rau si pe urma bine

Cateva lucruri au devenit limpezi: legat de Romania nimeni nu are ceva bun de spus, are doar de dat peste gura mea cand indraznesc sa spun ceva rau. Si mai are de spus ca si strainii sunt de cacat. Toata lumea e de cacat, nu sunt romanii mai de cacat decat altii. Nu avem virtuti, nu ne indreptam catre nimic dar nici nu vrem sa ne mai gandim la asta. Om trai si om vedea. Asa cum parintii spun o treaba aparent stupida dar adevarata, spun si eu ca Romania va regreta in clipa in care nimeni nu se va mai obosi sa o critice serios. Si momentul ala este foarte aproape. In ideea asta trebuie sa ii dau dreptate lui T.S. : Romania e pe cale sa nu mai existe. Pentru ca ea are un talent aparte de a se scoate singura de pe radar, cu tafna, cu orgoliu inexplicabil si nemasurat.

Destul despre asta si nu doar pentru azi ci pentru foarte multa vreme de-acum incolo. Fara sa fortez conotatiile intamplarii si fara sa o ingramadesc in acest post ca sa dea bine, va spun ca ieri am simtit brusc ca voi pica, mi s-a facut ingrozitor de rau iar mie, asa cum stiti daca ma cititi de ceva vreme, nu imi este rau cu anii, cu zecile de ani, poate. Am o structura foarte puternica si, in general, corpul meu nu ajunge sa sufere pentru ca am grija sa nu il provoc in chestii deloc palpitante cum ar fi sanatatea. De obicei, starea de rau (in cele trei dati cand s-a intamplat) vine brusc si pleaca la fel de brusc dar in cele cateva minute in care sta simt ca pierd contactul cu tot ce e in jur, ma simt ca intr-un tunel, nu mai pot constientiza cine este langa mine, unde sunt si ce se intampla. Nu ma pot concentra la absolut nimic, aud vocile care imi vorbesc undeva foarte departe si resimt o exasperare cumplita similara cu cea pe care banuiesc ca o simt personajele din filme cand sunt anesteziate prost.

Trezindu-ma astazi nu mai aveam absolut nimic, ma simteam perfect si aveam satisfactia somnului lung, greu si, in paralel, dorinta de a sarbatori. Pe masura caderii din seara trecuta. Erau atatea lucruri de facut in Berlin, ca in fiecare zi. Erau atatea colturi in care sa poti sa fii fericit, complet fericit, erau atatea strazi (daca nu cumva toate) pe care sa mergi eliberat de orice disconfort. Animale salbatice in mijlocul orasului si nu intr-un singur loc ci in mai multe, paduri in adevaratul sens al cuvantului in nenumarate locuri din oras, linistea, linistea perfecta care troneaza peste roiuri de oameni care se inteleg fara pic de agresivitate, aerul de munte, armonia reala in pofida influentelor aparent contradictorii, corectitudinea, briza spectaculoasa, arta, inteligenta oamenilor construita disciplinat, sorbeturile de lamaie, placerea de a te intalni cu oameni care nu se mint si nu te mint, un oras intreg ca o perpetua binecuvantare si asta o spune un cinic. Dar un cinic pe cale de vindecare. Nu tin la cinismul meu, nu tin la sarcasmul meu, le-am confundat prea mult timp cu realismul.

Intr-adevar, destula critica la adresa Romaniei si spun asta in primul rand din respect pentru mine. Imi simt ascutimea exigentei tocindu-se si, daca asta m-a speriat initial, imi dau seama ca nu are de ce sa ma sperie. Exigenta nu era, de fapt, exigenta reala, pura, era amaraciune, era scarba si revolta. Imi amintesc de mine inainte de constientizarea tendintelor Romaniei, ca sa ma exprim bland. Eram un om foarte fericit, competitiv intr-un mod feroce, increzator, curajos. Trebuie sa imi reconstruiesc si exigenta, sa o iau de la zero, intr-un context care nu te agreseaza cu nimic. Nu vreau sa traiesc neincredere, suspiciune, stare de alerta atunci cand nu e cazul. Asta te uzeaza inutil. In plus, simt recunostinta puternica pentru Berlin si nu am mai simtit de foarte multa vreme asta. Asa cum spuneau niste amici americani si irlandezi: “da, sigur, suntem expats si facem orasul asta mai tolerant si mai puternic cultural decat altele dar, pana la urma, le datoram fericirea noastra actuala nemtilor si, mai ales, berlinezilor.” Subscriu, cred asta. Am convingerea ca exista contexte in care omul se dezvolta mult mai bine decat in altele, am convingerea superioritatii anumitor natii. Pentru linistea unor romani: nu, nu devii neamt. Nu, probabil ca nu te vor privi niciodata ca pe un neamt in aceasta viata. Dar nici nu trebuie. Cine ar vrea asa ceva roman fiind? Un lucru e sigur: departe de Romania devii un om mult mai calm, mai sanatos fizic si mental, mai tandru, mai bun. Si incep sa te preocupe numai lucrurile cu adevarat importante in viata asta dat fiind ca fondul este atat de stabil si de neted.

Va salut si ma duc sa mangai caprioare si sa hranesc pui de porc mistret. Am aflat (prima oara mergand nepregatita in parc) ca adora spaghetele si ca nu au pic de interes pentru mere sau cartofi. Asa ca voi lua o portie de spaghete in plimbarea catre parc si voi hrani animalele, alaturi de copii frumosi si senini care invata de mici respectul pentru orice fiinta.

La un moment dat, trebuie sa ne definim dincolo de perpetua ciuda pe ce se intampla si pe ce nu se intampla in Romania.

Si, ca sa inchei amestecand cele doua spirite, cel romanesc si german, va spun ca intr-un an, de Revelion, stateam si ma uitam la Realitatea TV, activitate pe care, fie ca o recunosc sau nu, o imbratiseaza multi romani de Revelion. Si se ajunsese si la poarta Brandenburg cu trecerea dintr-un an in altul. Iar prezentatoarea noastra se uita la berlinezi nedumerita. Dupa cateva secunde a spus: “Nu stiu ce se intampla, berlinezii nu par sa aiba nici o reactie la trecerea dintre ani. Ei par de-a dreptul (aici a facut o grimasa scarbita)… sereni.”

Va salut din nou.

~ prin confruntadurerea pe 14 iunie 2009.