printre straini

Nu glumesc, nu intreb ironic. Dar ce o fi in capul romanilor cand spun chestia cu “printre straini”? Ca in fraze de genul: “Da, viata e mai buna acolo dar sa fii printre straini?”. Am auzit foarte des asta. Oricare ar fi virtutile unei societati (alta decat cea romaneasca) argumentul suprem contra obtinerii tihnei sau chiar fericirii in cadrul societatii respective este “dar esti printre straini”. Jur ca nu fac pe nebuna dar nu reusesc sa resimt nicicum, nu reusesc sa asimilez nicicum acest argument. Nu stiu la ce se refera exact, nu imi pot da seama ce gandesc exact romanii in timp ce spun asta. Au gandit-o sau este o treaba pe care o arunca celorlalti si pe care si-o arunca lor insisi tocmai pentru a nu se gandi la ce inseamna desprinderea de societatea in care te-ai nascut si ai crescut?

Cu ocazia acestei spaime colective de “straini”, m-am gandit si eu la cuvantul asta – “strain” – cu mai multa atentie. Ca, sincera sa fiu, nu i-am acordat cine stie ce atentie de-a lungul vietii. Daca luam valoarea lui stricta, de baza, strainul este, evident, cel care face parte din alta tara, din alta zona decat cea in care tocmai traieste. Dar luand aceasta acceptiune a termenului, nu vad de unde ar putea veni indoiala si dramatismul conditiei de strain. Continuand aprofundarea termenului (nu la cine stie ce nivel ci la nivelul accesibil oricarui prost si anume cel de dictionar), incep sa ma intereseze cat de cat implicatiile cuvantului. In masura in catre strainul este cel care nu are nici o legătură, nici o contingenţă cu ceva, care este departe de ceva sau cel care este de altă natură, are alte particularităţi decât mediul în care se află. Imi dau seama foarte repede si cu o senzatie nu tocmai placuta pe sira spinarii ca stiu ce inseamna sa traiesti “printre straini”. Am trait asa cam toata viata. In Romania. Acum nu mai sunt printre straini iar asta imi dezvolta niste aptitudini de care habar nu aveam si ma face sa am niste stari, atat fizice cat si psihice, despre care citisem doar. Insa, asa cum stiti, consider descrierea incantarii ca pe ceva scarbos, aproape vulgar. In plus, incantarea reala nu cred ca se poate descrie, pacea interioara nu se poate descrie, ma supara sau plictisesc cei care incearca asemenea descrieri.

Revin la teama romanilor de a trai printre straini. Le acord increderea de a considera ca se tem ca cei din alte tari au alte particularitati decat romanii si ca ei se simt departe de aceste particularitati. Si aceasta teorie nu ar fi rea, ar fi chiar usor de digerat daca as intelege foarte bine doua lucruri: care sunt, exact, particularitatile romanilor cu care particularitatile oamenilor din alte tari intra in contradictie si cat de corect este sa eviti aruncarea ta in “alte” particularitati dupa ce vreme indelungata particularitatile care se lasa intrezarite in propria tara sunt neplacute? Care sunt particularitatile carora le vor resimti romanii lipsa devreme ce ei sunt, cel putin verbal, nemultumiti continuu de mersul lucrurilor in Romania? Ce le va lipsi exact? Si prin ce sunt cei din alte tari atat de “straini”? Ca se pare ca valorile pe care le respecta si romanii sunt de multa vreme respectate in alte tari, se pare ca mare parte din romani sunt niste prizonieri ai unui sistem iar valorile lor sunt continuu calcate in picioare. Sau cel putin asa ne vaicarim ca natie de cand sunt eu pe lumea asta.

Si as vrea sa faca fiecare in minte un exercitiu. Cu onestitate, ca altfel il dam incolo de exercitiu si nu-l mai facem. Cat de apropiati va sunt romanii ca “particularitati”? Ce il face pe un om nemultumit de Romania sa se simta, totusi, acasa in Romania? Un set corupt de valori cu tentaculele intinse in absolut orice zona de existenta? Amintirea momentului (inexistent, de fapt) in care aceste valori nu erau corupte? Speranta ca ele se vor scutura de coruptie, lasand astfel tara sa fie cu adevarat “acasa” pentru cei ce se vor naste dupa noi? Te poti simti acasa in oricare din variante? Te poti simti acasa intr-un loc in care orice se construieste este relativ si sta in permanenta intr-un echilibru precar? Si nu vreau sa aud ca echilibrul si lipsa de relativ sunt ceva aflat in interiorul omului – sigur ca e asa dar daca este, intr-adevar, asa, ce importanta are unde traim si cum putem fi straini in vreun loc? Argumentul este pro desprindere usoara, nu contra ei, asadar.

Nu iti este mai degraba straina sotia cu care faci sex sub plapuma fara sa stii daca a avut orgasm sau nu si nu iti este mai degraba strain copilul pe care nu il intrebi niciodata daca este cu adevarat fericit? Nu iti este mai degraba strain orice prieten cu care discuti generalitati fara sa stii ce il face sa sufere sau ce il incanta cu adevarat? Nu iti sunt toti acesti oameni mult mai straini sau la fel de straini ca oamenii din alta tara? Prin ce iti sunt ei apropiati? Iar daca exista oameni pe care-i iubesti si admiri, cat de apropiat de ei te dovedesti a fi participand la stagnarea lor intr-un mediu care este, fara urma de indoiala, ostil? Cat de slabi suntem sa ne lasam amagiti ca familiaritatea si apropierea sunt lucruri care tin de cateva comoditati?  Cand oamenii spun ca le este dor de tara, de ce le este dor? In afara de oamenii prinsi in sistemul romanesc. Poti suferi teribil pentru tara ta, poti suferi sa te gandesti ca ea nu avanseaza cu adevarat, poti suferi teribil pentru cei care si-au facut un culcus in pofida intemperiilor de toate felurile in Romania. Dar nu iti poate fi dor de Romania. Pentru ca nu iti poate fi dor de o senzatie de disconfort.

Indraznesc sa va spun eu ce inseamna “printre straini” pentru romani: inseamna sa fii printre oameni pe care chiar trebuie sa ii cunosti. Si, mai complicat de-atat, inseamna sa fii printre oameni care vor si ei sa te cunoasca la randul lor. Si de-aici vine toata complicatia. Sunt oameni care nu te tolereaza in virtutea apartenentei la o natie. Sunt oameni in randul carora trebuie sa intri fara garantia, dealtfel subtire, a nationalitatii. Esti “printre straini”. Adica ei trebuie sa afle care sunt particularitatile si valorile tale nationale si tu trebuie sa le afli pe-ale lor. Asta doar pentru inceput. Pe urma vine cel mai cumplit lucru pentru romani: trebuie sa patrunzi in intimitatea oamenilor si sa-i lasi sa patrunda in a ta. Lucru pe care romanii nu stiu sa-l faca. Pentru romani intimitatea este ceva marunt, de obicei putin jegos, intimitatea este locul in care-ti permiti orice si nu locul in care dai dovada de cea mai crunta exigenta in ceea ce te priveste. Felul in care stau romanii imbracati in casa spune foarte multe despre intimitatea lor, oricat de superficial ar parea argumentul. Asa cum am mai spus, faptul ca romanii spun in ziare si in emisiuni ca un barbat este potent devreme ce are deja doi sau trei copii spune si mai mult. Iar faptul ca lumea se irita cand aduci ideea de fericire in discutie, spune aproape totul.

“Printre straini” inseamna ca va trebui sa descoperi ce te defineste pe tine ca identitate asa incat sa nu poti fi risipit usor, “printre straini”mai inseamna ca te-ai putea face de ras cu toate incapacitatile si tampeniile tale, cu toate rigiditatile tale si cu toata ipocrizia ta, cea cu care ai functionat in Romania fara probleme aparente.

Sa luam o zi din viata cuiva intr-o tara civilizata, o zi care nu are cum sa tina de nationalitate, veti vedea de ce. Nu se accepta varianta scremerii unei zile in contextul romanesc, nu se accepta slalomul printre mizeriile romanesti, ca daca trebuie sa iti strecori jenat si temator felul de a fi – nu poti numi asta viata, cu adevarat. Si sa nu complicam lucrurile cand nu e cazul. Asa cum stiti, sunt un disciplinat teoretician si asimilator de teorie deopotriva dar acum vreau sa luam o zi din viata cuiva si sa ne ferim cateva secunde de teorie. O luam asa, la minima rezistenta, in detalii marunte. E placut sa te trezesti intr-o casa placuta, confortabila. E placut sa ai lucruri familiare in jur. Cum ar fi: cer, soare, miros de tei in unele luni, miros de iasomie, poate, miros de soc, miros de iarba, pur si simplu, zgomot usor de oras sau nu neaparat dat fiind ca poate unii nu agreeaza orasul, poate nu s-au nascut in el. Miros de cafea, vecini prietenosi care stau de vorba cu tine de fiecare data cand te vad, vecini care te invita la masa si pe care ii inviti la masa, vecini care au placerea sa-ti aduca ceva aburind, gatit proaspat, vecini care-ti imprumuta carti si carora le imprumuti carti. Vecini cu care poti sa si discuti cartile imprumutate. Vecini care te invita la orice petrecere fac, vecini care se ofera sa ia pachetele aduse de postas atunci cand tu nu esti acasa. Pe urma sunt cei de la cafenele, de la magazine, de la chioscul de ziare, politistii din zona – e frumos ca toti sa te salute si tu sa te bucuri sa ii vezi, ei sa se bucure sa te vada. Le povestesti ce ai mai facut, ei iti povestesc ce au mai facut, comentezi cu ei evenimentele recente, mai cunosti prieteni de-ai lor, le cunosti iubitii, iubitele, copiii, parintii. Pe urma sunt oamenii cu care lucrezi: toti personaje interesante, oameni de cuvant, oameni preocupati realmente de ceea ce fac si de ceea ce faci si tu, macar in ideea egoista de cat de bine se impleteste ceea ce faci tu cu ceea ce fac ei. Si catre seara sunt prietenii care te invita la ei acasa sau cu care iesi in oras, prieteni care au aceleasi gusturi ca tine, aceleasi ganduri ca tine, aceleasi registre ca tine, mai bine spus. Poti discuta orice cu ei, simti ca pacla ipocriziei s-a ridicat pentru totdeauna. Ei bine, la finalul acestei zile, eventual si dupa sex cu un barbat emancipat care iti intelege fiecare sunet si fiecare tresarire tu sa spui: “Totusi, sunt printre straini. Imi este foarte dor de Romania.”

Sa va spun cum ma gandesc eu, ca ma gandesc, sa stiti, eu iau Romania in calcul in fiecare zi. Ma gandesc: “o sa mai trec din cand in cand pe-acolo, ca sa imi aduc aminte de moartea si oroarea care domnesc peste tara aia asa incat nici sa nu imi dau voie sa mi se faca dor de ceva ce nu a existat, de fapt, niciodata.” Dor imi este de mine si de ceea ce am fost eu in Romania, de ceea ce au fost si sunt oamenii pe care-i iubesc – toate astea fiind in permanenta umbrite de Romania. Da, de lucrurile astea imi e dor. Dar de Romania – niciodata. Romania nu inseamna nimic pentru mine. Fiinta mea acolo inseamna ceva, asa cum fiinta mea inseamna ceva oriunde. Romania este doar un context nefericit care m-a transformat in consecinta. Dar nu imi poate fi dor de ea. Ar fi destul de bolnav acest dor. Sigur ca, odata iesit dintr-o situatie grea, vrei sa revezi contextul ei din pozitia confortabila nou obtinuta dar asta nu este dor sau dragoste, este doar o rememorare. O rememorare a zilelor in care am fost “printre straini”.

Dar reversul nu poate fi valabil. Situatia inversata, cea care ma preocupa, situatia in care romanii se tem de a fi “printre straini”. Pentru ca, daca este asa, inseamna ca romanii se simt confortabil in valorile lor actuale romanesti – ceea ce prefer sa cred ca este imposibil. Ca sa nu cred ca este tragic. Inseamna ca ei prefera familiaritatea si confortul greselii noutatii corectitudinii si exigentei. Iar acest lucru nu pune pe nimeni intr-o lumina prea buna. Cat despre cei care se cred capabili sa restructureze valorile – de unde stiu ei ca perspectiva lor este dreapta, de unde stiu ei ca nu sunt infectati? Doar o minte care traieste macar un timp departe de focar poate indrazni o restructurare.

~ prin confruntadurerea pe 4 iunie 2009.