poveste simpla cu morala complicata

Decat sa tin o teorie sau decat sa impletesc mai multe, mai bine va povestesc ceva de data asta. Fara sa adaug nimic la cele intamplate, fara sa reduc nimic din cele intamplate. Un fel de poveste buddhista care nu e deloc buddhista ci e de-a dreptul crestina si imputita iar morala pe masura: incerta, apasatoare, jenanta, in pom. Dar, ca sa fiu in spiritul crestin si la finalul ei, o sa va spun eu care este morala, o sa v-o bag pe gat, ca asa suntem obisnuiti noi, cei care am fost sau care suntem crestini. Va spun de la inceput si despre ce vorbesc: despre oameni pierduti prin viata si tafnosi, despre oameni in viata carora nu se leaga nimic pentru ca este ceva imputit in ei, ceva ce pentru ochii neavizati este de nevazut. Despre oameni care nu se opresc o secunda pentru a-si spune: “Sunt in cacat, sunt de cacat, trebuie sa ma adun si sa fac ceva. Altceva.”

Eu am avut de la gradinita si pana la finalul facultatii o colega. Ea a fluctuat intre a ma jigni cu insinuari topesti (cel mai infect mod de a jigni, cel mai josnic si foarte des intalnit la femei) si a-mi spune ca sunt singurul om cu care are o legatura pe lume. Cand acceptam ideea ca am putea avea o legatura, veneau insinuarile iar cand ii spuneam ca am obosit sa incerc orice cu ea, veneau declaratiile lacrimogene pe marginea presupusei legaturi dintre noi.

Ea era copil de inginer si profesoara de chimie. Spunea de fiecare data ca ea stie cum e cu medicamentele si bolile, ca doar are medicina in casa. Profesoara de chimie, adica. Nu avea biblioteca in casa dar arunca multe nume de scriitori in discutii. Doar beletristica, la altceva nu se baga. Nu era in stare sa laude niciodata pe nimeni. Dar pe nimeni. Am intrebat-o odata de ce nu poate rosti cuvinte de lauda, mi-a spus ca ea le rosteste dar ca nu le aud eu. La gradinita nu vorbea cu nimeni decat atunci cand le spunea celorlalti copii ca vine mama ei si ii cearta. Nu-mi mai aduc aminte de ce. La scoala avea note de 7 si 8 dar avea nasul atat de pe sus iar parintii ei ne priveau cu atat de multa condescendenta pe noi, aia numai cu 9 si 10, de ne gandeam ca e mai bine sa iei 7 si 8. Nici macar la sport nu reusea sa fie ca lumea. Alerga gafaind inca de la prima tura in jurul scolii, se oprea in spatele scolii si statea pe bara cateva ture. Ne spunea lucruri care sa ne faca sa intelegem ca numai prostii sunt buni la sport si facea niste scenete care sa demonstreze cat ii e de rau asa incat profesoara de sport sa ii planga de mila si sa ii ofere un statut privilegiat de ciufuta care sta pe bara. A stat toata scoala in banca langa cea mai grasa si cea mai urata fata din generatie, era singura fata langa care se simtea si ea importanta, nu ar fi rezistat la o prietenie de la egal la egal. Aratau ca Lolek si Bolek si lumea se uita lung dupa ele pe strada, in ideea de “keep it in the circus”. Dar macar se uita asa ca fetele obtinusera ceva. Cateva profesoare urate si nefutute, cu o cultura subreda si cu cateva fixatii culturale o admirau pe fata asta sau cel putin asa spuneau, doar de dragul de a tempera increderea in sine a celor cu adevarat destepti. Erau momentele in care fata ne privea dispretuitor, cu expresia de “v-am spus eu ca sunteti niste prosti”. Nu a fost nici macar o data cu un baiat, nici macar o data. Cu oricare, cu cel mai pricajit, cu cel mai imputit, cu cel mai tampit macar. Nu. Comenta in schimb orice relatie, pe cele mai multe le reducea la atractie fizica si spunea asta ca si cum atractia fizica ar fi fost un fel de rubeola. In acelasi timp, in acelasi timp cu dispretul ei pentru latura fizica, venea cu fuste foarte scurte si bluze foarte stramte. Nu resimtea nimeni cine stie ce efect, ca avea genul de corp fara potential de trezit efecte, ca sa ma exprim elegant. Genul de corp caruia nu ii poti reprosa nimic dar despre care nici nu prea iti vine sa spui nimic. Baietii, prosti si cu ochii dupa alea inferioare, ramaneau imuni la farmecele ei. Si ea atunci incerca sa intre in orice relatie se construia in clasa sau in alte clase. Incerca sa joace rolul desteptei, inteleptei in mijlocul unei relatii care, fiind vie si tanara, era, inevitabil, lipsita de intelepciune. Facea lucruri ca trantirea unei felii de tort pe pieptul unui tip indragostit muci de alta tipa, de exemplu. Si era genul care iti raspundea, in cazul in care-i spuneai ca este ridicol sa faci asa ceva, “e libertate, draga”. Ducea baieti pana acasa incercand sa afle ce le place la fata cu care sunt si povestindu-le lucruri neadevarate despre fata respectiva. Nu a reusit nici macar un sarut in timpul liceului, nici macar unul. In afara de fata obeza nu a mai avut nici o prietena iar cu fata obeza nici macar nu era prietena cu adevarat. A fost o singura data plecata din tara, doua saptamani, la unchiul ei din America si s-a intors cu accent american. Profesoara de engleza se inrosise de rusine si abia isi tinea rasul, se uita la mine si la colegul meu de banca cerand ajutor din priviri. Nu a castigat nici un concurs, nu a fost la nici o Olimpiada. A dat la Uman cu toate ca spunea ca ea ar fi trebuit sa dea la Real. Momentul de glorie al vietii ei este, cu siguranta, cel in care profesorul de matematica a intrebat-o, de fata cu noi, ce cauta un om ca ea la Uman, cand ea e atat de buna la matematica. Avea tot timpul parul prins in coada, sprancenele ca ale lui Mircea Albulescu, tot felul de bubite pe fata, nu s-a fardat nici macar o data. Mi-a spus la un moment dat ca banuieste ca eu am succes la baieti pentru ca ma ocup de mine si sunt “dichisita”. Nu “ma ocupam” in nici un fel. Era doar felul ei de a nega orice succes al meu.

Incetul cu incetul isi gasise justificari pentru toate nefericirile ei: barbatii nu voiau decat sa se futa, era la Uman si nu la Real asa ca mintea nu ii era solicitata in directia in care trebuie, nu avea note bune la engleza pentru ca avea un prea puternic accent american.

In facultate lucrurile au continuat la fel. Nici un prieten, nici urma de sex, nu a fost nici macar o singura data cu noi la munte sau la mare, si-a ales ca limbi portugheza si olandeza, fiind singura la cursuri si neinvatand-o pe nici una. Noi, prostii, ne luaseram din astea de porc: germana, engleza si franceza. Sau, cei mai aventurosi, italiana. Aia care facusera Dante Alighieri, mai exact. Nu a laudat-o nici un profesor, nu a scris nici o lucrare care sa genereze aplauze la scena deschisa, nu a participat niciodata la cenaclul literar, nu a scris nici o bucata de proza care sa dea pe cineva pe spate, la finalul facultatii a tras concluzia ca fiecare profesor avea favoriti si ca nici un profesor nu era stapan pe materie.

O interactiune umana a existat totusi in facultate. S-a imprietenit cu o fata derutata din Ploiesti. Si fata aia s-a combinat cu un baiat. Si deja vechea mea colega s-a dat la el in barul de la facultate, stiu si astazi cand: in ziua in care a venit Andrei Plesu sa ne vorbeasca despre fidelitate. Probabil ca a fost devastator pentru ea sa vada ca gagicile grupei stateau fiecare in brate la cate unu’. Si atunci a incercat sa se aseze si ea la baiatul asta in brate, la baiatul cuplat cu ploiesteanca. Si ploiesteanca a incercat sa se sinucida in noaptea aia luand 62 de Diazepame.

Dupa facultate, fata noastra a avut doua job-uri, unul de secretara la o firma germana si unul de traducator la o firma germana. Una era o firma de cauciucuri, alta era o firma de masini, ea fiind traducator pe zona de camioane. Cand mai vorbeam la telefon imi spunea ca ar citi si ea ca mine dar nu isi mai gaseste capul de munca si ca eu sunt intretinuta “oarecum”. De parinti, nu ma intelegeti gresit. Mi-a spus ca a si scris niste chestii si ca ar vrea sa se retraga undeva in salbaticie si sa mai scrie. Asta ca afront direct la faptul ca eu scriam noapte de noapte si ca, fara sa ma gandesc la asta, eu nu eram altceva, eram scriitor si nu ai cum sa pleci din chestia asta ca apoi sa te intorci. Cu scrisul nu se cocheteaza, esti scriitor si atunci nu poti sa dormi noaptea pana cand nu iti asterni ideile, personajele pe hartie sau nu esti si gata. Nu-i rusine. Nu trebuie sa fim cu totii intelectuali, cu succes la sexul opus sau la acelasi sex, nu trebuie sa fim toti liberi, nu trebuie sa fim toti populari, nu trebuie sa traim povesti spectaculoase. Chiar nu trebuie.

La 24 de ani a facut un copil din flori, tatal copilului nu a vrut sa-l recunoasca si nici nu a vrut sa se mai vada cu fata, el s-a casatorit cu o fata frumoasa si vesela, cu adevarat desteapta si cu nasul la nivelul potrivit.

Pe la vreo 26 de ani colega mea s-a casatorit cu un tip de 62, cunoscut la nunta unei prietene. Avea obiceiul sa barfeasca orice nunta si orice casnicie, gasea cate un motiv josnic pentru orice unire a destinelor. La nunta asta prietena ei i-a adus un bosorog pentru ca fetei, pe langa toate fricile de femeie statuta si singura, i se mai adaugase una: sa nu ramana fata batrana. Mi-a scris ca este singurul barbat langa care nu simte presiuni stupide si ca este singurul barbat care nu are exigenta imbecila a majoritatii barbatilor, singurul barbat “care nu face alegeri previzibile”. Alta palma pentru mine. Eu fiind intotdeauna “alegerea previzibila”, banuiesc.

M-am dus sa o vizitez in noua casa, la interfon mi-a spus ca nu trebuie sa urc, coboara ea. Dar eu am urcat, ca mi-a deschis cineva usa si imi era, in mod cretin si inexplicabil, foarte dor de ea si de copiii ei (ca mai facuse doi intre timp, nu reusea sa-si convinga sotul sa foloseasca prezervativ si ii era frica de pastile anticonceptionale, cu toate ca doctorul ii spusese ca este riscant sa faca al treilea copil), voiam sa o vad cat mai repede, sa vad unde doarme si cum se simte casa ei, cu totul. In casa era ca la squatteri, o mizerie de nedescris, o saracie de nedescris. Ea era imbatranita si parca mai sleampata decat o stiam. Mi-a spus fals dar concentrat, aproape ca a jucat bine scena: “Mai, m-am tot gandit la tine, in ce hal trebuie sa-ti fie viata acum, de cand a murit mama ta. Ma uit la astia micii si la toata bucuria din viata mea si nu pot sa nu sufar pentru tristetea din viata ta.”

Singurul meu punct vulnerabil, precum zona de pe umarul lui Siegfried din “Cantecul Nibelungilor”, era acum delectarea ei. In sfarsit, ceva imi slabea fara echivoc puterea, in sfarsit avea ceva in plus fata de mine: mama ei traia. Nu mi-a mai raspuns la mail-uri si nici la telefon dupa ce a aflat de la amici comuni ca am transformat si moartea in ceva productiv, sa zicem.

Morala: exista oameni a caror nemultumire de sine marunta si constanta te poate indispune. Daca intalniti oameni cu fluctuatii, daca cineva face insinuari si nu va spune direct ce crede, daca intalniti oameni care nu isi accepta defectele si care au pretentii deplasate de la propria viata fara sa faca absolut nimic pentru a le satisface, fugiti. Nu glumesc. Fugiti. Nu aveti ce sa faceti cu ei, nu aveti cum sa-i ajutati. Nemultumirea lor bovarica este ca nisipurile miscatoare si vor face tot ce le sta in putinta, voluntar sau involuntar, sa va traga in propriul nisip miscator. Viata nu e treaba relativa, amestecata, nu lasati indecisii sa va faca sa credeti ca ar fi asa. Ca nu e. Exista oameni ca lumea si oameni de rahat, nu va complicati cu indulcirea acestui adevar in spiritul tolerantei si deschiderii. Nu, nu orice om de cacat are sansa de a deveni un om ca lumea.

~ prin confruntadurerea pe 31 mai 2009.