Dumnezeu, tara, parintii

S-a diluat un pic cliseul cu scrisul chiar pe malul marii. Mi-am luat laptop-ul pe terasa, m-am uitat la mare ca in fiecare zi si a inceput sa ploua. Si mi-a placut asta, am ras, s-a redus de la bun inceput riscul penibilului. Sa vedeti despre ce vreau sa scriu. Nu despre Danemarca, despre mare, despre puterea locului in care sunt si despre demnitatea lui. Ci despre faptul ca in acest context vertical, limpede am citit doua carti pe care mi le-a adus tatal meu. I le-am cerut eu, sa nu il suspectati pe tata ca mi-ar fi cumparat cartile astea de buna voie, el ma stie interesata de chestii mai grele de-atat. Una dintre ele nu ar fi cumparat-o sigur. Cele doua carti sunt jurnalul Oanei Pellea si cartea lui Radu Pavel Gheo despre viata lui in America si intoarcerea in Romania dupa doar zece luni de trait in alta parte. Jurnalul Oanei Pellea l-am vrut pentru ca am fost curioasa. Am vrut sa stiu de ce femeile din Romania au spus ca au plans citindu-l. Nu femei care imi plac, ce-i drept. Am tot dat de citate din jurnal, am tot dat de lacrimi in urma citirii lui, de revelatii facile, de indemnuri imbecile. Si mi-am spus ca trebuie sa citesc ceva ce are succes la femeile pseudo-intelectuale din Romania. Cartea lui Gheo – cu ea e alta poveste. Mi-a recomandat-o Horia Patrascu si am promis ca o citesc. Iata, am citit-o. Si nu oricum, ci intr-un moment de liniste perfecta in mintea mea, asa incat sa nu cumva sa ii atribui starea mea proasta, am vrut sa o primesc cu burta goala si sa o accept macar pentru ca imi tine de foame. Intr-o zi am citit cartea Oanei Pellea, in ziua urmatoarea cartea lui Gheo. Cartea Oanei Pellea m-a plictisit initial si iritat usor pe final, cartea lui Gheo m-a iritat doar. 1-0 pentru Gheo, asadar. Mi-a placut ca pana si in zile ca cele pe care le-am trait si le traiesc ma insoteste Romania. Mi s-a parut amuzant. Umor negru dar tot umor. M-am simtit insa foarte straina de ambele perspective asupra vietii si de Romania cu totul, ca sa fiu sincera. Asta si datorita faptului ca cele doua perspective m-au apasat si m-am scuturat de ele din reflex pe tot parcursul lecturii. Nu m-au apasat serios, m-au apasat ca niste pantofi prea stramti. Jurnalul Oanei Pellea este atat de fad, simplist si plin de locuri comune incat nici nu stiu daca sa vorbesc despre el. L-am citit sperand ca se dezvolta, ca filmele cu inceput greoi. Dar nu. A fost constant. Nu in sensul bun. Nu mi-a zis nimic. Nu am simtit nimic. Si nici nu stiu cum poate cineva sa simta ceva citind jurnalul. Are o miza atat de mica. Si mie imi place Oana Pellea ca actrita asa ca am pornit citirea jurnalului cu multa tandrete. Nu ma asteptam la cine stie ce idei noi dar nici la idei atat de banale, demne de o liceeanca de provincie. Mi-am zis ca imi scot parleala cu cartea lui Gheo dar nu a fost asa. Am citit o serie de stupori ale unui om care parca venise de la tara la oras. Atat. A, si nu a rezistat la oras. Nimic, absolut nimic in plus. Concluzia cartii mi-a intors matele pe dos, este concluzia pe care o acuz poate cel mai vehement cand vine vorba despre intoarcerea, ramanerea in Romania. Ca strainatatea e civilizata dar ca nu are suflet. Cu ceva nuante, va las pe voi sa le descoperiti.

In amandoua cartile am simtit ce ma intristeaza pe mine la romani. Infrangerea fara efort prealabil real si cu justificari mincinoase. Infrangerea cu pansamente. Infrangerea cosmetizata, infrangerea impachetata in hartii care nu au culoarea infrangerii. Si nici mirosul ei. Concluzii usoare, concluzii grabite, lipsa de profunzime. Lucruri care ma supara la romani, in general. Am citit doua carti care canta in struna lenii mentale romanesti. Fiecare in felul ei, fiecare pe nisa ei dar tot cantat in struna este in carti. Doua carti care, odata citite, vor mangaia oamenii care nu gasesc rostul in a se adapta cu adevarat la lumea dezvoltata. Unul zice ca e urata lumea actuala, altul zice ca lumea nu are suflet. Si imi pare rau, imi pare foarte rau. Oana Pellea s-a agatat de Dumnezeu, gasindu-si confortul in presupusele lui brate iar Gheo s-a agatat de Romania. Amandoi s-au intors la valori care se presupune ca ii definesc si linistesc. Restul, dincolo de aceste doua valori: o nebuloasa amenintatoare.

Si ma intreb a nu stiu cata oara de ce ne speriem atat de repede, atat de usor? Ce se afla in lumea asta larga de ne impinge atat de repede in bratele tarii natale sau in bratele lui Dumnezeu in anul 2009? Oameni destepti fiind. De ce ne grabim cu retragerea? Mai exact – nu “ce ne impinge” ci ce ne tine legati de aceste valori oricat de inteligenti am fi si cat de bine e sa ramanem legati de ele fara sa ne fi desprins macar ca exercitiu, intr-un gest de curaj si incredere in noi insine si in lumea din jur deopotriva?

Dumnezeu, tara natala, parintii. Sunt lucruri despre care am auzit aproape zi de zi, pe diferite cai, ca te definesc. Fara ele esti pierdut. Fara ele esti gol. Fara ele esti singur. Chiar daca ar fi asa, nu merita sa fii singur, cu adevarat singur macar o data? Nu esti curios sa fii singur, nu vrei sa stii ce faci cand esti numai cu tine si ce esti dincolo de valorile astea, ce poti face tu dincolo de ele, purtandu-le in suflet dar nu de gat? Purtandu-le ca baza dar nu ca desfasurare in sine a propriei vieti? Sunt atat de multe lucruri in afara de tara natala, Dumnezeu si familie. Atat de multe lucruri care trebuie sa se adauge pe baza trinitatii pe care sa zicem ca o acceptam ca fiind o buna pornire. De ce romanilor le este atat de greu sa faca realmente acest lucru? Sa se desprinda, sa tasneasca, sa ajunga intr-un loc din care se pot privi lucrurile cu mintea aerisita. Poate ca se vor indragosti cu adevarat de Dumnezeu, de tara natala, de parinti.

~ prin confruntadurerea pe 10 iulie 2009.