ce faci cand esti facut praf pe dinauntru

Ce faci cand esti facut praf pe dinauntru? Nu pentru o chestie ireversibila precum moartea cuiva ci pentru o chestie grea si atat. Reversibila dar grea. Nu am inteles in viata mea femeile care spun “ma duc sa ma rasfat”. Pe langa ca e libidinos, nu am inteles cu ce te ajuta. Nu am inteles ce semnifica, unde te duce, de unde te scoate. Femeile se duc la masaj, coafor, rahat, nu mai stiu unde se duc. “Vreau si eu timp pentru mine”. Nu inteleg asta. Pe cuvantul meu de onoare daca inteleg, nu fac pe nebuna. Nu esti tot timpul cu tine? Eu, daca ar fi sa vreau ceva, as vrea timp departe de mine atunci cand ma simt incorsetata.

Nu arta, nu citit, nu plimbari in parc, nu absorbit cultura, nu absorbit senzatii fidele nevoilor mele, nu contemplat situatii fidele principiilor mele. Asta fac tot timpul. Si cand ma simt ingrozitor de rau nu imi vine sa fac ce fac de obicei. Vreau sa ies din mine ca sa ma pot obiectiva. Ca sa vad toate fatetele durerii, nu doar pe aia in care m-am intepenit eu. Asadar nu merge cu rasfat, nu merge cu arta, nu merge cu muzica (poate doar cu Nine Inch Nails dar asta nu ma ajuta sa ma obiectivez ci imi da semnalul final de alarma ca trebuie sa ma obiectivez), trebuie facut ceva complet opus personalitatii mele. Un soc. Un soc termic, emotional, intelectual si ce socuri or mai fi. Soc sa fie.

Nu, nu vreau sa vad ca altii o duc foarte rau, mult mai rau decat mine si asta sa ma trezeasca – asta nu ar face decat sa ma adanceasca in starea proasta, nu am placeri de Fight Club.

Nu, nu vreau nici sa ajut “alti” oameni, mi s-ar parea fals. E asa un cliseu – chiar daca as vrea sa ajut oameni cand sunt trista si tot n-as face-o dat fiind ca este atat de uzata si abuzata ideea. In plus, mie nu imi place sa ajut oamenii explicit si sporadic, eu fie intru in viata lor cu totul si raman acolo, fie nu intru deloc.

Sa dansez? De ce sa dansez? Alt cliseu. Dansez cand imi place un beat si cand ma pot bucura de el, nu dansez cand vreau sa imi scutur tristetea, dansul e prea misto ca sa-l folosesti terapeutic.

Nu vreau nici sa discut cu oamenii pe care-i iubesc, nu am putut niciodata sa pun povara tristetii mele pe umerii lor, nu imi place sa le arat slabiciunea mea, sunt renumita pentru descrierea la rece a problemelor mele mult dupa ce ele s-au incheiat. Poate nici atunci.

Eu nu suport incurajarile, eu detest incurajarile, imi fac sila. Nimeni, absolut nimeni din intreaga lume nu poate sa simta exact ce simt eu, nimeni nu poate sa inteleaga in detaliu ceea ce simt si gandesc eu – nu sunt neinteleasa ci sunt realista. Nimeni nu poate sa fie in aceeasi pozitie in care sunt eu si nici nu cred ca a putut fi vreodata, nici nu trebuie sa fie vreodata, ar fi nefiresc si nu ar justifica existentele individuale, ar fi trebuit sa existe un singur cocolos de viata cu o singura inima daca se intentiona asemanarea perfecta intre noi. Orice cuvant de incurajare sau mangaiere ma scoate din minti.

As putea sa beau dar eu nu beau.

Am vazut un bordel sado-masoschist cand mergeam pe un pod cu S-Bahn-ul. Erau doi barbati cu niste sfori de piele in fund si cu niste bice in mana. Nu stiu daca asta insemna ca este un bordel pentru femei sau daca era un bordel in care barbatii puteau abuza femei. Insa mie sado-masochismul fizic imi pare o frectie, o gluma, nu vad cum te-ai putea simti abuzat fara ca cineva sa iti cunoasca psihicul si sa-l abuzeze in consecinta. Cat despre abuzarea cuiva de catre mine – nu m-a tentat niciodata.

Eu nu vreau sa imi incurajez fiinta in momentele astea, ci sa o descurajez, sa o neg complet, ca sa pot sa o iau curat de la capat. Nu vreau sa o hranesc cum e obisnuita, vreau sa o contrariez.

Asa ca va spun ce mi-a venit in minte pana acum: am rezervat ieri bilete la “Fast&Furious 4”. Pentru ieri le-am rezervat si nu m-am dus insa rezerv pentru seara de maine din nou si ma duc. Mi-am facut cont pe Twitter si am petrecut foarte mult timp cu upload-ul pozei mele pentru ca cei de la Twitter au avut probleme in ultima vreme iar printre probleme a fost si asta: ca nu si-a putut pune lumea poza pe profil. A fost bine. Chiar m-am enervat marunt si atunci am uitat de furia grandioasa. Si o sa-i scriu unei amice ca mi-au placut foarte mult pozele ei facute pe o campie jumulita, cu toata lumea gri si buhaita, avand platouri de plastic pe masa. Astea sunt lucrurile contrare fiintei mele care mi-au venit pana acum in minte.

~ prin Cristina Comanescu pe 24 aprilie 2009.