functionarea emotionala in virtutea inertiei

Ca multe alte notiuni, si cea de “prietenie” ajunsese in oarece deradere si ceata in Romania. Eu una nu mai intelegeam ce vrea lumea de la o prietenie, incercam, cu toate ca suna paradoxal, sa imi mentin nealterata ideea de prietenie renuntand la contactul cu prietenii mei bucuresteni. Multe relatii mergeau in virtutea inertiei si, cum sunt putine lucrurile pe care eu le dispretuiesc mai mult decat functionarea emotionala in virtutea inertiei, incercam sa nu particip nicicum la aceasta inertie. Imi faceam datoria de a incerca sa o trezesc la un moment dat, cu un discurs care ma facea sa par complet nebuna, probabil, si pe urma gata, nu imi place sa las o situatie sa treneze, ma scoate din minti, ma umileste, imi slabeste tot sistemul de gandire. Nu mai stiam, ca in multe privinte, de unde sa incep descrierea principiilor nescrise ale unei prietenii, nu mai stiam cum sa descriu grandoarea, savoarea unei prietenii. Mediocritatea in aceasta zona ma deprima asa cum ma deprima mediocritatea in orice zona. Ma simteam, ma vedeam trasa in relatii de cacat, sub masca ingaduintei. “Prietenii trebuie sa se ingaduie unii pe ceilalti” parea sa fie motto-ul. Nimic inalt, nimic provocator, nimic. Doar o mare lene care trecea drept armonie. Prietenul este cel care nu iti reproseaza nimic dar care, in cazul romanilor, are o multime de reprosuri in ceea ce te priveste, doar ca nu ti le spune in fata. Intalnirile devenisera un efort de a nu ajunge in punctul in care sa spui ce gandesti cu adevarat despre cei prezenti. Da, asta este cea mai buna definitie a prieteniei romanesti.

In primul an de facultate, un tip senzational mi-a spus, asa cum cred ca stiti deja, ca lumea ajunge sa ma urasca pentru ca initial dau senzatia fiecarui om in parte ca va avea o relatie inaltatoare, revelatoare cu mine ca apoi acest lucru sa nu se intample, evident, dat fiind ca nu ma pot concentra asupra fiecarui om in parte cu atat de mult devotament, cu atat de multa daruire. Ideea asta m-a facut sa cred ca prieteniile mele sunt strict rezultatul propriilor mele eforturi, m-am gandit ca, daca ma straduiesc sa acord fiecarei persoane care se arata interesata de mine aceeasi intensitate in stari, aceeasi intensitate a daruirii, o sa fie totul perfect. Si un timp indelungat asta am si facut. Un alt tip mi-a spus, cu cinismul lui binevenit intotdeauna, ca lumea sta in jurul meu atat de strans si disperat pentru ca eu acord atentie celor carora nimeni nu le acorda atentie. Cele doua constatari combinate m-au facut sa cred cu si mai multa tarie in faptul ca eu pot mentine nu doar echilibrul, ci si pasiunea in orice relatie de prietenie. Eu, asa cum stiti, nu cred in prietenul caruia ii plangi pe umar, eu pun relatiile de prietenie foarte aproape de cele amoroase. Pasiune trebuie sa existe in ambele, interes viu permanent, admiratie. In afara de dorinta fizica – tot. Nu suport amicitiile usoare, nu le inteleg rostul. Nu prea am inteles niciodata ideea de “gasca”. Nu am inteles niciodata iesirile in grup la mare sau la munte, nu am inteles nevoia acestui confort marunt care nu are, de fapt, nici o legatura cu prietenia. Nu am inteles si nu voi intelege niciodata ce inseamna expresia “de treaba”. Ce este “un om de treaba” si de ce se bazeaza prieteniile pe asa ceva? E o tipa “de treaba”, “de gasca”. Asa cum barbatii sunt “de casa”. Ce poate sa insemne asta intr-o relatie? Ma supara teribil aceste reduceri ale personalitatii umane si ale potentialelor intrepatrunderi spectaculoase ale acestor personalitati.

La un moment dat incepuse sa mi se intample urmatorul lucru: absolut orice persoana aflata intr-o relatie cu mine ajungea, direct sau pe ocolite, sa se dea la mine. Aparea o atingere, aparea un sarut, aparea o propunere. Si spun asta cu mahnire teribila, nici urma de cine stie ce vanitate gadilata, nici urma. Nu am simtit niciodata nevoia sa vorbesc despre reactia pe care o starnesc sexual, nu am simtit niciodata nevoia sa discut asta, nu am simtit nevoia sa ma mangai cu asta, nu ma defineste asta cu toate ca am inteles ca ar trebui. Ei bine, revenind, femei sau barbati isi doreau sa fie cu mine, pe termen scurt sau lung, chiar daca relatia noastra era una de prietenie. Evident, asta nu avea nici o legatura cu atractia sexuala ci cu faptul ca eram singurul om care ii mentinea pe toti intr-o stare foarte vie. Iar asta, cel putin un timp, place oricui. Interesul meu pentru fiecare gand al lor, dorinta de a discuta lucruri pe care nu le discutasera cu nimeni, deschiderea mea dar si intransigenta mea deopotriva pareau sa fie sansa la fericire pentru toata lumea. S-au conturat atunci in minte doua solutii: fie ma mentin prezenta pe toate planurile, cu toti oamenii si incerc sa le ofer o relatie satisfacatoare cu mine, fie aleg varianta pe care pare sa o aleaga toata lumea si anume prieteniile usurele, cu un schimb de dragalasenii, o cafea, un “m-a ajutat cand chiar am avut nevoie” (banuiesc ca asta se refera la ajutor practic, palpabil, mai ales). Nu e nevoie sa spun ca cea de-a doua varianta era si ramane imposibila pentru mine. Asa ca m-am straduit sa ma mentin cu adevarat prezenta in toate relatiile. Norocul meu (si spun asta fara urma de ironie) a fost cel ca multa lume s-a plictisit de intensitate. Si nu am nevoie de presupuneri aici, nu am nevoie de mici mizerii care sa insinueze ca plictiseala ma viza pe mine, ca persoana. Nu, stiu ca viza intensitatea. Unii oameni au fost suficient de sinceri cu mine si, mai ales, cu ei insisi, spunandu-mi: “nu rezist”. Am apreciat asta. Altii au luat-o mai pe ocolite si mi-au spus ca le lipsesc “lucrurile firesti” cu mine. Avand intotdeauna curiozitatea si ambitia firescului (ambele indepartandu-ma pe zi ce trece mai mult de el), am intrebat ce inseamna “lucruri firesti”. O prietena mi-a detaliat spunandu-mi ca si-ar dori, dincolo de intensitatea la care participase si ea destul de activ, sa mergem impreuna la Humanitas sau la un targ de haine vintage, sa gatim ceva impreuna, eventual. Nu vreau sa spun ca nu imi plac lucrurile astea doar ca nu am fost niciodat buna la a le face. Niciodata. Cred ca si asta este unul din motivele pentru care nu sunt prietena cu femei. Ele vor prea multe lucruri “firesti”. Recunosc, eu nu sunt deloc buna la acest firesc cotidian. Dar deloc. Nu-l privesc condescendent, nu-l privesc dintr-o pozitie snoaba, nici vorba. Este o incapacitate a mea pe care nu as putea, evident, sa o consider niciodata o virtute. Nu ma pricep la frumoasele maruntisuri firesti. Nu ma pricep si gata. Revin si spun ca acesta a fost norocul meu: faptul ca multi au renuntat sa participe la goana asta a prieteniei cu mine. Iar cei care au ramas au ajuns sa faca niste scene atat de deplasate de gelozie incat mi-au permis sa ii exclud ferm din viata mea.

In urma acestei trieri, in urma extenuarii dupa un experiment emotional atat de complicat si stupid, daca este sa fim sinceri, am ramas cu doar trei oameni in viata mea: baiatul de care sunt indragostita, baiatul care imi este cel mai bun prieten si fata care imi este cea mai buna prietena. Ei se cunosc toti intre ei si nu se inghit, asa ca ideea de gasca este la o indepartare confortabila. Au fost ani, nu doar luni, in care am functionat asa. Mi-am reincarcat zona emotionala in aceasta perioada de abstinenta, mi-am concentrat atentia numai asupra celor trei, am avansat enorm personal. Enorm. Am putut mentine o disciplina care m-a suprins pana si pe mine.

In momentul in care m-am deschis din nou (nu stiu daca am facut-o intentionat sau daca a existat pentru cei din jur un fel de semnal independent de vointa mea ca bateria e incarcata) oamenii au navalit din nou, banuiesc ca asa i se intampla oricui. Mi-am dat seama ca, in spiritul ordinii care a tronat in viata ultimilor ani, nu pot decat sa-i incadrez pe toti intr-una din cele trei zone. Nu stiu alta zona. Nu vreau sa creez alta zona, cele trei imi par singurele posibile. Nu vreau haos, vreau ordine.  Dar, asa cum poate banui oricine, in nici una din cele trei zone nu mai este loc si nici nu ar trebui sa fie. Asa ca ma intreb, cat se poate de serios, ce sa fac cu oamenii nou aparuti.

~ prin confruntadurerea pe 23 mai 2009.