considerat a fi agresorul

Ieri am avut pornirea de a scrie despre inutilitatea mimarii unei vieti in Romania. Nu eram intr-o criza de puternica deznadejde, nici nu as avea cum sa fiu, eu nu mai am cine stie ce legaturi cu Romania si sunt pe cale de a le dilua si pe cele ramase. Nu m-am asteptat sa fiu la fel de ferma ca in toate cele si in privinta relatiei asteia. Cea cu tara. Nu e cu lalaiala, nu e cu miorlaiala, nu e cu dor, nu e cu duiosie – e catre a nu mai fi. Si nu e cu furie spusa treaba. E pur si simplu. Iar cine imi spune ca voi vedea peste cativa ani cum mi se va face dor de Romania, greseste. Nu ma cunoaste cel care imi spune asta. Multi mi-au spus, in multe privinte, “o sa vezi peste cativa ani”. Si nu am vazut altceva decat vazusem initial. Nicidecum din rigiditate ci din urmatorul motiv, pe care lumea nu pare sa-l inteleaga: eu gandesc foarte atent fiecare miscare si o trec de nenumarate ori prin sita gandirii mele, putine lucruri ma pot lua prin surprindere. Unii imi vor spune ca asta reduce frumusetea existentei. Nu, nu o reduce. Doar ca te iau prin surprindere lucruri mai grandioase decat cele care ii surprind pe oamenii obisnuiti. Cu cat iti trasezi si consolidezi mai bine nivelurile de jos, de baza ale existentei, cu atat mai aerate si interesante sunt cele de sus. Daca te pierzi in presupusul romantism al nivelurilor de baza, ramai acolo si nu ajungi, evident, prea sus.

Nevoia de a scrie despre Romania a venit din intelegerea exacta a modului in care a functionat Stasi-ul, din intelegerea exacta a modului in care a fost rezolvata problema Stasi-ului in Germania. Il auzisem pe Horia Roman Patapievici cu ani in urma spunand contrariat in fata unei vite care nu il lasa sa acceseze anumite dosare ca ar trebui sa luam exemplul german in privinta accesarii dosarelor. Ca orice incercare de a face dreptate, si cea legata de dosare pluteste in aerul imbacsit al ororii romanesti. Devii ridicol, esti catalogat si sanctionat ca atare daca indraznesti sa te mai revolti in fata nedreptatii care continua fatis, in fata faptului ca, intr-adevar, accesul nelimitat la dosarele Securitatii este o chestie care ar periclita siguranta nationala. Ar periclita-o in sensul ca ar trebui sa se prabuseasca intreaga structura sociala romaneasca, dat fiind ca ea este impanzita de comunisti si securisti, spus cat se poate de simplu. Cei care aduc asta in discutie sunt considerati ramasi in urma, furibunzi, colerici, agasanti. Important e sa mergi inainte, sa vezi partile frumoase ale vietii, sa construiesti pas cu pas. Toate astea niste rahaturi, niste lozinci ordinare, niste clisee de nimic, niste facaturi. Nu se poate construi nimic pe fondul descris mai sus si nici nu stiu daca sa ma bucur sau nu privind, fie si de la departare, cum acest lucru se confirma zi de zi in privinta Romaniei. Romania este o tara corupta si putreda pana-n maduva oaselor, este criticata si atentionata de forurile straine, Romania nu avanseaza. A te bucura pana si de un ceai la o terasa vazand pomii infloriti in Romania imi pare o sfidare la adresa adevarului, oricat de dur ar suna asta. Aici iubesc sa stau in parcuri, sa ma plimb, sa beau un ceai – pentru ca aici aceste gesturi nu sunt o resemnare, o musamalizare, o complacere, aici sunt niste gesturi firesti. In Romania sunt niste gesturi iresponsabile. Eu una nu aveam liniste pentru ca eram un om responsabil. Si, asa cum scriitorii Germaniei de Est tineau sa explice Germaniei de Vest ce se intampla cu adevarat in partea de Est, tot asa tin si eu sa explic tuturor celor pe care ii cunosc ca Romania este o spoiala in care nu s-a rezolvat nimic la nivel de dreptate, de justitie. Ce rost are sa vedem partea frumoasa a vietii si ce fel de oameni suntem daca putem ignora minciuna pe care stam cand vedem partea fumoasa a vietii? Sa fim seriosi, Romania este inca a nivelul la care jurnalisti, scriitori, artisti ar trebui sa ajunga in tarile cu adevarat democratice si sa strige, la figurat sau nu doar, ca Romania este un abuz perpetuu.

Discursul meu, nu doar cel de azi, ci discursul meu, in general, poate fi catalogat drept “dramatic”. “Nu e chiar asa”- asta pare sa fie fraza preferata a romanilor. “Nu e chiar asa” sau “nu deveni agresiva” sau “nu te mai infuria” inseamna toate acelasi lucru: “nu am chef sa ma las preocupat de problemele pe care le semnalezi”. Dorinta oamenilor din jur de a te face sa vorbesti calm si impaciuitor in unele privinte nu este decat o eschivare de la confruntarea cu realitatea. Imi este obositor de familiara reactia romanilor la mine. Eu sunt cea agresiva si furioasa, “cu inclinatie catre dramatism”, cum mi-a spus LiaLia, pentru ca indraznesc sa sesisez si sa sanctionez mizeria. Cand un om iti face o mizerie iar tu o sanctionezi, tu esti cel furios si agresiv. Daca omul ala nu te-a flegmat si nu te-a injurat, tu nu ai nici un motiv sa-i raspunzi dur. Daca omul ala si-a ascuns agresiunea in cuvinte care nu sunt evident jignitoare, trebuie sa joci si tu mai departe teatrul politetii agresiv-subversive.

Modalitatea in care tratam comunismul ne defineste ca popor. Nu e foarte complicat, nu e deloc exagerat. Felul in care ne raportam la comunism spune totul despre cum ne raportam la nedreptate, in general. Daca, la un moment dat, o nedreptate capata un aspect prefacut civilizat, renuntam sa ne mai gandim la orice urma de esenta. Iar cel care indrazneste sa sparga linistea, devine agresorul. Ne indreptam ura catre el. Asta defineste cel mai bine poporul roman. Asa ar trebui sa se faca reclama la tara noastra, e ceva inedit, intr-adevar.

Suntem bucurosi de subordonare si tafnosi fata de cei care indraznesc sa ne-o semnaleze. Credem ca ne putem strecura printre probleme, credem ca le putem micsora prin atitudinea pe care o avem fata de ele. Or asta este stupid, asta este fofilare. Problemele raman.

Trist este ca relatii ca cea pe care o au romanii cu comunismul si cu oamenii din jur, cu realitatile din jur, in general, nu duc nicaieri. Relatiile astea sunt doar o conventie tacita de a mentine totul la focul mic al presupusei civilizatii asa incat rahatul sa nu tasneasca. Acest gen de relatii te surpa, te slabesc in interior si, la finalul vietii, ajungi o umbra subreda cu prieteni falsi in jurul tau. Si meriti asta pentru ca niciodata nu ai avut perserverenta, consecventa, taria de a duce lamuriri pana la capat. Sau taria de a te desprinde din ceea ce este damnat pentru totdeauna.

“De ce viata trebuie sa fie asa complicata cu tine?” Nu trebuie. Dar, atunci cand e, nu o sa ma prefac ca e simpla. Dar si cand e simpla, e chiar simpla, nu o musamalizare a complicatiei.

Interesant este ca lumea nu realizeaza cum viata traita la minima rezistenta, cu tot felul de inflorituri care sa ascunda adevaratele intentii si frustrari este una din cele mai nefericite. Pe cand eu, dupa o ora concentrata de disecare a unei realitati, sunt complet libera, complet curata. Sansa la fericire a unui om ferm este mult mai mare decat cea a unui om amestecat. Asta este una din lectiile pe care am obosit sa le tin. Viata nu este ceva relativ, arbitrar, nu suntem cu totii la fel, nu avem cu totii aceleasi slabiciuni, nu sfarsim toti la fel, nu suntem toti “o apa si un pamant”, nu vrem toti sa ne ferim de adevar ca sa facem viata mai tolerabila. Cat despre bucurie, veselie – cred ca romanii au o perspectiva foarte aiurita asupra lucrurilor astora.

Dincolo de acest text unii pot banui o enervare in dupa-amiaza de luni. Simbolic. Nu este o enervare. Ma pregatesc sa ies in parc si am o dispozitie realmente buna, pana si ciorapii pe care ii am pe mine mi se par senzationali. Ma bucur enorm sa fiu aici, in Berlin, ma bucur de fiecare zi. In primul rand pentru ca oamenii acestui oras sunt realisti. Considerati de romani a fi reci, chiar duri. Dar oamenii de-aici mi-au dovedit in fiecare clipa cata umanitate este in ei, cata multumire de sine resimtita pe buna dreptate, cata capacitate de a admira talentul si reusitele altuia, in consecinta. Intr-un mediu sanatos, presupusa mea furie nu apare. Pentru ca nimeni nu incearca sa te impunga cu insinuari bine mascate, nimeni nu vrea sa iti dea peste nas, nimeni nu vrea sa ascunda adevaruri, nimeni nu este interesat in a pastra o relatie in termeni civilizati daca esenta ei este stricata. Poporul asta a avut sansa unui inceput curat. Tocmai pentru ca nu a mentinut o falsa politete si o falsa armonie cand a fost nevoie de fermitate fara echivoc.

Lucrurile astea mie imi par elementare si sunt deja putin obosita sa le explic unui popor care nu vrea sa primeasca explicatii pe nici un ton si atunci iti reproseaza, orice ai face, ca nu ai tonul potrivit. In ziua in care romanii vor intelege ca au nevoie sa fie corectati pe un ton foarte ferm – ei bine, in ziua aia s-ar putea sa acord cateva ore Romaniei.

~ prin confruntadurerea pe 18 mai 2009.