romanii scriu mult si bine/prost

O prietena, Antoaneta, mi-a spus ca romanii scriu mult si ca scriu bine. Mi-a ramas fraza asta in minte si, asa cum fac eu cu toate frazele care vin de la persoane a caror gandire ma intereseaza, am intors si fraza asta pe toate partile, am disecat-o, am privit-o din toate unghiurile, am sperat sa mi-o scot din minte pentru ca parerile mele nu erau deloc magulitoare la adresa scrierilor romanesti. Romanii scriu mult si scriu bine? Nu, n-as zice asta cu toate ca m-am straduit sa o pot zice, sa o pot confirma. Eu zic ca romanii scriu mult. Asta da. Asta e adevarat. Si nu e putin lucru la prima vedere. Dar la a doua vedere nu este tocmai un lucru bun.  Romanii par a fi un popor de eseisti. Jurnalisti buni nu sunt, ca sunt eseisti, de fapt. Romancieri buni nu sunt ca sunt eseisti, de fapt. Nici sociologi buni, nici filozofi buni, nici politologi buni (il exclud din aceasta categorie a politologilor prosti pe Daniel Barbu, politolog care are cel mai putin succes tocmai pentru ca isi face cu adevarat meseria si nu se abate de la ea, nu deraiaza in eterna eseistica romaneasca). Romanii au darul de a scrie ceva amestecat pe orice tema. Cu multe inflorituri, cu multe abateri de la drum, e un stil facut parca anume pentru a putea scuza orice lipsa de logica, orice lipsa de metoda, orice lipsa de concluzie, in ultima instanta. Pe eseist nu il poti acuza de nimic, eseul e treaba de gust, iti place sau nu iti place, nu prea ai cum sa-l judeci. Si-a atins eseul scopul? Asta e o intrebare la care nu se poate raspunde cu adevarat. Fiecare individ poate avea o parere in privinta atingerii acestui scop si uite asa se perpetueaza cercul vicios al parerilor neavizate plutind intr-un climat relativ, perpetuu relativ.

Scriitori romani nu prea s-au ridicat, sa zicem asa. Nu prea au reusit ei sa iasa din carapacea romaneasca. De fapt, il avem pe Cartarescu (pe care il vad, intr-adevar, in librarii europene) si cam atat. Asta ar fi. Nu e rau ca scriitor, e constiincios, scrie mult, scrie de toate, e un om de bun simt, s-a straduit. Pana la urma, este singurul scriitor de care a mai auzit lumea. E singurul pe care-l pot cumpara fara efort cei din afara Romaniei. Cand gasesti o vitrina cu carti importante ale Europei intregi sau Europei de Est, acolo, pe undeva prin vitrina, e sigur o carte a lui Cartarescu. Asadar, daca e sa fim cinstiti, fermi, occidentali in sensul corectitudinii seci spunem ca pe asta il avem, pe Cartarescu. Si ma intreb sau cel putin m-am intrebat o lunga perioada de ce il avem doar pe el. De ce doar el a reusit sa tasneasca din sfera literara romaneasca pana acum? Raspunsul simplu, pe care mi-l dau in sinea mea este ca nu a luat-o pe aratura cu literatura lui. Nu a fost foarte curajos, a jucat sigur dar nu a gafat, nu si-a pierdut bunul simt literar, nu a vrut sa fie mai mult decat e, nu a mers pe teritorii pe care sa se poata face de ras. In plus, spiritul lui este unul occidental, viata lui este una cu adevarat vie, nu a fost ingropat in traditionalismul romanesc, nu a imbatranit inainte de vreme, nu are tafne, nu ne da pilde, nu e penibil niciodata, nu e condescendent, nu e isteric, nu a facut mici sau mari magarii, stilul lui de viata e unul care parca reuseste sa sfideze romanismul. El, daca este sa fim sinceri, nu scrie dintr-un punct romanesc, el scrie ca si cum nu ar fi roman iar asta, impinsa putin de fund, se poate numi universalitate. Dincolo de cliseul ca fiecare scriitor vine cu esenta lui nationala. Nu prea e asa, daca stai sa te gandesti serios la asta. Esenta nationala oricum e ceva nebulos in mintea mea si eu una sunt satula de cartile romanesti care vorbesc despre nu stiu ce sat. La fel cum sunt satula si de cele care se screm sa vorbeasca despre sex si cocaina. Ca romanul intre astea penduleaza. Si ca metafora. Intre o conditie primitiva si o sfortare de a parea emancipat si liber. Rar vezi (sau deloc) carti care sa vina din centrul mintii cuiva, rar vezi carti autentice, simplu spus. Iar tumultul ala scriitoricesc care nu te lasa deloc sa dormi, sa mananci, sa respiri pana cand nu asterni ceva pe hartie nu cred ca exista deloc la noi in momentul de fata. Ipocrizia naturii noastre si ipocrizia societatii ca intreg se simt, evident, si in literatura sau mai ales in literatura. In scrieri, in general, fie ca ele sunt publicate sau nu.

Publicarea la noi este si ea un micut circ. Se publica foarte multe carti pe bani. Omul da bani editurii si are cartea publicata. In rest, se publica putin iar cartile care fac “cariera” sunt foarte, foarte putine. De obicei ele sunt scoase de Humanitas. Humanitas-ul a devenit designer label-ul cel mai apreciat al literaturii romanesti, iti iei cartile care apar acolo si ca sa dea bine, nu doar ca sa le citesti. Iar asta este, fara indoiala, meritul lui Gabriel Liiceanu, pe care l-am apreciat intotdeauna, in special pentru extraordinara si occidentala capacitate de a nu se amesteca deloc cu romanii de cacat, capacitatea de a face treaba pentru un popor fara sa stea bot in bot cu el.

Discutand cu cativa oameni ai literaturii aici, in Berlin, am ajuns impreuna cu ei la concluzia ca literatura romana de calitate nu prea exista cu toate ca romanii plecati de multe decenii din Romania vor sa scoata literatura romana de pe fundatura pe care a intrat. Ei vaneaza, pur si simplu, literatura de calitate si vor sa iasa cu ea in lumina reflectoarelor, ca nu stiu cat mai rezista Cartarescu la apa. Dar cica nu gasesc nimic, nu au nimic, sperantele se duc in aia ma-sii la sfarsitul fiecarei saptamani. Cica toata lumea scrie si crede ca scrie bine dar, de fapt, nimeni nu prea le are pe astea cu scrisul valabil. De-aici exigentele sunt altele, de-aici planeaza, vai, dorinta de a mirosi putina universalitate in cele scrise de romani. Prin ziare, pe blog-uri, pe unde o mai fi – oamenii astia se uita peste tot, oameni care lucreaza pentru edituri germane sau chiar in pozitii mai importante de-atat. Si nu gasesc samburele ala de universalitate, nu gasesc macar o boare care sa-i faca sa spere ca romanii isi vor depasi conditia de romani. Problema veche in literatura romaneasca, asa cum stim cu totii. Romanul nu a intrat in cele europene nici cu literatura pentru ca nu a intrat in cele europene nici cu viata. Asa cum ne prefacem ca suntem europeni cand modernizam structurile administrative, sa zicem, tot asa ne prefacem ca suntem europeni si cand scriem si cand scrii parca se pune o lupa mare pe tine, se vede orice gaselnita, orice facatura. Se vede. Scriitura este mult mai transparenta decat credem uneori.

Din pacate, romanul scrie in mare parte pentru ca se crede vesnic superior meseriei pe care tocmai o face. Cred ca am auzit cel putin treizeci de oameni, cu meserii fara nici o legatura cu scrisul, care vor “sa se retraga undeva la munte si sa scrie”. Ceea ce e foarte frumos teoretic dar deloc frumos practic. Strainii sunt putin mai realisti decat romanii. De-aia sunt mandri si cand sunt chelneri si cand sunt scriitori. E meseria lor si o fac cu toata daruirea. Nu sunt chelneri care, sub ambalajul de chelneri, sunt scriitori pe cale sa erupa. Nu vor sa isi dea cu parerea in orice privinta. Direct spus: nu sunt niste frustrati. Nu sunt natii intregi de scriitori frustrati, asa cum par a fi romanii. Se pare ca noi suntem o natie intreaga de intelectuali rasati, de scriitori de mare clasa. Doar ca, din cauza conditiilor de trai vitrege, nu putem sa producem cata literatura am vrea si nici la nivelul pe care l-am vrea. Stiti celebra vorba romaneasca despre doctorii romani: “ei sunt foarte buni dar nu au conditii”. Sau mai este o vorba legata de profesionalismul romanesc, am auzit-o prima oara pe coridoarele de la TVR: “noi avem profesionisti dar ei nu sunt lasati sa faca treaba”. Asadar, titlul lui Kundera capata o conotatie speciala pentru romani. Viata e in alta parte pentru romani. Asta este scuza centrala a poporului roman.

Revin. Romanii scriu mult, intr-adevar. Dar prost si din motivele gresite. Fara finalitate, fara miza. De ce? Pentru ca sunt cu totii foarte nemultumiti de ceea ce fac si de ceea ce sunt, pentru ca se considera intotdeauna mai presus de ceea ce sunt si de ceea ce fac, pentru ca au ceva de spus pe marginea oricarui subiect dar foarte putine de facut pe marginea oricarui subiect. Pentru ca romanii sunt un popor de comentatori. Comentarea realitatii a devenit realitatea insasi. Mai nimeni nu pare sa se opreasca putin din comentat si sa spuna: “Auzi, ma, eu sunt un redactor foarte bun, mie imi place meseria mea si vreau sa o fac pana la finalul vietii, ca sunt altii care stiu sa scrie de o mie de ori mai bine decat mine si eu vreau sa ii ajut pe aia. Ajutandu-i contribui si eu la scoaterea literaturii romane din penumbra in care zace.”

Later edit: oare mai este nevoie sa spun ca toti cei aflati la mine in blogroll se exclud fara urma de indoiala din constatarile mele pe marginea scrierilor romanesti?

~ prin confruntadurerea pe 13 iulie 2009.