cultura ca biserica

Eu as vrea sa radem citind ce scriu eu astazi aici. Nu scriu dintr-o pozitie incrancenata, aia a fost cu multa vreme in urma si s-a relaxat incetul cu incetul. Scriu ca lumea sa aiba o parere limpede ca apa scurgandu-se dintr-un robinet. Nu, nu chiar scurgandu-se ci tasnind, ca eu nu pot sa las lucrurile sa curga, pur si simplu, nu am dobandit inca acest talent. Asa ca aleg un compromis: le spun fara incrancenare dar intr-o oarece tasnire, ca altfel nu pot. Despre publicare vorbesc astazi. Cu toata sinceritatea aflata in cotloanele mintii mele si sufletului meu si cu cele mai bune intentii fata de orice persoana care a vrut sau vrea sa publice fie si numai un paragraf in Romania sau in zona in care s-au extins tentaculele culturale romanesti.

Eu va zic doar cum e si va zic repede. Tu scrii. Bine sau rau… cine stie? Nimeni nu stie. Literalmente nimeni nu stie. Pentru ca nu are de unde sa stie. La noi in literatura nu ai prea multi termeni de comparatie iar la scoala profesorii cam ineaca talentul scriitoricesc al scriitorilor straini, imi amintesc si astazi imbecilitatile statute care imi sufocau placerea fantastica a cititului. Exceptie, sa fiu iertata, faceau profesorii de germana care, cu putin sange german in ei, reuseau sa lase literatura sa respire. Dar, in rest, numai eu stiu ce am auzit despre literatura, numai eu stiu cum dintr-o poezie senzationala sau dintr-o nuvela senzationala incepea o discutie despre personajul Alfa, femeia fluviu si punctele cardinale ale Universului. Aveam nevoie de o dezintoxicare zilnica, ma incapatanam sa gandesc occidental, sa nu ma pierd pe aratura, sa citesc cu adevarat literatura si sa ma gandesc cu adevarat la ce se afla in literatura aia. Asa ca, iata-ma spunand-o din incheietura: prea pregatiti pentru literatura universala nu am fost noi niciodata. De-aici vine si incapacitatea de a recunoaste literatura universala in caz ca ea apare si pe la noi asa ca, simplu spus, nu as putea spune daca pe undeva prin Romania a aparut sau nu pentru ca nu a fost nimeni pregatit sa o prinda. Asa. Si revin: tu scrii. Si nu crezi nimic anume despre ce scrii, ai o idee vaga dat fiind ca lumea a zis sa-i dai bataie, sa nu te lasi, ai o idee despre cum scrii dat fiind ca nu ai primit complimente imbecile ci niste complimente realiste, solide si demne, nu vrajeli, nu politeturi. Si scrii, scrii, scrii, tot eviti sa scoti pe o taraba ce ai scris, ca te iei cu altele. Adica incerci, de fapt, sa iti suprimi chestia asta cu scrisul. Pentru ca ea nu prea e de viitor in Romania. Asa ca scrii doar ca sa te descarci, nu ai nici o ambitie. Si asta nu e rau. La un moment dat, in autenticitatea pe care o datorezi propriei fiinte, treci de la povestiri scurte la romane. Si le scrii si pe alea, speri sa scapi de tot ce iti apasa creierul. Dar lumea vrea sa citeasca ce ai scris, lumea vrea sa publici. Care lume? Toata lumea care afla ca scrii. Si incetul cu incetul te gandesti ca poate are si Romania sansa sa iasa din cacatul literar corespunzator cacatului romanesc din rest si te gandesti ca poate nu e sanatos sa lasi scrisul doar in zona fanteziei vecine cu nebunia, iti spui ca poate ai exagerat cu judecatile tale si, ca sa fii sigur ca scoti la inaintare ce ai scris, iti spui ca esti un las si ca singurul motiv pentru care nu incerci sa publici este cel ca esti inca un scriitor care se crede scriitor si care nu este, de fapt.

Si incepe lunga si umilitoare miloaga. Care ar trebui sa fie scurta si exuberanta iesire pe scena. Dar nu. Nu este. Este cea mai umilitoare experienta prin care ai trecut vreodata. Trimiti bucati din ce ai scris. Nu ai nici o pila, nu esti in nici un “cerc literar”, nu ai lins in cur pe nimeni, nu te-ai dat pe langa nici un “consacrat” al lumii literare, nu esti dintre studentele care stateau ca niste caini vagabonzi sub un balcon in fata avizierului de la facultate si isi notau orice rahat de bursa aparea. Tu ai crezut ca lucrurile functioneaza asa: iti vezi de treaba si cineva te va recompensa. Naiv, stiu. Dar si demn in acelasi timp. Si eu am obsesia demnitatii. Nu, nu toata lumea o are. Eu am obsesia demnitatii, repet. Consider demnitatea ingredientul cel mai important al unei vieti. Iar asta inhiba foarte mult din micile sau marile placeri ale existentei. Ei bine, scrii la edituri. Politicos fara sa fii prea rece, politicos fara sa fii prea cald. Ti-e jena sa zici cu cine te cunosti si cine te-a laudat, pe la cine ai mai fost in vizita si cu cine te-ai mai pupat, cine ti-e familie, cine ti-e apropiat. Tu vrei sa joci cartea aia a corectitudinii. Si trec zile, saptamani in sir fara ca cineva sa iti raspunda. Tu reinnoiesti problema, tot nu iti raspunde nimeni. Atunci rogi cunoscuti sa iti dea o persoana de contact care sa citeasca macar trei cuvinte din ce ai scris. Cunoscutii zic sa le dai intai lor si tu le dai. Ei iti zic ca e tare ce ai scris dar ca nu cred ca in criza va publica cineva ceva. Toti zic ca e criza. Unii zic ca au vorbit cu cineva, tu trimiti ca boul persoanelor in cauza bucati din ce ai scris si persoanele alea tot nu iti raspund nimic. Tu lasi o lunga tacere sa se instaleze, nu mai stii ce sa faci, nu ai ambitia taranului care face orice ca sa scape din sat, tu nu ai ambitia omului sarac si disperat. Incepe sa iti fie rusine ca nu esti de la tara, ca nu esti sarac si ca nu esti disperat. Te gandesti ca scriitorul trebuie sa cada in genunchi si sa implore sau macar sa fie putin milog, macar putin. Tu nu poti sa fii asa, esti prins in propria-ti incapacitate si in propria conditie. Astepti. Pana la urma cineva vrea sa citeasca mai mult. Tu si uitasesi ca ai scris persoanei respective. Citeste mai mult, vrea si mai mult, tu ii dai, omul zice ca e asa si pe dincolo, nu insist, ca nu e frumos sa zici de bine despre tine, romanilor le place sa zici de rau. Si, ca sa fiu sincera, nici eu nu ma omor dupa aia care zic de bine, nu s-a gasit inca felul in care cineva sa se laude cu adevarat apetisant. Si vine momentul in care te vezi cu omul care a zis ca e de bine. Si omul ala te vrea disperat. Nu o sa o dau cotita. Te vrea disperat. Intr-un pulovar tricotat din doua tipuri diferite de lana, venit dintr-o garsoniera de cartier bucurestean periferic, insetat de o bursa. Asa te vrea. Ca asta am aflat in ultima vreme ca este bataia cea mare: sa iti dea unii o bursa din care tu sa traiesti cat iti scrii urmatorul roman. Nu stiam. Omul cu care te intalnesti e, de cele mai multe ori, suparat pe bucuresteni. Iti zice ca bucurestenii sunt de cacat, iti zice ca in Bucuresti cultura e o gluma, ca altele sunt orasele in care se naste cultura romana. Tu inghiti, nu contrazici, cu toate ca ar trebui. Pentru ca tu in sinea ta speri ca si bucurestenii care nu isi mananca de sub cur si care nu cersesc burse au o sansa in lumea culturala romaneasca. Tu in sinea ta speri sa se produca macar temporar o fisura in imaginea scriitorului care are nevoie de cativa banuti pentru mancare si apa. Tu ai vazut altfel de scriitori, tu ai vazut scriitori eleganti, frumosi, in case fine, scriitori care calatoresc si care se bucura de viata, nu ai vazut prea multi amarati in lumea literara internationala. Dar nu zici asta. Insa probabil ca treaba asta transpira din tine. Sau, mai exact, din tine nu transpira disperarea dupa bani, disperarea dupa ajutor, disperarea dupa orice, din tine nu transpira ambitia si, mai ales, din tine nu transpira disponibilitatea de a face orice pentru a fi publicat. De facut pe milogul, e prea tarziu sa faci, se vede pe tine ca ai tai ti-au cautat in cur si ca fiecare bucata de piele ti-a fost mangaiata la propriu si la figurat. De futut, iti place sa te futi doar cu aia pe care-i iubesti si nu poti sa te indragostesti asa repede de ala care da semne ca vrea sa te publice. O radiografie rapida a vietii tale nu multumeste pe nimeni. Ai trait bine, ai fost iubit, nu o sa mori de foame daca nu esti publicat, poti sa pleci in strainatate si fara burse, ai incredere prea mare in tine ca sa faci compromisuri, esti un om cu adevarat liber si intentionezi sa ramai asa. Din tine iese un miros de, va rog sa ma scuzati si sa nu ma scuipati, Occident. Se simte ca nu vrei sa stai intr-o cloaca si sa o alimentezi, se vede ca vrei revolutie si asta este foarte periculos. Si atunci ce faci? Te duci tu frumos in Occidentul ala de-ti place asa de mult si ii lasi pe romani in pace, ca ei stiu mai bine si nu au nevoie de fite, nu oi fi tu scriitorul ala care o sa faca cine stie ce valuri. Sa te publice aia de-i ridici in slavi si in spiritul carora te-au educat ma-ta si tac-tu. Foarte rau ca nu te-au invatat sa-ti vezi lungul nasului, foarte rau ca visezi cai verzi pe pereti. Adica visezi un sistem corect. Nu exista. Peste tot este la fel, oamenii nu sunt foarte diferiti, orice padure are uscaturi si restul mizeriilor cu care isi fac romanii viata sufocanta (nu doar la figurat ci si la propriu) suportabila.

Asa ca te duci in Occidentul tau si, ca un fel de contra-experienta involuntara la cea a lui Pavel Gheo in America, iti dai seama ca vrei si poti sa existi dincolo de paienjenisul cultural romanesc, la fel de mafiot ca orice alta structura romaneasca. Iti dai seama ca ai scapat din cel mai mare pericol: cel de a insemna ceva in sistemul cultural corupt romanesc. Si te bucuri cu adevarat. Nu glumesc, nu vorbesc ca sa ma aflu in treaba. Te bucuri ca ai scapat si din capcana asta, pentru ca nu ai fi vrut sa te plafonezi si sa crezi ca valorezi ceva doar pentru ca ajungi sa faci poze cu Liiceanu, Plesu si Patapievici la o serata plina de oameni gen molie. Nu vrei nici sa fii vazut langa aciuitii pe langa cei trei in Romania sau in alte tari. Tu chiar vrei ca lumea sa iti cumpere si sa iti citeasca treburile alea pe care le tot scrii. Asa cum vrei ca lumea sa te asimileze ca fiinta cu adevarat, nu cu proptele, ipocrizie, conservatorism deplasat, primitivism inspaimantator. Tu vrei sa valorezi ceva dincolo de cimitirul satesc al culturii romanesti. Doar asta a fost gandul cand te-ai urcat in masina jurandu-ti ca nu te vei mai intoarce niciodata in Bucuresti.

Cultura romana este ca biserica ortodoxa romana. De mic esti frecat la cap ca trebuie sa ai respect pentru ea si ca trebuie sa intri pe varfuri in toate lacasurile ei. Trebuie sa fii pios fara sa intrebi de ce, trebuie sa ai respect fara sa ai motive, trebuie sa iti iei o atitudine si sa suprimi tot ceea ce esti, trebuie sa te simti un nimic si sa te comporti ca atare. Daca faci toate astea, s-ar putea ca, la un moment dat, cineva sa considere ca ai lins destul, ca nu esti un pericol si sa iti dea cateva firimituri.

~ prin confruntadurerea pe 27 iulie 2009.