de ce nu iubim femeile

Am tot sperat ca trece dar n-a trecut. Impresia. De fapt, nu impresia. Convingerea. Nici nu stiu cum sa spun ce am de spus fara sa jignesc. O sa spun, pur si simplu, ca sa imi iau o greutate de pe umeri: femeile. Mie nu imi plac femeile. Am mai spus-o pe ocolite dar acum o spun direct. Nu imi plac deloc, ma sufoca felul lor de a fi in aceeasi masura in care ma sufoca poluarea infecta a Bucurestiului. Vorbesc cat se poate de serios: cand o femeie incepe sa se apropie de mine emotional, ma simt gatuita, sufocata, imi simt libertatea ingradita. Si asta pentru ca e. Femeile au talentul de a te ingradi si de a te sufoca. Unor oameni asta li se pare iubire, altor oameni li se pare lipsa de respect la adresa identitatii proprii si privare de libertate. De la mama si pana la amanta, mie femeia imi inspira acelasi lucru: incolacire. Slabiciunea ei devine agresor, cu sau fara voia ei. Nemultumirile ei mascate sub o asa-zisa fragilitate devin o piatra grea pe care ajungi sa o porti fara sa vrei iar puterile tale sunt slabite… pentru mai nimic. Femeile vor sa te prinda. La propriu. Ele cred ca au o imbratisare tandra dar, de fapt, imbratisarea lor este stransa si disperata.

Femeile mint mai des decat barbatii, gresesc mai mult decat barbatii, li se trezeste onoarea mai greu decat barbatilor, se concentreaza mai prost decat barbatii, lupta mai putin decat barbatii, se blazeaza mai repede decat barbatii, fluctueaza mai mult decat barbatii. Femeile au prietenii mai prapadite decat barbatii, femeile sunt disperate dupa complimente, femeile nu pot accepta cu adevarat cand sunt urate sau cand nu au reusit sa trezeasca nici o pasiune in cineva. Femeile gasesc o solutie pentru orice si nu in sensul bun. Ele gasesc o cosmetizare a oricarei situatii doar ca sa nu se confrunte cu ea. Femeile plang din nimic, sufera pentru rahaturi si se feresc de suferinte cumplite. Femeile cred ca stiu tot, femeile nu inteleg ca disciplina intelectuala nu este acelasi lucru cu o cultura sporadica stransa in mare parte pe criterii emotionale, arbitrare. Femeile cred ca se pricep la orice si, cand viata le dovedeste ca nu sunt niste creatori importanti, isi spun ca ele creeaza copii. Femeile nu isi iau discipoli pentru ca slabiciunea lor mentala duce intotdeauna catre nevoia de proptele si, implicit, catre imposibilitatea de a sprijini pe cineva mental. Posesivitatea femeilor, manifestata cu mici nuante diferite, este obositoare. Rautatea marunta este si ea la fel de obositoare. Femeile iti sug energia, imita mult, mimeaza mult. Ele nu prea sunt in stare de complimente fata de alte femei, nu pot sa accepte cand o femeie le este superioara. Sau cand cineva le este superior, in general. Cand simt superioritatea cuiva, relativizeaza orice context asa incat superioritatea in cauza sa paleasca. Femeile isi pierd usor cumpatul, se sperie din te miri ce, vocalizeaza prea des temerile lor. Vor sa traiasca usor, vor sa iubeasca usor, nu au rabdarea si nici interesul de a cunoaste cu adevarat pe cineva, cu atat mai putin barbatii cu care sunt. Existenta lor este un strigat continuu dupa atentie, strigat care sfarseste intr-o resemnare sinistra in cadrul statutului de mama. Sau in cadrul statutului de femeie a carei existenta “ar fi avut rost doar ca mama”.

Intotdeauna in ceea ce ma priveste s-a subliniat termenul masculin: “sunteti un conducator” sau “sunteti un scriitor” sau “sunteti un manipulator”. S-a subliniat. “As vrea sa subliniez ca sunteti un manipulator, nu o manipulatoare.” Ca un compliment. Si l-am luat ca atare. Admiratia mea pentru structura masculina nu este un secret. Exceptiile feminine ma incanta, evident. Ma incanta extraordinar, ca orice exceptie. Dar cateodata nu am timp si nu am dispozitie de a cauta exceptii, prefer sa merg la sigur. Daca cineva imi vorbeste despre trei femei si un barbat care fac la fel de bine un anume lucru, eu aleg barbatul. Nu vreau sa descopar sufletul unei femei cand trebuie sa facem ceva concret, nu vreau sa ma imprietenesc cu ea, nu vreau sa aud despre fragilitatea ei, despre presupusa ei deschidere catre lume, nu vreau sa o aud cazand fals in admiratia mea doar ca sa ma imite si sa imi fure cat mai mult din identitate, nu vreau sa-i privesc complexele stupide, nu vreau sa inventeze succesul ei la barbati, nu vreau sa am de-a face cu incarcatura feminina, pe scurt. Aceasta incarcatura tinde sa ingroape orice altceva este prezent in ecuatie. Aceasta incarcatura este ca un nisip miscator si nu vreau sa invat regulile de supravietuire intr-o astfel de situatie. Nici nu exista reguli fixe de supravietuire in privinta femeilor, macar la nisipurile miscatoare sunt cateva idei clare care te pot salva teoretic.

Nu vreau sa aud cum mi se spune ca am fost dezamagita de femei. Am fost, da, prima prietena a mea a fost ridicola in minciunile, agitatia, tertipurile ei. Dar eu aveam parerea asta despre fete si femei inainte sa ma imprietenesc cu ea. Incercarile mele de a avea o legatura demna cu o femeie nu au incetat niciodata. Si ma tem ca nu vor inceta. Fiecare femeie cu o inteligenta peste medie constituie pentru mine o speranta. Daca femeile, de obicei, sunt disperate in a gasi un barbat – ei bine, eu mi-as dori sa gasesc o femeie care sa imi contrazica ideile (nicidecum preconcepute ci traite, probate, retraite, des disecate si apoi repuse la loc).

Ati jucat sigur jocul imaginarii unui naufragiu. Si ati fost intrebati ce ati lua cu voi sau cine ati vrea sa fie cu voi pe insula pe care ati naufragiat. Eu stiu sigur ca as vrea sa fie cat mai putine femei pe insula. Nu imi va lipsi forta fizica, nici nu va ganditi la asta. Ci forta caracterului imi va lipsi. Si imi va mai lipsi capacitatea de concentrare. Si, mai ales, capacitatea de a separa detaliile de esential. Femeile intotdeauna se pierd in detalii. Intotdeauna. Femeile penduleaza intre isterie si tandrete excesiva. Nici asta nu e prea bine. Lipsa de consecventa a femeilor m-a speriat intotdeauna. Unora li se pare ceva plin de farmec. Mie nu.

Pentru mine, cea mai limpede dovada a faptului ca femeile nu sunt niste personaje profunde, este faptul ca exista foarte putine femei creatoare de cultura in istoria omenirii. Foarte putine. Nici nu indraznesc sa spun ca exista foarte putine femei filozof, femei sociolog, femei politolog. Imprastierea femeii in tot felul de mici detalii care se presupune ca fac viata frumoasa nu este decat rezultatul unei incapacitati, nu este neaparat o optiune. Cand o femeie spune ca frumusetea vietii sta in detalii, inseamna ca ea nu a reusit sa construiasca nimic fara echivoc, nicidecum ca a ajuns realmente la aceasta concluzie.

Nu mi-au placut niciodata femeile si nici nu cred ca imi vor placea. Iar pe cele pe care le admir, le admir pentru ca ele dau dovada de masculinitate in comportament. As putea, ca sa nu ma intind la vorba, sa spun fiecarei femei pe care o admir: “Esti atat de puternica mental incat ai putea trece drept barbat.”

Imi plac femeile care nu se lasa (se)duse de propria feminitate. Si atunci intrebarea e: chiar imi place vreo femeie cu adevarat? Daca imi plac femeile care isi contrazic cu tarie conditia, imi place oare conditia de femeie?

Later edit: din cat am vazut, nici femeilor puternice intalnite la mine pe blog nu le plac cine stie ce femeile – bucuria lor vizeaza tot constientizarea faptului ca exista si femei care nu sunt gretos de “feminine” – asta ca sa alegem un termen care sa cuprinda bland toate lucrurile enumerate mai sus.

Very late edit: Si s-ar putea sa nu primesc cliseul “nu cred ca e bine sa generalizam”‘?

~ prin confruntadurerea pe 30 aprilie 2009.