privarea de confort fizic

Scot inca o pilda din cutia pildelor care mi-au fost servite in aceste luni la Berlin. Mi s-a spus ca s-a terminat cu alintul, cu rasfatul, cu mama si cu tata, mi s-a spus ca am trait o viata cocolosita si ca abia acum incepe realitatea. In subtext se afla ideea ca o voi duce rau. Tot in subtext, asa cum s-a intamplat de nenumarate ori in viata mea, sta ideea stupida cu care nu sunt de acord ca realitatea trebuie neaparat sa insemne chin, palme, compromisuri, lectii servite cu polonicul si nu cu lingura, mizerie de toate felurile, umilinta. O spun cu tandrete reala: pe mintea oamenilor s-au asternut atatea si atatea straturi de idei preconcepute, de clisee, de imbecilitati neprobate, negandite incat nici nu stii de unde sa incepi cu o explicatie, ar dura mult prea mult un antrenament care sa incalzeasca mintea oamenilor pentru a putea face apoi o miscare mentala fara repercusiuni grave.  Romanii sunt, din pacate, campioni la aceste straturi. Cu siguranta ca mai sunt si alte popoare care ar putea participa la olimpiada asta a imbacselii dar trebuie sa fiu sincera si sa spun ca eu nu le-am intalnit inca. Si am intalnit ceva popoare la viata mea. Si le-am cautat de potentiali paduchi, macar pentru a face complicatiile romanesti mai usor de explicat prin comparatie.

Asteptarea momentului in care o sa mi se infunde m-a insotit mai toata viata. Cred ca atunci cand dai un semn cat de mic ca nu se poate caca oricine in capul tau, esti trecut intr-un catastif si lumea te observa foarte atent. Unii oameni cu incantare, altii in asteptarea momentului descris la inceputul acestui paragraf. Asa e foarte simplu sa faci distinctia intre imbecili si oameni ca lumea. Nicidecum pentru ca iti plac oamenii care-ti cauta in coarne si care te incurajeaza, asa cum au mai incercat unii sa imi taie entuziasmul fata de categoria celor incantati, ci pentru ca lucrurile frumoase ale lumii asteia s-au cladit in primul rand datorita oamenilor care nu au inghitit mizerii. Iar cei care privesc cu incantare catre cei care nu inghit mizerii privesc cu incantare frumusetea lumii, implicit. Nu am inteles insa niciodata de ce lumea a presupus ca eu vreau sa fiu vesnic alintata, vesnic iubita, vesnic mangaiata, la propriu si la figurat. Nu am inteles de ce au fost proiectate pe viata mea aceste dorinte. Pentru ca eu nu le-am avut. Nu am simtit prea multa nevoie de iubire, de rasfat. Ele m-au responsabilizat teribil devenind o povara pana la urma. E foarte, foarte greu sa fii iubit, rasfatat, alintat. Nu stiu cata lume stie asta. Pentru ca nu stiu cata lume isi pune problema de a se revansa pentru aceste lucruri si nu stiu cata lume isi pune problema daca va putea sa mentina puritatea iubirii primite. Eu imi pun aceste probleme, mi le-am pus intotdeauna asa incat iubirea puternica din partea oricui m-a tinut mai degraba prizoniera decat sa imi dea libertatea pe care se presupune ca ti-o da iubirea.

Zilele trecute am ajuns intr-o situatie fara precedent. Nu intind pelteaua ci spun ca nu am mai avut unde sa stau, unde sa dorm. Eram rupta de orice confort si cel mai la indemana ar fi fost sa ma intorc la tata, in Bucuresti. Numai la gandul ca ma vor vedea vecinii intorcandu-ma cu coada intre picioare si mi-am zis ca dorm si pe strada. Stiu ca e o tampenie sa gandesti asa dar nu pot sa va spun decat ca ar trebui sa locuiti la mine pe scara cateva saptamani ca sa intelegeti dimensiunile meschinariei si bestialitatii mocnite. Initial am intrat in panica, nu recunosteam registrul situatiei, nu avusesem foarte des in viata mea disconfort “locativ”, sa-i spunem. Statusem la hoteluri mediocre  – cam la asta se rezumase disconfortul. Acum insa nu aveam unde sa stau. Punct. Nu aveam nici macar un loc mediocru. Nu stiu daca vi s-a intamplat asta vreodata, se resimte la fel de umilitor ca momentul in care te ratacesti intr-un oras sau intr-o padure.  Nu glumesc, nu e o metafora. Asa te simti. Mi-am zis, usor in gluma: “Asta e, hai ca incepe. Incepe maturizarea.” Nu puteam nici macar sa ma las doborata de situatie, eu trebuia sa ma gandesc ce e de invatat din ea. Nici nu incepuse bine treaba si eu ii asteptam insemnatatea. Nu mi-am pus nici o clipa problema ca merit sa fiu putin mai ingaduitoare decat in rest cu mine, eu imi spuneam ca merit ce mi se intampla si ca, neinvatand anumite lucruri (nu stiam care) inca, trebuie sa le invat acum, incepand de-acum, de fapt. Am ajuns, pana la urma, noaptea, intr-un apartament din Kreuzberg, cartierul a carui valoare este cosmetizata foarte dibaci dar care este, simplu si romaneste spus, cartierul turcesc din Berlin. Ceea ce pentru unii poate avea farmec, pentru mine nu este decat un reviriment al nesimtirii romanesti dar cu glas turcesc. Femei tarandu-se pe strada in papuci, barbati mergand cu nervi inaintea femeilor, pariuri sportive, cazinouri, döner, oameni frecand menta pe strada si uitandu-se a paguba la toata lumea care trece. Enclave de nemti care joaca rolul nepasarii sau convietuirii armonioase cu turcii. De fapt, dezgust fata de turci si strecurarea anevoioasa printre ei. Dar chiriile sunt ieftine si, asa cum se spune despre orice cartier jegos din Berlin, “aici se creeaza arta puternica”. Apartamentul in care am stat doua nopti era la parter, auzeam tot ce se discuta pe strada. Auzeam dar nu intelegeam, ca se vorbea in turca. Pe strada erau niste copaci atat de inalti si de stufosi incat in casa nu ajungea pic de soare. Nici macar zece minute pe zi. Pic de soare. Se auzea orice usa deschisa sau inchisa. Nu stiam inca unde voi pleca de-acolo si casa avea o igiena discutabila. Stiam, realist, ca e un fleac totul, ca nu inseamna nimic pe termen lung si ca e doar o pauza din felul meu obisnuit de a trai. Nu ma refer aici la conditii propriu-zise de trai ci la siguranta faptului ca ai unde sa dormi in viitorul apropiat si la un mediu familiar. Imi tot venea in minte altceva din ce mi s-a indrugat de cand sunt aici. Un domn mi-a spus despre un scriitor bulgar: “calatoriile lui incep acolo unde ale noastre se incheie”. Genul asta de fraza ma scoate din minti. E genul de fraza la care toti prostii spun un “aaaa” admirativ, fara sa inteleaga, de fapt, despre ce e vorba. Sunt fraze pe care un fost prieten al meu le nota intr-un carnetel de citate demne de folosit. Si am intrebat: “Adica?”. Cu tafna, domnul mi-a facut placerea de a explica: “Adica dumneavoastra va duceti intr-un oras renumit pentru cateva atractii, va cazati la hotel, va plimbati pe strazile importante si, gata, s-a terminat calatoria, nu?” Eu am raspuns: “Nu”. Insa nu mai conta ce ziceam eu. “Ei bine, el se duce pe campuri, pe dealuri, vorbeste cu oamenii simpli, mananca prin casele oamenilor.” Cliseu, cliseu, cliseu, cliseu mai gras decat mersul la hotel, dupa mine. “Un fel de Anthony Bourdain” am spus eu, cu rea intentie si mi-a mers figura, ca domnul s-a enervat. “Nu, nici vorba… aici discutam despre un pelerin adevarat, nu despre un turist. Un pelerin. Fara confort, intelegeti?” Nu. Sincer, nu inteleg. Dar nu i-am spus si am schimbat subiectul, ca ma dureau deja tamplele, simteam straturile alea de idei preconcepute si va jur ca in cazul asta mi se intampla unul dintre urmatoarele lucruri sau amandoua deodata: ma dor tamplele sau mi se infunda nasul.

Asa ca iata-ma intr-o oarece nesiguranta, intr-o oarece deruta, intr-o oarece mizerie. Asteptand sa imi iasa un demon din mine pe masura ce avansam in aceasta situatie. Demonul increderii in faptul ca suferinta nu are legatura cu micile greutati, demonul increderii ca suferinta adevarata, cea care atinge niste varfuri remarcabile, este cea care are baza existentei asigurata. Cand te preocupa faptul ca nu ai unde sa stai, nu prea mai ai timp de alte suferinte. Nu ai timp de suferinta cristalizata, inalta, grava. Nu stiam ce sa fac asa ca nu am facut mai nimic. Nu puteam nici sa sufar cu adevarat, nici sa ma bucur cu adevarat. Eram doar preocupata. Marunt, enervant, continuu. Asta e realitatea? Ce cacat slabut, pricajit, imbecil, fara rost. Stai si fierbi la foc mic. Se duce dracului tot ce esti, de fapt. Nu inveti nimic si poate, daca persisti in situatia de fata, uiti si ce ai invatat. Da, te arunci pe un taram nou dar nu toate aruncarile au rost, unele sunt doar stupide. Cliseul ca orice aruncare te desfunda si te invata este periculos. Si ma gandesc aici la felul in care am fost eu invatata sa inot, in Bucuresti. Profesoara de inot ne impingea in apa si pe urma ne intindea un bat catre care noi ne repezeam dar pe care ea il ridica mult prea sus ca sa-l putem atinge. In felul asta noi ne zbateam, inghiteam apa, eram terifiati, ne scufundam, dadeam iar ridicol din maini si din picioare. Nu ni se explicase nici o tehnica de inot, nu ni se aratase nici o miscare. Nu am invatat sa inot. Am invatat doar ca exista unii oameni care nu pot intelege ca mintea umana nu este un animal idiot care trebuie dresat.

Nu am avut si nu am nevoie de dresajul unor conditii precare de trai. Am stiut ce este suferinta de la cinci ani si jumatate, cand l-am vazut pe tata incercand sa convinga o vrabie sa nu se mai izbeasca de gardul casei noastre si sa iasa pe poarta. Tristetea tatei, grija tatei, ambele combinate cu zbaterea pasarii au fost premise excelente. Chiar daca eram rasfatata si iubita, am perceput toata durerea din jur. Intotdeauna. Putina lume poate banui care este realitatea, de fapt, daca este sa fim corecti. Lumea se amageste cu faptul ca greutatile vietii sunt cele care tin de acoperisul de deasupra capului, de mancare, de bani, in general. Lumea nu intelege ca aceste greutati sunt o binecuvantare, ele tinandu-te departe de confruntarea cu durerea adevarata. Nu trebuie sa nu stai la hotel si sa nu vizitezi orase ca sa descoperi lucruri. Nu trebuie sa crezi ca oamenii simpli sunt cei autentici. Nu trebuie sa crezi ca realitatea este cea in care esti fortat sa te privezi de confort fizic. Ca sa percepi cat mai mult din realitate, trebuie sa poti sa fii prezent, vigilent, fara uzuri marunte. Iar confortul fizic nu te protejeaza de perceperea suferintei sau de trairea ei, confortul fizic iti accentueaza chiar atentia acordata suferintei. Nu va ganditi la bogatii romani, ei nu sunt niste oameni cu adevarat bogati, ganditi-va la nobilime, la regi, ganditi-va la oamenii cu adevarat bogati ai lumii asteia. Ei sunt cei care isi indreapta cel mai des atentia asupra suferintei altora.

Ce m-a invatat ciocnirea asta cu asa-zisa realitate? Absolut nimic. Imi amintesc de ea ca de diminetile in care imi bazaia o musca in camera. Regretam ca nu am fost mai atenta inainte sa ma culc si ca nu mi-am golit camera de insecte. Ma ofticam, asta e cuvantul. Si mi se strica somnul. Si buna-dizpozitie pe o scurta perioada de timp. Dar era un fleac, asa cum un fleac este si ziua in care nu ai unde sa dormi. Este o lovitura sub centura din care nu inveti nimic, din loviturile sub centura nu se invata decat un singur lucru: sa le eviti pe cat posibil. Nu trebuie sa iti fortezi limitele cand esti un om destept. Ca doar nu esti un angajat aflat la team-building. Limitele unui om destept sunt fortate clipa de clipa, in cele mai cumplite moduri cu putinta, realitatea pe care o vede el ar dobori orice om care crede ca s-a ciocnit cu realitatea mancand putin si prost sau chiar deloc cateva zile.

Stau acum pe noua mea canapea alba, imi intra soarele prin toate geamurile, sub geam, in gradina cladirii, este o familie de nemti care mananca. E liniste aproape perfecta. Se aude doar clinchetul tacamurilor din cand in cand. Stau comod, foarte comod si incetul cu incetul imi vin in minte toate durerile si toate suferintele adevarate ale acestei lumi.

~ prin confruntadurerea pe 23 august 2009.