inainte si dupa moarte

Am studiat fenomenul mortii trei ani de zile. Nu cateva pagini care sa ma incante si mangaie inainte de culcare in fiecare zi, nu carti despre presupusa existenta a ingerilor, nu carti despre presupusa bunatate si maretie a lui Dumnezeu. Ci carti, asa cum am spus, despre fenomenul mortii. Nu e vina fenomenului ca nu prea se apropie nimeni de el. El este un fenomen natural, ca oricare altul. Nu am inteles niciodata graba, vehementa celor din jur in a-mi spune ca nimeni nu stie ce se intampla dupa ce nu mai functionam fizic. Da, eram de acord initial. Nu puteam spune ca nu stie nimeni dar puteam fi de acord cu faptul ca nu stie prea multa lume. Cu atat mai mult imi doream sa stiu eu mai multe, la fel ca si in alte privinte. Dar lumea se grabea sa adauge: “sunt numai speculatii”. Dragii mei, mare parte din viata este speculatie, daca suntem sinceri cu noi insine, nu stiu de ce devenim niste exigenti oameni de stiinta care vor rezultate concrete atunci cand vine vorba despre moarte. De ce nu aplicam aceasta exigenta in toate celelalte zone ale vietii noastre, de la iubire pana la arta?

Revin spunand ca eu mi-am dedicat zi dupa zi studierii acestui fenomen. Nu imi era si nu imi este frica de moarte. Nu vreau sa intru in contact cu nimeni aflat in alta dimensiune decat asta in care ne aflam, nu vreau revelatii usoare, nu vreau informatii care sa ma linisteasca. Nu am vrut lucrurile astea nici cand m-am apucat sa studiez. Am citit, am citit, am citit. Carti scrise de medici intai. Cardiologi si chirurgi. Cinici, atei, oameni care nu gandeau niciodata mai departe de moartea fizica, oameni care se indepartau de pacientii in faze terminale.  Pe urma am citit carti ale unor medici care incepusera sa se gandeasca la ce se intampla dupa moarte strict pentru ca traisera niste zile ciudate in preajma mortii cuiva, niste zile care ii clatinasera. Mai degraba dintr-un disconfort al incapacitatii stapanirii propriei stari si nu din umanitate excesiva se apucasera sa fie mai atenti la ce le povestesc pacientii in faze terminale si rudele acestor pacienti. Incepusera sa asculte si ce povestesc pacientii intorsi din moarte clinica. Si nu ma intelegeti gresit, nu vorbesc aici despre carti de genul “Atins de ingeri” sau “Lumina de sus” sau alte cacaturi, vorbesc despre oameni la fel de incrancenati si la fel de cinici ca si mine, oameni care s-au apucat sa se concentreze pe posibilitatea unei zone dincolo de moartea fizica mai mult de ciuda pe faptul ca le fusese tulburata linistea comoda ca odata cu stingerea pulsului se incheie totul. Mai tarziu am citit marturii la prima mana, marturii ale oamenilor care se intorsesera din moarte clinica sau marturii ale oamenilor care simtisera lucruri complet noi, ca sa ne exprimam temperat. Si, pana la urma, am inceput sa strang eu marturii ale oamenilor. Discutand cu ei fata in fata sau citindu-le mail-urile. Devenisem unul din putinii oameni dispusi sa asculte atent si fara o privire sau o ureche ironica experientele legate de moarte ale romanilor. Aproape toti incepeau prin a multumi ca ii ascult iar apoi, pe parcurs, aproape toti imi multumeau ca ii iau in serios. Multi ma iritau prin insistenta suparatoare pe Dumnezeu. Multi ma ingrijorau pentru ca isi faceau traumele mult prea usor de digerat, adoptand cea mai comoda teorie in privinta mortii care le trecuse prin mana. Unii insa (foarte putini, trebuie sa recunosc) incercau sa abordeze moartea cu mintea limpede si cu o disciplina asemanatoare cu a mea. Erau dispusi sa citeasca tot ce le recomandam, sa discute cu mine ceea ce citisera, sa imi povesteasca tot ce au trait, tot ce au simtit. Lucru foarte rar in Romania. Au fost si multi care s-au speriat dupa prima carte si au considerat ca este, totusi, un sacrilegiu sa aprofundezi subiectul. Altii s-au plictisit, pur si simplu. Dupa prima carte, dupa primele doua carti sau dupa mai multe. Cei mai multi au parasit discutiile cu mine si documentarea pe masura ce durerea pierderii cuiva se atenua. Si nu m-am suparat deloc. Stiam ca asa se va intampla si, intr-un fel, asa este firesc sa se intample. Doar ca riscul de a suferi din nou si din nou si din nou pentru oamenii pe care-i pierzi este foarte mare. Ca orice problema nelamurita pana la capat, si problema mortii risca sa te ravaseasca din nou atunci cand te astepti mai putin. Risti sa nu fii niciodata pregatit pentru moartea cuiva sau pentru moartea ta si, cel mai trist, risti sa nu stii cum sa te porti cu un om pe moarte.

Ceea ce vreau sa spun este de o sinceritate debordanta si atunci risca sa para si de o banalitate debordanta. Studiezi ceva si intelegi acel ceva. Faptul ca s-a nimerit sa studiezi moartea nu e cine stie ce. Esti la fel de ciudat pentru restul lumii ca in anii in care studiezi Filozofie, de exemplu. Putina lume ii gaseste rostul, putina lume vrea sa se complice aparent inutil. Oamenii sunt, in mare parte, comozi. Oamenii sunt, in mare parte, prostuti. Nu o spun cu rautate dar nici cu tandrete, o spun realist. Exista nenumarate zone, fenomene, discipline care le sunt dezagreabile oamenilor, in primul rand prin dificultate. Asta nu le face insa relative, inutile sau complet demente. Le face doar mai putin accesate. Si nu e un secret faptul ca prostia si neaccesarea unor zone sunt elementele care mentin neschimbate cele mai multe probleme din aceasta lume. Informarea, studiul sunt lucruri care nu au adus decat bine, oricat de multi ar fi cei care sustin faptul ca inocenta omului neinformat este vecina cu sfintenia. Nu este. Este doar un gol care asteapta sa fie umplut. La un moment dat va fi umplut cu ceva si, de cele mai multe ori, reactia la lucrurile cu care se va umple, va fi una stupida. “Was ich nicht weiss macht mich nicht heiss” spun nemtii (“Ceea ce nu stiu nu ma incinge”). Dar asta nu inseamna nimic. Asta nu reprezinta decat o situatie temporara si precara, teribil de precara.

Dar exista o situatie care aproape ca te face sa nu mai incurajezi oamenii sa afle lucruri despre fenomenul mortii. Situatie in care intelegi cu adevarat ce este moartea si cam ce se intampla dupa ea, situatie in care mintea ta intelege rostul existentei tale, rostul tuturor existentelor tale sau ale altora. Stii exact de ce traiesti ceea ce traiesti si de ce traiesc si ceilalti ceea ce traiesc. Esti impacat cu ideea de moarte, i-ai inteles mecanismul, rostul. Asa, si? La fel ca si in privinta intelegerii altor lucruri complicate, iata-te cu un lucru inteles fara ca acest lucru sa iti foloseasca in viata de zi cu zi. Daca filozofia este o disciplina moarta, va rog sa ma credeti ca moartea este cea mai moarta disciplina dintre toate. O intelegi si este un adevar asimilat cu care nu prea ai ce sa faci. Nu poti sa predici despre asta, ca devii ridicol, apasator. Si, in fond, printre multele lucruri intelese, se numara si cel ca fiecare trebuie sa ajunga in ritmul si in felul lui la cele intelese de tine. Asa ca nu ai de ce sa le bagi pe gat nimic, nu poti sa le grabesti intelegerea, esti legat de maini si de picioare, daca ai inteles cu adevarat cum sta treaba. Nici nu stii cine sa te deranjeze mai mult. Oamenii care citesc trei carti imbecile linistindu-se pentru cateva dupa-amieze si amanand infruntarea adevarului la nesfarsit sau oamenii care nici macar nu cred ca ar fi timpul sa citeasca ceva care sa-i linisteasca. In soapta spun ca as miza pe cei din urma. Daca nu insisti pe acest nou val ipocrit de concentrare exclusiva pe sentimente pozitive si daca nu iti fardezi grabit nelinistile si temerile, ai sanse mari sa intelegi ce e cu viata si cu moartea. Daca vrei sa joci scena in care te afli in armonie cu toata lumea, enervandu-te ca o toapa in primul moment in care cineva indrazneste sa spuna ceva care iese din fantezia ta usoara si bolnavicioasa, nu e deloc bine. Te indepartezi pe zi ce trece de intelegerea unor lucruri. Daca nu vrei sa joci nici o scena si daca accepti ca ura si iubirea sunt la fel de valoroase si ca, in general, trebuie sa accepti cu adevarat orice cacat bun sau rau care se intampla pe lumea asta, ai sanse, repet, ai sanse mari sa ramai deschis catre aflarea unor chestii linistitoare, solide, ca lumea.

Poti sa le vorbesti muribunzilor despre ceea ce stii. Au o deschidere fantastica. Unii din ei. Nu, nu pentru ca le e frica. Cine a stat multa vreme in preajma unui muribund, stie ca putinor muribunzi le este frica de moarte. Cine a vorbit cu un copil pe moarte, de exemplu, stie cata intelepciune emana un astfel de copil. De cele mai multe ori el este cel care-si linisteste si incurajeaza familia. Si, iata, nici discutiile cu muribunzii nu sunt, asadar, punctul tau forte. Pentru ca, de cele mai multe ori, pacientii in faza terminala stiu toate lucrurile pe care tu incerci sa le spui.

Cei care sunt foarte sanatosi nu se gandesc la moarte, cei care sunt bolnavi se gandesc cu o teama imposibil de inlaturat iar cei care se afla in imediata vecinatate a mortii o accepta cu o seninatate spectaculoasa.

Ramai singur cu un adevar pe care nu il poti da mai departe. Este un adevar pe care fiecare il primeste in feluri diferite. Nu vrei sa fii ceva asemanator cu cine stie ce sectant escroc, nu vrei sa fii ca femeile nepieptanate, fara sutien care sunt in permanent contact cu Universul, nu vrei sa nu mai folosesti deodorant si sa iti lasi parul nevopsit la batranete. Nu vrei sa faci nimic ca urmare a faptului ca ai inteles ca moartea nu este nici pe departe un sfarsit. Orice ai face este ridicol si da de banuit. Pana si in propriii ochi. Asa ca traiesti in continuare ca si cum nu ai sti nimic despre moarte, ca sa nu te excluda toata lumea din anturaj.

Stii ca moartea nu e sfarsitul, stii de ce traim, stii ca nu avem cum sa sarim etape, stii ca nu avem cum sa ne fofilam, ca nu avem cum sa pacalim dezvoltarea si desavarsirea noastra, stii ca suferinta e buna si ca te invata enorm, stii ca toate au un rost. Chiar stii asta. Chiar ai inteles si ai simtit asta. Dar situatia nu se schimba cine stie ce. Resimti doar uneori o oboseala la gandul ca mai ai atat de mult si atat de multe de trait, resimti o usoara uzura a creierului dat fiind ca ai asimilat atat de multa informatie si nu orice fel de informatie ci informatie concentrata. Nu se schimba situatia, nu este o situatie complet diferita fata de cea in care nu stiai daca se mai intampla ceva dupa moarte. Tu tot trebuie sa traiesti zi dupa zi si sa te cizelezi, sa te perfectionezi, tot o iei pe langa uneori, tot trebuie sa privesti cum altii traiesc zi dupa zi, se cizeleaza, se perfectioneaza si o iau pe langa uneori. Nu stii daca ei sunt ignoranti sau oameni ca tine, oameni care au inteles ce ai inteles si tu si care se comporta firesc, in consecinta, fara sa faca parada cu adevarurile aflate. Nu stii. Si nici nu conteaza. Viata trebuie traita in continuare in pasi mici, poti avansa datorita propriei puteri si poti merge multi pasi inapoi datorita unor momente de slabiciune. Mai este atat de mult pana cand devii o fiinta desavarsita incat ar fi aiurea sa te gandesti la momentul ala. Nu ai face decat sa iti pierzi rabdarea, sa vrei momentul ala si sa realizezi de nu stiu cate ori ca nu exista reteta pentru ajungerea acolo, nu exista plan, nu exista decat incercarea de a descifra indiciile fiecarei zile. Ceea ce, pentru a supravietui, faceai oricum.

~ prin Cristina Comanescu pe 7 august 2009.