ajutor/”ajutor”

E o tema pe care am mai atins-o in treacat cand am scris despre ipocrizia morala dar acum as vrea sa o definesc limpede, nu in ultimul rand pentru ca mi-a revenit foarte pregnant in minte dupa un schimb de mail-uri cu LiaLia. Mie nu imi place sa ajut alti oameni. Nu am in mine pornirea de a ajuta, nu am avut-o niciodata. Acea pornire despre care nu pot decat presupune ca este imperioasa, fireasca, fara echivoc. Nu am in mine pornirea de a ajuta cu orice pret. Oriunde, pe oricine, oricum, oricand. Nu. Eu nu vreau sa ajut cu orice pret, nu resimt nici multumire si nici mandrie cand ajut pe cineva. Cum ajung sa ajut? Greu. Foarte greu. Nu sunt genul de om care sa caute cu lumanarea situatiile care au nevoie de imbunatatiri. Ajut in mare parte oameni pe care-i cunosc si pe care-i admir, nu pot sa ajut oameni care nu ma misca puternic iar pe mine oamenii pe care nu ii cunosc nu prea ma pot misca. Nu am sensibilitate de genul plans la scene triste de film sau la imagini din zone de razboi. Inteleg situatiile grele dar nu le resimt. Ma pot forta rational sa ajut si o si fac uneori dar nu resimt aceasta nevoie cu adevarat.

I-am scris calugarului buddhist care se ocupa de disciplina mintii mele ca nu resimt nevoia de a ajuta si, ca intotdeauna, mi-a trimis o poveste. Pe scurt, povestea descrie un om care se duce acasa la o femeie care nu ajuta pe nimeni. Ii arata intai pumnul lui strans si o intreaba ce ar spune despre mana unui om daca aceasta ar sta tot timpul inclestata. Iar femeia ii spune ca ar crede ca omul are un defect, ca are un handicap. Apoi barbatul isi deschide pumnul si o intreaba pe femeie ce ar crede despre un om care ar sta tot timpul cu mana perfect intinsa. Femeia ii spune ca ar crede ca barbatul are un defect, un handicap. Morala povestii este ca nu trebuie sa fii imbecil de zgarcit dar nici imbecil de darnic. Nu imi gasesc o scuza in aceasta poveste. Si nu gasesc nici cine stie ce explicatie pentru nelinistea mea. Pentru ca povestea pare sa vorbeasca despre decizia rationala de a oferi si cu asta ma impac bine. Pot sa ma gandesc cine merita sa primeasca ajutor si cine nu, pot sa ma gandesc cum sa gestionez ajutorul incat sa nu fie complet in zadar, incat sa nu fie un festin care ii lasa pe toti lati ca apoi sa se trezeasca a doua zi de dimineata la fel de neajutorati ca la bun inceput. Dar problema ramane: de ce nu resimt nevoia, pornirea de a ajuta? Ma gandesc ca exista oameni care nu stau pe ganduri cand ajuta, oameni carora le tasneste cumva aceasta treaba.

Nu stiu daca ati citit in copilarie “Caderea” lui Camus. Nu stiu sa va spun daca e bine sau rau sa o fi citit. Nu o sa vin cu cliseul “e bine sa citesti orice”. Nu e bine sa citesti orice, cu atat mai putin cand esti foarte tanar. Eu am citit-o ca raspuns dat de mama la intrebarea mea (aceeasi si pe vremea aia) legata de lipsa pornirii de a ajuta neconditionat. Mama mi-a spus sa citesc “Caderea”, intr-un fel de indemn buddhist precoce, venit din mintea unei crestine pur sange. Pentru cei care nu stiu sau care nu isi amintesc in momentul asta scrierea lui Camus, spun ca personajul principal, fericit ca merge pe jos intr-o seara, vede o femeie tanara si subtire privind Sena, ii remarca ceafa “proaspata si umeda”, ceafa la care nu ramane nepasator in ideea atractivitatii femeii. Dar hotaraste sa mearga mai departe si aude, la un moment dat, un zgomot care este, fara indoiala, cel al unui corp cazut in apa. Aude si un strigat. Isi da seama ca femeia a cazut in apa, isi da seama ca ar trebui sa se intoarca si sa faca ceva dar isi spune “prea tarziu, prea departe”. Peste timp isi doreste sau pare sa isi doreasca o repetare a scenei, isi doreste ca fata sa se arunce din nou in apa. Insa recunoaste ca spera ca aceasta dorinta, aceasta ruga nu i se va implini pentru ca “Ar trebui să trecem la fapte. Brr…! Apa e atât de rece! Dar să nu ne neliniştim! Acum e prea târziu, va fi întotdeauna prea târziu. Din fericire!”

Stiti sigur oamenii aia care te ajuta limpede, oamenii care apar nici nu stii de unde intr-o situatie cumplita, oameni care te scot din apa cand te ineci, oameni care te scot din masina si te duc unde trebuie dupa ce ai avut un accident – sigur ii stiti si sigur i-ati intalinit. Dar nu stiu cu cati ati ramas in legatura, ei par a fi oamenii care te salveaza la propriu intr-un moment si atat, nu capata prea des o identitate dincolo de asta in mintea celor salvati. Parem sa impartim oamenii din viata noastra in oameni care ne-au salvat la un moment dat si oameni care ne-au ajutat sa traim, doua lucruri care par in acelasi registru dar care nu sunt. Unii ne-au ajutat sa nu murim si altii ne-au ajutat sa traim, sunt doua chestii diferite. Eu una se zice ca fac parte din categoria celor care te ajuta sa traiesti. Nu sunt omul care te va tine de mana in clipa in care mori dar sunt omul care te-a invatat pe tot parcursul relatiei cum sa nu iti fie frica de moarte si ce te asteapta dincolo de ea.

In mintea mea s-a facut intotdeauna o asociere pentru care va rog, cu toata sinceritatea, sa ma iertati. Nu e un rationament, nu e o convingere, este o asociere care mi se trage, probabil, si de la “Caderea” lui Camus. Eu asociez munca de intrajutorare propriu-zisa, evidenta, sa zicem, cu oamenii nu foarte inteligenti care au instinctele necizelate, netocite. Iar ajutorul teoretic, subtil, freatic, discret il asociez cu oamenii inteligenti. Consider ca un om care m-a invatat cum sa ma comport intr-o situatie dificila imi este mult mai de folos si mult mai aproape decat unul care ma salveaza dintr-o situatie dificila. Intrebarea este daca trebuie sa combinam intr-o singura fiinta cele doua modalitati de ajutor sau daca unii sunt facuti sa ajute practic si altii teoretic. Ma intreb daca intelepciunea ajutorului teoretic trebuie sa duca natural catre intelepciunea ajutorului practic.

~ de confruntadurerea pe 15 mai 2009.