demnitatea ma obliga
Din pacate, suferinta altora trebuie sa se incadreze in niste reguli nescrise, ca sa ma atinga. Nu reactionez la orice suferinta la fel. M-am gandit de multe ori ca este o atitudine de tot rahatul si ca, daca esti sufletist, trebuie sa suferi pentru tot, nicidecum selectiv. Eu sufar selectiv. Dar regulile sunt destul de simple si nu tin de tipul de drama ci de ce o inconjoara. Daca mi se baga pe gat, nu ascult, exista toate sansele sa nu am pic de interes pentru situatia in cauza. Daca cineva aflat in situatia in cauza se vaicareste, m-a pierdut. Daca cineva imi cere ceva, m-a pierdut din nou. Daca cineva se vaicareste la toata lumea si cere ceva tuturor, aproape ca ma infurii. Macar sa se fi vaicarit doar de fata cu mine si sa imi fi cerut numai mie. Daca lumea plange mult intr-o situatie dramatica, nu ma pot concentra la ea. Daca plange zgomotos, e si mai rau. E foarte rau. Si ma intreb cum se numeste treaba asta destul de scarboasa, treaba asta care contine exigente cand vine vorba despre un om care traieste o drama. Cum se numeste treaba in care mi se face sila de felul in care sufera oamenii? Ca unii ma fac sa imi fie atat de scarba incat m-am scos: sunt complet imuna la drama lor. Eram destul de multumita in Bucuresti din punctul asta de vedere, nu prea avea ce sa ma atinga, eram involuntar intangibila.
Aici lucrurile s-au schimbat. M-am deschis, tot involuntar, in asemenea hal incat m-au luat prin surprindere chestiile emotionale care m-au inundat. Lumea nu se vaita niciodata, nu cere nimic niciodata, nu plange. Cu-atat mai putin spumos. Nu vezi lacrimi, nu vezi oameni vaicarindu-se. Nemtii, orice s-ar intampla, considera ca ei pot schimba situatia sau ca o pot privi deteriorandu-se cu intelegere si calm. In acest context toate faldurile mele de imunitate au cazut unul cate unul. Nu mai simteam nevoia sa ma apar de valul de vaicareli si cerinte, nu mai simteam nevoia sa ma protejez de drame care imi faceau sila. Asa ca am inceput sa traiesc fara masca de protectie. Si am inceput sa fac chestii pe care nu prea le faceam in Bucuresti, ca nu aveam dispozitia necesara, eram prea furioasa si prea incrancenata. Am inceput sa iau in calcul lucruri cu oarece lirism in ele. Caprioare, dans, lebede, flori, copaci. Din astea. Si, din caprioara in caprioara, din copac in copac, am inceput sa citesc tot felul de povesti de viata pe care nu le-as fi luat in seama cu luni in urma. Mi s-ar fi parut siropoase, de prost gust chiar. Am inceput sa bag in seama mai multe lucruri, mai multa lume, am inceput sa am mai multa rabdare si, cel mai important, sa nu mai simt nevoia vigilentei de a privi de sus. Am inceput sa privesc lucrurile de la nivelul lor.
In toata aceasta stare am avut norocul, privilegiul (nu cred ca am folosit de zece ori cuvantul asta in viata mea) de a citi un blog spectaculos, blog la care am ajuns prin site-ul NIN. Cu luni in urma nici macar nu as fi dat click pe un link care promitea povestea presupus lacrimogena a unui copil care a suferit si care a murit. Pentru ca stiam ca urma sa descopar ceva care ar fi denigrat toata treaba, ceva care sa imi intoarca matele pe dos. Un detaliu in exprimare, in ortografie, o toparlanie de poza, o icoana hidoasa, prea multe referiri la Dumnezeu sau cine mai stie ce. Si atunci intentia mea buna ar fi deraiat. As fi resimtit sila acolo unde ar fi trebuit sa simt compasiune. Acum, in noua stare, am dat click. Si am citit tot blog-ul scris de o familie absolut spectaculoasa in fata careia m-as aseza in genunchi sau cum se mai sta pentru a exprima admiratia totala in fata unei puteri. Am redescoperit cel mai frumos lucru din lumea asta, dupa mintea mea. Cel mai frumos, singurul care are cu adevarat rost, singurul lucru care ma misca si care ma obliga: demnitatea impecabila in fata unei pierderi mutilatoare. Nu gasesc nimic mai frumos in toata lumea, in toata existenta, nimic nu ma misca asa cum o face demnitatea in fata unei drame, in fata mortii cuiva, in fata pierderii unei fiinte pe care o adori.
Nu am facut niciodata asta, nu am dat niciodata citate din alt blog, nu am simtit nevoia asta pana astazi si nici nu cred ca o voi simti din nou prea curand. Nu mi se intampla des sa ma aflu in admiratia cuiva, nu mi se intampla des sa ma simt anihilata (in cel mai bun sens) de forta cuiva. Pe scurt, nu resimt des ca cineva imi este complet superior. Iar eu ador sa simt ca cineva imi este superior. Eu ador sa primesc lectii adevarate. Si cu atat mai mult le dispretuiesc pe cele sfrijite.
Am ales un singur post din acest blog, este post-ul pe care parintii baiatului l-au scris in prima dimineata fara Pablo, fiul lor.
“Jo Ann and I woke up at 6:30 am.
Hurt.
Anguish.
Emptiness.
Free fall.
The first morning without Pablo.
He really is gone.
Acidic hot disorienting pain throughout our bodies.
We walked down the hall and laid in his bed and stared out the window and at his beloved library and his toys and hats and capes and the art on his walls and held one another and wept and talked and remembered and reaffirmed our beliefs in all that is seen and unseen and our faith in us.
We believe.
We love you, Pablo.
You are with us and we are with you.
Forever.”
Intotdeauna am crezut ca suferinta trebuie sa iti dea o anume tinuta, daca nu ai avut-o pana atunci. Durerea cumplita este ultima sansa de a te opri din toate tampeniile pe care le faci si de a deveni cea mai buna varianta a ta.
Stiti ca eu nu dau link-uri niciodata, stiti ca eu nu fac recomandari. De data asta va rog sa cititi cat puteti din blog-ul in cauza. Este una din cele mai puternice lectii de umanitate si demnitate intalnite vreodata.
http://getwellpablo.blogspot.com/
Eu nu inteleg rostul publicarii unui asemenea sentiment pe blog. Sincer, mi se pare ceva atat de dramatic si de major, incat nu merita plans in felul asta, in vazul tuturor…Nu stiu, sunt niste oameni care si-au dirijat rugaciunile pe o retea de calculatoare printr-un “getwellpablo”…eu nu as putea face asta niciodata. Dragostea a ajuns sa fie purtata peste tot si poate totodata, nicaieri.
Radu
radu a spus asta la 30 iunie 2009 la 1:25 am
Tocmai am terminat “This Wild Darkness” povestea agoniei lui Harold Brodkey, care a murit de sida in 96, am vazut acum o luna o piesa inspirata de carte. A fost tradus in Germania, a fost de cateva ori in Berlin,chiar pomeneste asta. E o radiografie sincera a apropierii de moarte si a luptei inteligentei, identitatii, demnitatii cu boala. Ti-l recomand calduros.
Antoaneta a spus asta la 30 iunie 2009 la 1:32 am
@Radu: m-a pus pe ganduri ce ai spus. “Dragostea a ajuns sa fie purtata peste tot si poate totodata nicaieri”.
Eu apreciez impartasirea trairilor cu disciplina cu care au facut-o ei. Inteleg foarte bine nevoia documentarii unei situatii dramatice. Cred ca noi, romanii, suntem putin in urma la capitolul impartasire de ganduri, de sentimente in acest fel simplu, fara pretentii. Suntem fie nesimtiti, fie eseisti. Fie Dan Puric, dementa intruchipata, adica. Indraznesc sa cred ca o astfel de documentare este terapeutica. Si pentru cei care scriu si pentru cei care citesc. Si mult mai fireasca decat mentinerea tacerii.
Eu sunt de parere ca moartea, agonia sunt lucruri care trebuie sa intre intr-o armonie cu lumea din jur inca din viata asta. Stilizand excesiv moartea ne indepartam de ea. Ignorand-o devenim ridicoli. Pe scurt, imi pare ca este de folos sa exprimam ce simtim in raport cu moartea asa incat ea sa nu mai fie un subiect tabu. Ea nu trebuie sa fie asa. Si pana cand nu o sa mai fie, eu apreciez documentarea ca cea de pe blog. Facuta cu sinceritate, cu rafinament, cu deschidere sufleteasca totala.
In plus, aflam despre Pablo, aflam ca a trait pe lumea asta, aflam ceva despre el si ne putem gandi la el iar gandurile luminoase concentrate ajuta.
In final trebuie sa adaug ceva: eu nu as putea sa fac asta cu o drama proprie. Nu as vrea sa impartasesc durerea mea. Nu am facut-o niciodata. Dar regret. Pentru ca asta dovedeste ca eu cred ca durerea mea este ceva cu totul si cu totul deosebit, ceva prin excelenta intim, ceva ce nu as suporta sa fie murdarit de gandurile altora, ceva peste toti si toate, ceva numai al meu. Or durerea nu este asa, chiar daca mie imi place sa cred asta. Si in ideea asta mi-a placut lectia data de parintii lui Pablo.
Durerea nu este atat de intima si atat de speciala pe cat mi-a placut mie intotdeauna sa cred ci ea este facuta sa lege oameni. A o tine in tine nu este cel mai altruist lucru. Chiar daca eu nu practic ceea ce tocmai am predicat.
@Antoaneta: ma bucur ca ai adus in discutie aceasta culegere de eseuri.
Am citit multe povesti ale agoniei proprii. Agonie propriu-zisa, de cele mai multe ori generata de cancer. Nici macar una nu mi-a parut la fel de trista ca povestile celor care pierd pe cineva. De ce? Nu as vrea sa dau un raspuns ferm inca.
confruntadurerea a spus asta la 30 iunie 2009 la 3:51 am
Ar putea fi o forma de impacare, ma gandesc eu. O impacare a lor – demna, ce-i drept – cu ei insisi si cu durerea lor.
bl000g a spus asta la 30 iunie 2009 la 6:58 am
Repulsia sau reticenta manifestata fata de dramele altora si idolatrizarea dramelor proprii este o caracteristica aproape naturala a fiintei umane. Infringerea acestei tendinte necesita ceva eforturi. Iar in Romanica, ar fi un efort in plus fata de atat de multele eforturi de a supravietui. In plus, nici crestinismul, ca baza pentru moralitatea majoritatii, nu ajuta in aceste sens.
Logosfera a spus asta la 30 iunie 2009 la 9:27 am
@confruntadurerea: Si pe mine m-a pus pe ganduri raspunsul tau..Cred ca ai dreptate,romanii chiar au un alt mod de comportament la capitolul asta, si mi-a placut felul in care ai spus-o:-).Totusi, mi-e frica sa cred ca suntem totusi in urma. Cred ca arta este un mod mult mai bun de comunicare, cand vine vorba de un asemenea subiect. Cu arta cum stam? Nu tine tot de asta? Clar, arta surclaseaza orice mod de comunicare(privitor la rafinament), si invaluie intr-o altfel de aura sentimentul. Sub umbrela asta, ceea ce crezi tu ca este prin excelenta intim, se preschimba in universal si “strain”. Nu stiu, daca in privinta ta, tine neaparat de egoism. Dar fiecare are modul lui de exprimare, dupa chipul si asemanarea sa, dupa intensitatea sentimentului, dupa capacitatea emotionala a fiecaruia..
Cu drag,
Radu.
radu a spus asta la 30 iunie 2009 la 12:42 pm
@bl000g: si eu o vad ca pe o forma demna de impacare intai de toate.
@Logosfera: tot ce ai scris este corect. Perfect corect. Imi place sa cred ca putem ajunge sa nu ne mai intereseze dramele proprii. Ci doar sau mai ales dramele altora. E terapeutic. Asadar am putea sa ne educam in directia asta din motive egoiste.
@Radu: toata viata am crezut (de fapt, nu a trebuit sa cred ci am resimtit asta) ca arta este nu doar cel mai bun mod de comunicare ci singurul demn (de luat in seama). Dar trebuie sa recunosc ca am inceput sa percep arta in anumite situatii (cele de un dramatism feroce) ca fiind straina. Si m-am mai gandit ca arta, din pacate, nu atinge foarte multi oameni. Asa ca e bine sa faci un efort (mai ales pentru firile care se exprima cel mai bine prin arta este un efort) sa prezinti lucrurile fara accente artistice, sa le scoti din tine neprelucrat. E o dovada de incredere fata de cei din jur. Asta nu inseamna ca eu sunt capabila de acest lucru, asta nu inseamna ca nu voi incerca intotdeauna sa creez ceva care sa exprime ceea ce simt. Dar apreciez marturisirile fruste, mai ales cand vine vorba despre boala si moarte. Cred ca ele ajuta cel mai mult la relaxarea (daca pot folosi cuvantul) subiectului.
confruntadurerea a spus asta la 30 iunie 2009 la 3:37 pm
aspecte / lucruri / stari care nu se generalizeaza!
mosneagul a spus asta la 30 iunie 2009 la 3:38 pm
@mosneagul: demnitatea este un lucru care ar trebui sa se generalizeze.
confruntadurerea a spus asta la 30 iunie 2009 la 4:25 pm
@mosneagul: si vreau sa adaug ca “aspecte/lucruri/stari nu se generalizeaza” dar se impartasesc. Iar noi romanii nu prea ne pricepem la asta. E suficient sa te uiti la orice forum de discutii si vei vedea ca nimeni nu este in stare sa scrie ceva cu cap si cu coada, cu adevarat de folos pentru ceilalti.
confruntadurerea a spus asta la 30 iunie 2009 la 5:21 pm
Când ţi-am citit textul, mi-au revenit şi mai viu în cap vorbele măicuţei cu care am stat de vorbă (din ordinul Maicii Tereza), când am fost la acei oameni bolnavi, diformi, de care nimeni nu mai vrea să aibă grijă în afara lor. Am întrebat-o CUM pot face asta şi mi-a dat un răspuns uluitor: “fiecare creatură de pe pământ merită să moară cu un minim de demnitate. Asta facem noi, îi spălăm, le curăţăm rănile şi încercăm să le alinăm suferinţa de neimaginat, până când va fi nevoie. Ieri a murit un băiat. It was a blessing”. Nu şi-a făcut 10 cruci, nu l-a numit pe Dumnezeu de 100 de ori, dar a zâmbit tot timpul discuţiei (crede-mă pe cuvânt, am nod în gât şi puls crescut de emoţie de câte ori îmi aduc aminte de atitudinea ei, atât de puternică încât nu am cuvinte să o descriu). Sper că nu am fost prea off topic.
LiaLia a spus asta la 1 iulie 2009 la 11:00 am
@LiaLia; cum sa fii off topic, draga mea? Ai fost mai on topic decat mi-as fi putut dori.
confruntadurerea a spus asta la 1 iulie 2009 la 2:10 pm
> Why would anyone put the following things together: “A Clockwork Orange” soundtrack (vinyl), framed photos of Stalin, a Buddha statue.
banuiesc ca elementul discordant ti se pare buddha?
cre ca jesus era si mai aiurea’n peisaj: buddha e… neutru. merge cu orice [ca si culoarea gri]. samuraii erau budisti si semanau pe undeva cu alex
btw stii ca alex delarge era cu trimitere la alex the great.
strelnikov a spus asta la 2 iulie 2009 la 8:02 pm
maica tereza? brr…
strelnikov a spus asta la 2 iulie 2009 la 8:03 pm
@Strelnikov: am ras foarte tare cand am citit ca Buddha e neutru si ca merge cu orice, la fel ca griul.
confruntadurerea a spus asta la 2 iulie 2009 la 11:42 pm
samuraii semanau cu alex=))
radu a spus asta la 2 iulie 2009 la 11:56 pm
daca ai ras inseamna ca te’am spart, mai ramane sa facem sex. deci facem?
strelnikov a spus asta la 2 iulie 2009 la 11:57 pm
@Strelnikov: mai ramane.
confruntadurerea a spus asta la 3 iulie 2009 la 12:58 am
@radu: pe undeva. oricum, mai mult decat semeni tu
strelnikov a spus asta la 3 iulie 2009 la 1:01 am
@Strelnikov & Radu: ultimele chestii ale voastre sunt cam off topic. Aici fie nu se scrie off topic, fie se cere iertare (in genunchi) pentru faptul ca s-a indraznit ceva off topic.
Radu, pe tine te iert deja, ca esti copil bun.
Dincolo de tenta glumeata zic ca nu prea agreez comentariile off topic.
confruntadurerea a spus asta la 3 iulie 2009 la 4:48 am
Nice!
Flash a spus asta la 6 iulie 2009 la 8:20 pm