imi spuneam ca merit ce mi se intampla si ca, neinvatand anumite lucruri (nu stiam care) inca, trebuie sa le invat acum, incepand de-acum, de fapt. Am ajuns, pana la urma, noaptea, intr-un apartament din Kreuzberg, cartierul a carui valoare este cosmetizata foarte dibaci dar care este, simplu si romaneste spus, cartierul turcesc din Berlin. Ceea ce pentru unii poate avea farmec, pentru mine nu este decat un reviriment al nesimtirii romanesti dar cu glas turcesc. Femei tarandu-se pe strada in papuci, barbati mergand cu nervi inaintea femeilor, pariuri sportive, cazinouri, döner, oameni frecand menta pe strada si uitandu-se a paguba la toata lumea care trece. Enclave de nemti care joaca rolul nepasarii sau convietuirii armonioase cu turcii. De fapt, dezgust fata de turci si strecurarea anevoioasa printre ei. Dar chiriile sunt ieftine si, asa cum se spune despre orice cartier jegos din Berlin, “aici se creeaza arta puternica”. Apartamentul in care am stat doua nopti era la parter, auzeam tot ce se discuta pe strada. Auzeam dar nu intelegeam, ca se vorbea in turca. Pe strada erau niste copaci atat de inalti si de stufosi incat in casa nu ajungea pic de soare. Nici macar zece minute pe zi. Pic de soare. Se auzea orice usa deschisa sau inchisa. Nu stiam inca unde voi pleca de-acolo si casa avea o igiena discutabila. Stiam, realist, ca e un fleac totul, ca nu inseamna nimic pe termen lung si ca e doar o pauza din felul meu obisnuit de a trai. Nu ma refer aici la conditii propriu-zise de trai ci la siguranta faptului ca ai unde sa dormi in viitorul apropiat si la un mediu familiar. Imi tot venea in minte altceva din ce mi s-a indrugat de cand sunt aici. Un domn mi-a spus despre un scriitor bulgar: “calatoriile lui incep acolo unde ale noastre se incheie”. Genul asta de fraza ma scoate din minti. E genul de fraza la care toti prostii spun un “aaaa” admirativ, fara sa inteleaga, de fapt, despre ce e vorba. Sunt fraze pe care un fost prieten al meu le nota intr-un carnetel de citate demne de folosit. Si am intrebat: “Adica?”. Cu tafna, domnul mi-a facut placerea de a explica: “Adica dumneavoastra va duceti intr-un oras renumit pentru cateva atractii, va cazati la hotel, va plimbati pe strazile importante si, gata, s-a terminat calatoria, nu?” Eu am raspuns: “Nu”. Insa nu mai conta ce ziceam eu. “Ei bine, el se duce pe campuri, pe dealuri, vorbeste cu oamenii simpli, mananca prin casele oamenilor.” Cliseu, cliseu, cliseu, cliseu mai gras decat mersul la hotel, dupa mine. “Un fel de Anthony Bourdain” am spus eu, cu rea intentie si mi-a mers figura, ca domnul s-a enervat. “Nu, nici vorba… aici discutam despre un pelerin adevarat, nu despre un turist. Un pelerin. Fara confort, intelegeti?” Nu. Sincer, nu inteleg. Dar nu i-am spus si am schimbat subiectul, ca ma dureau deja tamplele, simteam straturile alea de idei preconcepute si va jur ca in cazul asta mi se intampla unul dintre urmatoarele lucruri sau amandoua deodata: ma dor tamplele sau mi se infunda nasul.

Asa ca iata-ma intr-o oarece nesiguranta, intr-o oarece deruta, intr-o oarece mizerie. Asteptand sa imi iasa un demon din mine pe masura ce avansam in aceasta situatie. Demonul increderii in faptul ca suferinta nu are legatura cu micile greutati, demonul increderii ca suferinta adevarata, cea care atinge niste varfuri remarcabile, este cea care are baza existentei asigurata. Cand te preocupa faptul ca nu ai unde sa stai, nu prea mai ai timp de alte suferinte. Nu ai timp de suferinta cristalizata, inalta, grava. Nu stiam ce sa fac asa ca nu am facut mai nimic. Nu puteam nici sa sufar cu adevarat, nici sa ma bucur cu adevarat. Eram doar preocupata. Marunt, enervant, continuu. Asta e realitatea? Ce cacat slabut, pricajit, imbecil, fara rost. Stai si fierbi la foc mic. Se duce dracului tot ce esti, de fapt. Nu inveti nimic si poate, daca persisti in situatia de fata, uiti si ce ai invatat. Da, te arunci pe un taram nou dar nu toate aruncarile au rost, unele sunt doar stupide. Cliseul ca orice aruncare te desfunda si te invata este periculos. Si ma gandesc aici la felul in care am fost eu invatata sa inot, in Bucuresti. Profesoara de inot ne impingea in apa si pe urma ne intindea un bat catre care noi ne repezeam dar pe care ea il ridica mult prea sus ca sa-l putem atinge. In felul asta noi ne zbateam, inghiteam apa, eram terifiati, ne scufundam, dadeam iar ridicol din maini si din picioare. Nu ni se explicase nici o tehnica de inot, nu ni se aratase nici o miscare. Nu am invatat sa inot. Am invatat doar ca exista unii oameni care nu pot intelege ca mintea umana nu este un animal idiot care trebuie dresat.

Nu am avut si nu am nevoie de dresajul unor conditii precare de trai. Am stiut ce este suferinta de la cinci ani si jumatate, cand l-am vazut pe tata incercand sa convinga o vrabie sa nu se mai izbeasca de gardul casei noastre si sa iasa pe poarta. Tristetea tatei, grija tatei, ambele combinate cu zbaterea pasarii au fost premise excelente. Chiar daca eram rasfatata si iubita, am perceput toata durerea din jur. Intotdeauna. Putina lume poate banui care este realitatea, de fapt, daca este sa fim corecti. Lumea se amageste cu faptul ca greutatile vietii sunt cele care tin de acoperisul de deasupra capului, de mancare, de bani, in general. Lumea nu intelege ca aceste greutati sunt o binecuvantare, ele tinandu-te departe de confruntarea cu durerea adevarata. Nu trebuie sa nu stai la hotel si sa nu vizitezi orase ca sa descoperi lucruri. Nu trebuie sa crezi ca oamenii simpli sunt cei autentici. Nu trebuie sa crezi ca realitatea este cea in care esti fortat sa te privezi de confort fizic. Ca sa percepi cat mai mult din realitate, trebuie sa poti sa fii prezent, vigilent, fara uzuri marunte. Iar confortul fizic nu te protejeaza de perceperea suferintei sau de trairea ei, confortul fizic iti accentueaza chiar atentia acordata suferintei. Nu va ganditi la bogatii romani, ei nu sunt niste oameni cu adevarat bogati, ganditi-va la nobilime, la regi, ganditi-va la oamenii cu adevarat bogati ai lumii asteia. Ei sunt cei care isi indreapta cel mai des atentia asupra suferintei altora.

Ce m-a invatat ciocnirea asta cu asa-zisa realitate? Absolut nimic. Imi amintesc de ea ca de diminetile in care imi bazaia o musca in camera. Regretam ca nu am fost mai atenta inainte sa ma culc si ca nu mi-am golit camera de insecte. Ma ofticam, asta e cuvantul. Si mi se strica somnul. Si buna-dizpozitie pe o scurta perioada de timp. Dar era un fleac, asa cum un fleac este si ziua in care nu ai unde sa dormi. Este o lovitura sub centura din care nu inveti nimic, din loviturile sub centura nu se invata decat un singur lucru: sa le eviti pe cat posibil. Nu trebuie sa iti fortezi limitele cand esti un om destept. Ca doar nu esti un angajat aflat la team-building. Limitele unui om destept sunt fortate clipa de clipa, in cele mai cumplite moduri cu putinta, realitatea pe care o vede el ar dobori orice om care crede ca s-a ciocnit cu realitatea mancand putin si prost sau chiar deloc cateva zile.

Stau acum pe noua mea canapea alba, imi intra soarele prin toate geamurile, sub geam, in gradina cladirii, este o familie de nemti care mananca. E liniste aproape perfecta. Se aude doar clinchetul tacamurilor din cand in cand. Stau comod, foarte comod si incetul cu incetul imi vin in minte toate durerile si toate suferintele adevarate ale acestei lumi.

~ prin confruntadurerea pe 23 august 2009.

23 Răspunsuri to “privarea de confort fizic”

  1. Te privesc dintr-o parcare din Bilbao. Imi petrec sfarsitul de saptamana aici, cu camionul, asteptand ziua de maine ca sa pot incarca pentru Barcelona. Si am cazut in plasa textului tau: ce caut aici si de ce… Cat timp voi mai intinde si eu pelteaua, cata vreme ma voi mai amagi ca ceea ce fac e bine si constructiv? Se merita sa-ti bati capul cu probleme minore, sau pe care altii le considera acoperisul lumii?

    Trec printre randurile si-mi plac valurile pe care le produc. Ma simt ca intr-o gondola la Venetia. Am si muste care nu-mi dau pace… Totul coincide…

  2. Lipseste un “tale”… Scuze pentru insistenta.

  3. @Paul Gabor: Paul, mi se pare foarte reconfortant sa te stiu cazut in plasa textului meu. Nu din vanitate, sa nu ma intelegi gresit. Ci pentru ca ma bucura sa stiu ca ceea ce am scris trece si prin discernamantul tau. Iar contextul in care ma citesti adauga savoare. Nu din cea simpla ci din cea complicata. Placuta dar trista.

  4. Cand te preocupa faptul ca nu ai unde sa stai, nu prea mai ai timp de alte suferinte. Nu ai timp de suferinta cristalizata, inalta, grava. Nu stiam ce sa fac asa ca nu am facut mai nimic. Nu puteam nici sa sufar cu adevarat, nici sa ma bucur cu adevarat. Eram doar preocupata. Marunt, enervant, continuu. Asta e realitatea? Ce cacat slabut, pricajit, imbecil, fara rost. Stai si fierbi la foc mic. Se duce dracului tot ce esti, de fapt. Nu inveti nimic si poate, daca persisti in situatia de fata, uiti si ce ai invatat.

    Paragraful asta mi se pare o explicatie perfecta pentru multe dintre problemele romanilor. Sunt prea ocupoati cu realitatea imediata (cea cu strazile infundate la fiecare ploaie, cu drumuri proaste, cu oameni nepoliticosi, cu: de unde scot eu acum 10ron) si uita sa mai traiasca, uita sa se mai gandeasca la lucruri marete, sa scoata capul din feliuta lor.
    Mi se pare ca aceste lucruri se petrec mai des in Bucuresti decat in restul tarii, dar nu bag mana in foc. Ce-i drept, la americanul de rand din California n-am vazut diferente, doar motivele tinutului capului la cutie erau altele.

    Ma bucur ca ti-ai rezolvat problema (dupa cum reiese din finalul postului)

  5. @Xelomon: nu pot sa stiu cum ar fi romanii daca nu ar avea probleme financiare, locative sau alte probleme marunte. Vazandu-i cum sunt cand se imbogatesc, indraznesc sa cred ca saracia si meschinaria nu tin de finante ci de esenta. Am cunoscut si popoare sarace cu grandoare sufleteasca si mentala.

  6. Pusa pe fapte mari, pusa pe rascoliri mari, ca intotdeauna. Cine crede ca saracia te invata ceva, e un prost si cine crede ca saracia te apropie de suferinta “inalta” e si mai prost. Omul sarac, omul cu probleme marunte devine un monstru, un invidios, un meschin. Confuzia intre “probleme” si “suferinta” este prea adesea facuta in randul romanilor.

  7. @Mircea: rascolirile mari imi par sanatoase.

    Confuzia despre care scrii m-a iritat si pe mine intotdeauna.

  8. “Nu am inteles de ce au fost proiectate pe viata mea aceste dorinte. Pentru ca eu nu le-am avut. Nu am simtit prea multa nevoie de iubire, de rasfat. Ele m-au responsabilizat teribil devenind o povara pana la urma”
    La fel cum te-ar responsabiliza daca ti-ar spune cineva ca esti un “prieten de nadejde” chiar daca tu nu urmaresti asta?
    Mi s-a intamplat de multe ori sa ma leg pe o perioada scurta de cineva doar din cauza ca acel cineva s-a grabit cu afirmatii de genu “esti un prieten bun” etc. desi eu nu aveam nevoie de responsabilitatea asta. Zic responsabilitate pentru ca afirmatia aia m-a facut sa fac mai orice pentru a-mi mentine standardu. Ce ipocrit sunt. Hihi

  9. @Andreas: da, o afirmatie de genul celei pe care ai adus-o tu in discutie te responsabilizeaza. “Esti extraordinar, nu pot trai fara tine, esti viata mea, esti totul pentru mine, esti un prieten bun” si multe din aceeasi zona te responsabilizeaza. Asa cum ai spus, vrei sa te mentii la nivelul ala. E o treaba egoista, pana la urma. Nu stiu cat de mult vrei sa oferi dar stiu ca vrei sa mentii standardul ala (si) din respect pentru propria persoana, din dorinta de a-ti gadila si mai bine vanitatea. Niciodata nu stii exact (daca esti sincer cu tine) de ce vrei sa faci ceva ca lumea. Pentru standardul tau, pentru standardul altora. Motivatia reala a binelui ma preocupa de multa, multa vreme.

  10. @confruntadurerea: de cand sunt mic ma intreb de ce facem bine si cand am mai incercat sa deschid discutia cu mama sau cu prietenii mi s-a ras in nas si mi s-a spus ca e natural, normal, bine, omenesc etc. Dar eu am vrut sa trec de perdeaua asta a motivelor date intr-o doara si inca nu mi-am stabilit exact in minte motivele pentru care fac eu lucruri bune atunci cand le fac. Am intrezarit si in alte articole de-ale tale intrebari cu privire la motivele binelui si ma simt increzator cand vad ca ai curajul de a discuta aceasta idee. Pentru ca motivele pentru care facem bine nu sunt atat de simple pe cat incercam noi sa le prezentam, nu?

    Ma bucur ca acum te poti concentra din nou la suferinta adevarata. Deci ma bucur si ca ai o casa placuta. Sa fie bine.

  11. Ah. :(

  12. @Laur: motivatia reala a binelui ma preocupa inca de cand eram mica si imi iau de prin clasa a noua notite cu privire la asta, daca poti sa crezi asemenea nebunie. Am obsesia gestului pur. Si atunci disec fiecare gest (mai ales daca este al meu), cautandu-i motivatiile. Nu, nu ma intereseaza cliseul care sustine ca disecarea omoara gestul. Il omoara dar il si demasca. Nu am intalnit inca o motivatie perfect pura a binelui. Inca o caut.

    @Messa: “Ah” si de la mine. Incantarea ca te intalnesc din nou in comentarii este concentrata in acest “ah”.

  13. Mama, tata, acasa… Pe picioarele tale… O sa vezi tu… Ce? Realitatea e cruda. Realitatea e cruda atunci cand cazi de pe scara. E cruda atunci cand pici de la inaltime. Atunci cand se coboara incet, lin e doar realitate… Realitatea e cruda cand nu se intampla, cand nu produce brusc o fisura si navaleste in universul cu care ne inconjuram. Dupa ce a navalit e realitate si atat. Iti convine sau nu. Daca se strecoara incet atunci nu mai e nici o problema.

    Dar, exista un dar intotdeauna, pana unde se poate cobora pe scara realitatii? Departe, foarte departe. Nu vorbim de o scara “morala” a realitatii… Sus-ul si jos-ul sunt doar doua puncte extreme alese orientativ. Fiecare le defineste… Inapoi la scara… E suficient sa circuli noapte prin locurile prin care nu trebuie sa circuli… Deschizi usile bordelurilor, arunci o privire si inchizi usa. Daca mai poti. Stai cateva minute in zona rau famata a orasului si il privesti ala care asemeni fantomei lui Bob Marley striga “Peace, man! Peace!” tragand din joint si incercand sa ii desparta pe doi cocalari care se luptau pentru ceva… Imaginea sepcii jegoase cu Microsoft pe capul barbosului care is dormea linistit somnul in sacul de dormit amplasat in usa magazinului. Toate fac parte din realitate. Realitatea e fluida.

    Intrebarea nu e daca te poti/ma pot/ intalni cu realitatea de felul acesta. Se poate intampla oricui, incet, fluid, pe nesmitite. Ne adaptam la ea incetul cu incetul.

    Intrebarea este daca odata ajunsi in partea care nu ne convine a realitatii putem pleca inapoi…

  14. @offlineblg: eu cred in forta interioara explicita, sa zicem, nu cred in resemnare, nu cred in capitulare. Inca imi vad viata ca pe un destin de supererou, cu toate palmele si temperarile venite din jurul meu.

    Realitatea este fluida, fara indoiala. Incerc sa slefuiesc cat mai bine diferentele preconcepute intre bine si rau, incerc sa asimilez tot.

    Dar as fi ipocrita sa nu recunosc ca ador puterea si ca ador victoria. Ele sunt adrenalina mea si, chiar daca multi spun ca tuturor le-ar placea sa se hraneasca din putere si victorii, nu este asa. Majoritatea prefera calea de mijloc. Fara caderi, fara victorii.

  15. @confruntadurerea & offlineblg: realitatea e fluida in masura in care avem noi capacitatea de a o face fluida; ea are bucati contondente de multe ori, e un material departe de fluid pe care noi trebuie sa-l fluidizam. In masura in care percepem o realitate nefasta ca atare, ne vom stradui continuu sa iesim din ea. Cand ne “adaptam” inseamna ca nu mai percepem caracterul nefast. Adaptarea e de cele mai multe ori resemnare.

  16. Stiti cum e, dragilor… prin adaptare “fie se castiga o caracteristica noua, fie se pierde una ancestrala”. Nu poti sa stii :) E riscanta adaptarea asta.

  17. @Laur: o platitudine din partea mea – eu cred ca realitatea este fluida si ca noi ii punem tot felul de baraje stupide. Ar fi mult de discutat (cand nu e?) pe tema asta, pe marginea felului in care functioneaza lucrurile, pe marginea felului in care se intrerup sau strica lucrurile.

    @Mircea: riscanta adaptarea, da. Eu am dat intotdeauna acestui termen (celui de “adaptare”) o conotatie negativa, cu toate ca imi dau seama ca nu are o conotatie negativa intotdeauna, evident. Dar mie imi displace acest cuvant. Prefer sa nu pierd nimic “ancestral” (adaptand acest “ancestral” si lasandu-l sa denumeasca de data asta toate convingerile mele, forta mea interioara), nu ma intereseaza foarte mult caracteristicile noi.

  18. Adaptarea, procesul asta prin care eufemizam capitularea. Nu, nu ne putem adapta. De-asta ai plecat, Liebchen, si de-asta am sa vin eu.

  19. @Messa: tu sa stii ca eu te astept.

  20. Cumva nu reusesc sa fac legatura, decat partial, intre postul tau de aici si cel despre supermarketul din berlin care apare la cartarescu. Mi se par pe alocuri contradictorii in convingeri, nu rodul unei gandiri unitare. De ce, pentru ca romania (majoritatea, Cartarescu inclus) inca nu a trecut de bariera confortului fizic. Traieste la parter, fara lumina, in oarece jeg, cu zgomote din apartamentele invecinate penetrand prin pereti. Intr-o situatie ca asta, prima etapa prin care treci, tu, om, cand iesi din tara e sa te minunezi ca se poate altfel. Sa lauzi confort, sa casti gura la vitrine si sa mangai cu obrazul pulovere prin magazine :) . De-abia mai tarziu treci de treaba asta si zaresti si dincolo de neonul magazinului.
    Asa ca singurul mod in care cele 2 postari ale tale imi par in armonie ar fi cel in care ‘reprosul’ tau s-ar adresa intepenirii in faza unu, si nu existentei fazei unu. Argumentul pe care-l vazusem la un moment dat prin comentarii, scriitorul din sfera lui inalta nu trebuie sa se preocupe de placerile stomacului (lasand la o parte autorii cartilor de bucate :) nu mi s-a parut foarte valid, exact din motivele pe care le spuneai tu.

  21. @c: bariera confortului fizic exista la romani, fara indoiala. Ei nu au trecut de ea. Prima reactie, a doua, a treia in fata Occidentului este sa te minunezi ca lucrurile sunt confortabile. La un moment dat depasesti aceasta conditie de etern mirat si emotionat in fata lucrurilor de baza. Apoi apare Cartarescu in discutie si ma mira ca nu ai sesizat ce era important dar o spun eu direct: nu poti plesni un popor intreg, legatura cu un presedinte, agitatia romaneasca, cu niste fleacuri la nivelul de baza cand stii ca banii tai vin din Romania, ca faci parte din structurile romanesti si ca te vei intoarce curand si inevitabil la ele (poate chiar si confortabil). In plus, daca nivelul tau este unul de baza, scrie in consecinta intotdeauna, nu mima lejeretea occidentala atunci cand esti in Romania. Nu am pretentia sa o ai dar ar fi mai bine pentru literatura romaneasca, pentru autenticitatea ei, sa se scrie autentic. Daca nivelul este cel al omului care, asa cum spui, mangaie pulovare in magazine, scrie despre asta. Nu incerca sa fii un tip de om in Romania ca apoi sa devii un alt tip de om cand esti pentru cateva saptamani in strainatate. In plus, tonul lui Cartarescu nu se potrivea cu lucrurile descrise – era tonul unui om aflat intr-o gradina ascunsa pariziana. Doar ca vocea venea din magazinul Lidl. Era absurd, era stupid, tonul nu era in concordanta cu cele descrise, cele descrise nu serveau scopului iar scopul era unul la nivel de liceean de provincie. Nu ma intelege gresit, nu ma deranjeaza entuziasmul real al unui om in fata micilor bucurii de suprafata occidentale. Dar nu ne aflam in aceasta situatie in discutia despre Cartarescu.

    Tu ai incercat o fortata punere in armonie a celor doua postari. Fie si asa, ele nu se contrazic. Eu, pe langa multe alte convingeri ferme, am si convingerea gandirii mele unitare. Speram intr-o provocare din partea ta dar nu a fost o provocare, a fost doar o combinatie fortata a interpretarilor tale, nici macar a postarilor, de fapt.

    Ia intotdeauna in seama contextul in care sunt emise niste idei. Este esential. Ia intotdeauna in seama personajele si pozitia lor in raport cu subiectul.

  22. exact intuitia (nu convingerea pentru ca nu te cunosc iar blogul ti-l citesc de vreo 2 zile doar) gandirii tale unitare ma impinsese sa comentez (rar comentez si o fac doar atunci cand ori nu inteleg si subiectul ma intriga si atunci incerc clarificare ori cand parerea autorului mi se pare atat de divergenta de a mea incat simt nevoia sa echilibrez). comentariul n-a fost o provocare ci doar o incercare din partea mea de a intelege cum se leaga cele doua. nu era un ‘domnisoara, te contrazici’ ci ‘zi-mi daca acea concluzie pe care o am eu – intepenitul in f1 – este de fapt ce-ai vrut sa spui’. recitesc acum ce-am scris si vad ca nu e explicita cererea mea (e adevarat ca sufar de pacatul asta, al neexplicitarii pana la capat decat in momente cu ditamai miza) si ca mi-a scapat din vedere contextul: de cartarescu stiu doar ca e un scriitor destul de mainstream aici in romania, posibil ‘overhyped’, din care am citit doar levantul (insa pe sarite, pagini la intamplare, n-am putut de la cap la coada) si doar pentru ca mi-l pusese in mana un om care inseamna mult pentru mine.

    o mica paranteza, fara legatura cu subiectul lidl, ce spuneai, combinatia interpretarilor mele si nu a postarilor tale, din pacate nu pot niciodata sa zic ca inteleg un text exact asa cum l-a scris autorul, intotdeauna o sa fie brodat cu interpretarea mea, nu pot pricepe decat asa. in cazul fericit interpretarea se potriveste cu ideea comunicata insa, din pacate, nu intotdeanua. nu vorbesc acum de texte gen demonstratia teoremei lui pitagora pentru care exista un limbaj universal inteles, ci restul, discutabile. si mai bine ma opresc aici, discutia risca sa devina prea abstracta si pana la urma fara beneficii :)

  23. @c: era nevoie de un marunt joc de putere ca sa ne cunoastem cu adevarat. Glumesc. A fost doar o neintelegere a tonului din partea mea. Intelegand tonul reinterpretez si ma bucur ca am lamurit niste lucruri.

    Parerea ta despre Cartarescu coincide cu parerea mea. Cred ca suntem pe aceeasi unda si in privinta celorlate subiecte continute in discutia noastra. Mica deruta a aparut in combinarea entuziasmului firesc in fata Occidentului cu ceea ce a scris Mircea Cartarescu din contextul occidental.

    Mi-a placut. Ca am vorbit. Si ca am deschis ce era de deschis catre drumul comunicarii dintre noi.

Lasă un răspuns