o miza reala

De foarte multi ani existenta mea nu a mai avut o miza serioasa. O miza tare, o miza pentru care sa-ti tremure macar un pic genunchii, o miza de care sa tii, fie si elegant, cu dintii. O miza. Oamenii se pacalesc foarte des ca existenta lor ar avea mize. Cel mai des gasesc mize de genul “traiesc sa invat” sau “traiesc sa-i ajut pe ceilalti”, “traiesc pentru copiii mei”, “traiesc de dragul celor care investesc iubire in mine”, “traiesc pentru a iubi”. Dar astea nu sunt mize. Imi permit sa spun ca ele nu sunt cu adevarat mize. Am incercat si eu sa ma mint folosindu-le drept mize. De cele mai multe ori, cu exceptia celei cu traitul de dragul copiilor, le si amestecam. Fara sa vreau, din slabiciune, devenisem un amestec de presupuse mize universal valabile si impaciuitoare. Dar, de fapt, repet, existenta mea nu mai avea o miza clara. Sustineam ca m-am amestecat in esenta intregului doar pentru ca varful existentei mele se tocise si nu mai putea sa iasa din amestecul presupus luminos si armonios.

E foarte dificil sa constientizezi lipsa mizei. Tocmai din cauza surogatelor de miza care plutesc in jurul nostru. Tocmai din cauza curentului care a adus ideea vulgaritatii si inutilitatii mizei. Ca intelectual a devenit de prost gust sa mai ai o miza, trebuie sa dai senzatia ca plutesti si ca esti complet dezinteresat in orice reusita. Dar, de fapt, intelectualii sunt cei mai vanitosi oameni de pe lume, sunt cei mai avizi de recunoastere, de lauda, mintea este organul cu cea mai mare nevoie de lingusire, de incurajare, de adoratie. Intelectualii nu sunt facuti sa se contopeasca armonios in Univers, daca e sa fim sinceri. Ei sunt facuti sa iasa din curgerea Universului si sa straluceasca individual. Daca mintea iti este cu adevarat puternica, ea are nevoie de hrana speciala, are nevoie de glorie, are nevoie de recunoastere.

Pe masura ce m-am desprins de Romania, mi s-a trezit, fara sa incurajez voluntar aceasta trezire, dorinta de miza. Imi palise in ultimii ani. In primul si poate si in ultimul rand din cauza Romaniei. Incetul cu incetul mi s-au retrezit vanitatea, pofta de glorie, pofta de a iesi explicit si nu subtil in evidenta.

De cateva zile viata mea si-a recapatat miza. Miza aia pe care multi se prefac ca o considera superficiala, miza care nu tine de asa-zisa profunzime, miza porceasca si spectaculoasa in acelasi timp, miza care te face sa nu dormi, sa nu mananci, sa nu ai liniste – toate astea fiind deranjate de o stare echivalenta cu cea pe care o ai cand te indragostesti. Faptul ca poti castiga enorm si ca poti pierde enorm deopotriva ma incanta peste masura. Miza clara, miza care se misca deasupra capului meu, ca suprema incantare si ca suprema spaima in acelasi timp. Am sansa de a face un lucru senzational. Un lucru care sa imi scoata viata din anonimatul cuminte, din cloaca de pseudo-intelectuali care-si ling ranile cu ceva mai mult stil decat si le ling prostii.

Si nu exista stare mai placuta de-atat pentru mine. Vanitatea mea e cumplit de vie in pofida incercarilor mele de a o dresa. Sa asculti zgomotul unui motor perfect construit, sa ai un orgasm coplesitor, sa privesti un spectacol devastator – toate astea sunt intrecute fara probleme de hranirea corespunzatoare a vanitatii care tine de miza inalta a propriei vieti.

~ prin confruntadurerea pe 26 aprilie 2009.