desprinderi care (nu) conteaza

Am vrut sa scriu de foarte multa vreme despre subiectul asta, l-am atins in treacat uneori insa aveam prea multe de spus si nu reuseam sa sintetizez data fiind implicarea emotionala puternica in subiect si furia teribila care ma cuprindea de fiecare data cand ma intalneam cu subiectul sau cand ma gandeam la el. Nu cred ca este un subiect de mare interes, nici nu trebuie sa fie, nu am pretentia absurda ca toti oamenii din jurul meu sa fie inspaimantati de soarta tulbure a culturii romanesti. Si, ca sa nu scriu bucati lungi de teorie combinata cu dezgust, ca sa nu incerc prea mult reusind prea putin, ca sa nu imi propun o analiza a situatiei culturii romanesti, aleg sa va povestesc intocmai o intalnire avuta aici, in Berlin, saptamana trecuta. Redarea acestei intalniri va spune tot ce am eu de spus despre stadiul in care se afla cultura romana de foarte multa vreme incoace. Si va spune foarte mult si despre sansele unui roman dornic de implicare in cultura romana sau, mai rau, damnat sa fie implicat in ea – ma refer aici la cei care au teorii, viziuni, idei demne de impartasit si talentul de a le impartasi.

M-am intalnit cu un roman plecat din Romania in 1975. Un roman cu o pozitie importanta in lumea literara berlineza si in lumea culturala germana, cu totul. Un banatean care a facut cariera, cu apetit real pentru literatura, cu o educatie solida, un om care a muncit o viata intreaga in speranta ca literatura romana va iesi din fundatura in care sta ea linistita si vai de capul ei, cum o stiti. Munca domnului in cauza s-a extins, el a inceput sa se ocupe de scriitori europeni si nu doar de scriitori romani insa, evident, preocuparea lui principala a ramas promovarea literaturii romane. Nu doar cea care tocmai se scria sau avea sa se scrie ci si cea care se scrisese si care nu interesa pe nimeni.

De unde incepuseram discutia razand, incantati de soarele ca de munte, de gradina in care ne aflam, de cafeaua senzationala si de apa rece, de planurile noastre comune, de ce urma sa facem impreuna literar – am iesit din aceasta stare abrupt in clipa in care el m-a intrebat daca am de gand sa raman in Berlin. Eu i-am spus ca da, l-am intrebat daca ii place Berlinul, mi-a spus ca ii place enorm. Apoi l-am intrebat de cand nu a mai fost in Romania. Si aici a intervenit tristetea, aici s-a diluat consistenta bunei dispozitii, aici s-a diluat consistenta entuziasmului. A inceput sa-mi vorbeasca despre momentul in care a plecat, despre cum era vazuta miscarea literara din care facea parte, despre cum e vazuta ea acum, despre incercarile lui (unele – foarte putine – duse la bun sfarsit) de a intocmi si apoi publica biografii ale unor scriitori valorosi care nu sunt Eminescu, Creanga sau Caragiale. Mi-a povestit cu mahnire cum au fost primite incercarile lui de a defini contextele sociale, culturale, familiale din care veneau scriitorii, mi-a povestit de vulgaritatea unei doamne director de editura care l-a intrebat daca nu cumva unul din scriitorii despre care a scris nu avea o amanta sau, oricum, un secret imputit, ceva “interesant”. Intrebarea viza un scriitor care isi petrecuse mare parte din viata imobilizat. Mi-a vorbit despre imposibilitatea de a colabora cu autoritatile, cu bibliotecile, cu profesorii, cu preotii, cu oamenii din Romania, in general. Deodata, in mijlocul unui discurs echilibrat, domnul mi-a spus: “Nu intereseaza pe nimeni, pe nimeni.” Aveam in fata mea un domn, un domn adevarat. Ne aflam in gradina institutiei conduse de el, una din cele mai frumoase gradini vazute in viata mea, aflata in fata uneia din cele mai frumoase case vazute in viata mea, pe langa noi au trecut oameni importanti ai culturii germane, salutandu-ne cu bucurie si intrebandu-ne cu o curiozitate reala ce planuri avem, ce facem, cand urmeaza sa se concretizeze planurile noastre – cu toate astea discutia despre Romania trona deasupra noastra si stiam amandoi ca nu aveam cum sa intoarcem dispozitia proaspat pierduta. Stiam amandoi ca, odata deschisa discutia despre incapacitatea de a misca ceva in Romania (de data asta din punct de vedere cultural), era imposibil sa ne pastram increderea si entuziasmul.

Am inteles, cat se poate de realist, ca asta este tot ceea ce poti obtine in viata asta daca esti roman care a trait situatia culturii romanesti si daca aceasta situatie inca te mai intereseaza. Mi-am dat seama ca, orice ai obtine in viata, oricat de insorita ar fi ziua, oricat de important ar fi numele tau, oricat de frumoasa ar fi gradina in care stai, nu ai cum sa fii complet impacat. Pentru ca nu ai cum sa nu resimti presiunea incapacitatii de a trezi Romania din rigiditatea (ca sa nu spun “jalea”) culturala in care se afla. Nu ai cum sa convingi sefii de editura sa fie cu adevarat interesati de scriitori debutanti, nu ai cum sa-i convingi sa inteleaga ca ei nu fac o favoare scriitorilor pe care-i publica, nu ai cum sa convingi nici macar oamenii din mediul presupus intelectual sa iti raspunda la mail-uri, nu ai cum sa induci in romani respectul real pentru cultura, pentru literatura – ca despre ea vorbeam cu domnul acesta. Nu ai cum sa faci romanii sa inteleaga ce inseamna literatura, geniul literar, viata unui scriitor, fiecare gest al lui, fiecare scrisoare a lui, fiecare casa in care a locuit, fiecare biserica in care a intrat, originea lui, educatia lui. Nu ai cum sa faci lucrurile astea. Nimeni nu vrea sa le afle, nimeni nu le pastreaza cu gandul ca cineva isi va dori sa le afle vreodata, nimeni nu este interesat sa duca mai departe efortul cuiva – de fapt, la asta se reduce totul in Romania. Iar cultura nu face o exceptie. Degeaba isi dau asa-zisii intelectuali romani ochii peste cap vaicarindu-se de cum este perceputa cultura, ei sunt primii care ii fac un deserviciu, pentru ca ei nu au interes real pentru ea, pentru continuarea ei, pentru descoperirea ei, pentru a o onora, ei nu vor decat un statut, un statut care, la noi in tara, se obtine la fel de usor ca oricare altul – nimeni nu il va proba. Statutul cel mai sigur este cel de intelectual, iti asigura imunitate pe viata, nu te va deranja nimeni daca nu primesti bani prea multi pentru gustul natiei noastre de proletari.

Am constatat inaintea plecarii mele ca nu este nici o diferenta intre vanzatorii de la benzinarii, de exemplu, si sefii de editura din Romania. Exista, in ambele cazuri, dorinta de a pleca devreme de la serviciu, lenea, tafna, judecarea topeasca si nepotrivita in context a celui care intra pe usa. Nu va imaginati ca mai exista un sef de editura sau un intelectual roman care sa tremure, fie si cu invidie, citind manuscrisul altcuiva. Nu va imaginati ca cineva tresare observand ca se intrevede o noua valoare. Nu. Lucrurile astea nu se mai observa, atat de imbacsita e lumea noastra intelectuala. Ea are aceleasi reguli oribile si nedemne ca orice zona romaneasca.

Imi doresc sa nu raman prinsa in mizeria culturii romane pana la varsta domnului extraordinar cu care m-am intalnit, imi doresc sa ma desprind de incalceala culturii romanesti si, asa cum este si el, sa fiu mentionata peste ani ca fiind nemtoaica. Din pacate nu am norocul ca orasul in care m-am nascut sa aiba, ca in cazul lui, si un nume german. Sau norocul si mai mare de a avea un nume german, asa cum are el.

In fond, e frumos sa fii recunoscator si sa apartii poporului care iti imbratiseaza si rasplateste valoarea, nu celui care se caca pe ea si care o ingroapa in nepasare si nesimtire.

*photo courtesy of IAmCookie

~ prin confruntadurerea pe 4 mai 2009.