m-am hotarat sa mor demn
Am discutat noaptea trecuta despre cum vrem sa fim inmormantati. Cu amuzament intai, cu ochii umezi la mijloc, cu ras in hohote pe final. E placut sa discuti cu oameni destepti despre moarte si despre inmormantare, e placut sa retraiesti alaturi de ei, povestind cu toate cartile pe fata, ce ai simtit cand ai pierdut pe cineva iar ei sa-ti spuna ce au simtit ei, sa spuna fiecare cum a fost mutilat de pierdere si cum nu se va mai putea reintregi, cum nici nu vrea sa o faca, din adoratie pentru cei pierduti.
Eu voi fi arsa dat fiind ca sunt buddhista si am spus fara ezitare unde vreau sa imi fie imprastiata cenusa, simt deja placerea imprastierii mele, mai ales dupa ce o viata intreaga am fost si voi ramane, cu siguranta, o fiinta densa, concentrata, contorsionata, adunata. Nu vreau sa mor in Romania, nu vreau sa fiu arsa in Romania, imi si imaginez problemele oribile si umilitoare ale celui care va trebui sa se ocupe de ritualul buddhist al inmormantarii mele. Va fi ceva imposibil, de fapt. In continuare suntem, oficial, cei mai intoleranti europeni. Va trebui sa ma arda cumva fara sa rosteasca termenul de buddhism.
Am ras foarte tare gandindu-ne la prosoape, farfurii, cata spaga trebuie data preotului, cata spaga trebuie data ajutorului de preot, ce basma trebuie pusa in cap, ce cacaturi trebuie facute si cum se incinge toata lumea la a da sfaturi administrative cand tocmai a murit un om. “Asa e traditia.” Asa e, la noi, traditia. Sa te prostesti, sa te tiganesti, sa iti bati joc de omul care a murit. Ne-am adus aminte fiecare ce penibile au fost inmormantarile care au facut parte din existenta noastra, ne-am imaginat, traducand in germana printre rasete, cum ar fi sa spui anumite lucruri aici, la cimitir sau la catedrala, ne-am imaginat cum ar suna in germana “Unde te-ai dus, Nelutule?”. Am tradus constiincios bataia de joc. Ni s-a facut rau de ras la un moment dat si am avut convingerea ca cei trecuti in lumea de dincolo au ras odata cu noi.
Citiseram, dupa luni de pauza, un articol romanesc despre cum un bou a omorat doua femei care stateau intr-o statie. Se mai intampla, nu asta ne-a intors matele pe dos. Ci descrierea atitudinii romanilor dupa intamplare: saormele cu usturoi, telefoanele mobile, “vino, ba, sa vezi ce accident a facut asta”, politistul rugandu-se de unul cu un Jeep sa miste un pic masina, ca sa nu mai blocheze salvarea. Din astea romanesti, pe care ar trebui sa le privim cu ingaduinta, candoare si incredere. Ani si ani sa le privim, ca nu sunt importante, nu sunt esentiale, spiritul romanesc e altceva, el e profund, nu se impiedica de cateva manifestari superficiale. Ne-am gandit la inmormantarea celor care fusesera lovite, o continuare a circului de la locul accidentului. Nimeni nu se opreste din circ, nimeni nu il sanctioneaza, nu exista tabere – nu exista tabara circarilor si tabara austerilor incarcati de respect. Circul nu are pauza si vai de cei care vor sa ia o pauza din el – aia sunt considerati pagani, satanisti, antiromanesti, antiortodocsi. Dar astea se pot rezolva cu religia ca disciplina obligatorie, sunt convinsa. Am inteles ca trebuie sa faci ora de religie ortodoxa dar esti liber sa pui intrebari despre orice cult. Sunt convinsa. Ne-am imaginat cum ar fi ca intr-o clasa unul dintre copii sa spuna ca el este interesat sa devina hinduist.
Inmormantarea este felul in care iti iei “la revedere” de la cineva si acest fel trebuie sa te linisteasca pe tine si pe cel de la care iti iei “la revedere”, trebuie sa fie ceva intim, asa cum a fost si relatia cu cel de care vrei sa-ti iei “la revedere”. Trebuie sa ai dreptul sa faci acest lucru in termenii relatiei dintre tine si cel de care te desparti temporar, trebuie sa ai timp, trebuie sa ai spatiu, trebuie sa ai liniste.
Persoana care ma va iubi cel mai mult in momentul mortii mele – doar acea persoana vreau sa fie cu cenusa mea, vreau sa imi vorbeasca, sa ma tina in pe locul din dreapta masinii si sa imi puna muzica, sa faca ultimul nostru drum impreuna ceva distractiv, ceva de care sa ne aducem aminte cu bucurie cand ne vom revedea, ceva care sa ne uneasca energiile pasional asa cum s-a intamplat pe tot parcursul vietii. Daca cel care ma iubeste se lasa infrant de “traditii” inseamna ca fiinta mea nu a reusit sa-l impresioneze cu adevarat, inseamna ca iubirea noastra a fost infranta. Daca o relatie se ineaca in prosoape, preoti, basmale, boceala, neamuri prefacute, parastas – e trist. Este infinit de trist.
Ca romani nu stim sa comunicam. Si nu este o exagerare. Si are legatura cu subiectul. Rau de tot, nu oricum. Nu stim sa comunicam, nu stim sa ne indragostim, nu stim sa facem sex, nu stim sa ne lasam patrunsi, nu stim sa primim genii, nu stim sa primim moartea. Suntem primitivi si ipocriti in acelasi timp, o combinatie pe care o credeam imposibila. Un hibrid si in aceasta privinta.
Dar daca niste oameni stau intr-o noapte de primavara, in timp ce un baiat canta senzational la chitara, si discuta despre cum vor sa fie inmormantati dincolo de ipocrizia si monstruozitatea romaneasca in aceasta privinta – ei bine, asta este un triumf.
Nimeni din cei pe care-i cunosc in Romania nu a discutat lejer cum vrea sa fie inmormantat. V-am mai spus ca romanii sunt poporul care se agata cu ghearele de viata in forma ei fizica. Tocmai pentru ca nu concep ca existenta ar fi alta decat cea basita pe care le-o prezinta rudele si biserica. Adevarul e ca si eu m-as agata de viata daca as crede in toate cretinismele pe care ti le baga pe gat ortodoxia.
Unul din motivele principale pentru care am parasit Romania este cel ca vreau sa mor demn si sa fiu inmormantata demn. Vreau sa imi vad oamenii iubiti murind demn si fiind inmormantati demn. De fapt, fara urma de exagerare (sunt constienta ca oricui ii va fi dificil sa creada, sa accepte) asta este motivul principal pentru care am parasit Romania. Am vazut ca dupa o viata de umilinta nu poti nici macar muri demn. Asta a fost picatura care a umplut paharul. Si eu tin la demnitatea mortii. Mai mult ca la orice. Eu traiesc in virtutea mortii, asa cum ar trebui sa traiasca oricine. Si, parafrazand cartea “M-am hotarat sa devin prost”, spun ca “M-am hotarat sa mor demn”.
*in fotografie: “Der verlassene Raum”, sculptura din bronz care, dupa mine, onoreaza cel mai bine (si implicit cel mai tragic) noaptea pogromului
Excelent scris. Cineva care spune lucrurilor pe nume.
Lucisfera a spus asta la 2 aprilie 2009 la 6:00 pm
@Lucisfera: multumesc foarte mult.
confruntadurerea a spus asta la 2 aprilie 2009 la 6:36 pm
Ïti înteleg aversiunea fata de circ, îmi amintesc cu strangere de inima de verisoara care si-a inmormantat mama (tatal s-a dus inainte), pe la vreo 25 de ani, cum insistau vecinele sa-i puna un batic mamei pe cap si ea a refuzat cu îndârjire. As vrea sa mor demn. Nu mã intereseazã însã absolut deloc cum voi fi înmormântatã, ci cum vor trãi cei dragi mie acele momente. Tu te-ai dus si pace bunã. Am realizat asta la înmormântarea tatei, unde circul a fost maxim, desi era slujbã catolicã. Camere de filmat si fotografi de la ziare la câtiva metri de mine, venitã din Canada cu o zi înainte, puhoi de lume, niscai vedete, parastas festiv la Keoke. Pretul vedetismului. Înmormântarea se face pentru cei vii, nu pentru morti, e un mod de a-ti trai doliul (vivre son deuil – o expresie pe care o aud mult aici), etapele de soc, depresie si adaptare. Si pe mine m-a durut groaznic cã n-am putut sã-mi iau adio linistitã de la tata, sã-l duc la groapã cu simplitate si demnitate. O sã-mi mai limpezesc gândurile în privinta asta dupã ce citesc “La mort et moi et nous”, am vorbit putin despre subiect la niste cursuri de antropologie, dar am nevoie sã mai citesc câte ceva despre modul nostru de a trãi cu moartea cuiva drag.
Antoaneta a spus asta la 2 aprilie 2009 la 6:50 pm
Sora mea vrea sa se puna “A Warm Place” la inmormantare. Eu as vrea sa mor pe plaja in Zanzibar, privind marea, doar eu si ea, ca la inceputul lumii.
rhea a spus asta la 2 aprilie 2009 la 9:37 pm
Ocean’s a continuous murmur; in the back of your brain you let it linger there. Stretch and think of sleeping in the sand for hours, that it means nothing and should be forever, you and the ocean, alone, like the beginning of the world, like the end of the world. – asta am scris-o acum doi ani pe undeva. asa as vrea sa mor. asa. chiar daca sunt constienta ca nu poti alege mereu cum se intampla si nu e usor, ca traiesti intre oameni etc, dar momentan atat stiu. ca arhitect mi-au placut mereu cavourile si linistea cimitirelor. nu stiu mai multe. karim rashid are o carte, design yourself, si vorbeste despre asta, si la un mom dat vorbea ca poti comprima cenusa celui iubit intr-un diamant, sa-l porti la gat. Tom Ford si-a facut un cavou in care sa fie inmormantat alaturi de iubitul lui, ei doi, in desert. Sunt multe feluri si e o poezie in asta pe care nu stim s-o apreciem sau macar sa incercam s-o cunoastem.
rhea a spus asta la 2 aprilie 2009 la 9:46 pm
@Antoaneta: mie imi pasa cum voi fi inmormantata tocmai pentru ca stiu ca asta conteaza pentru cei care ma iubesc cu adevarat. Este o comuniune superba intre mine si cel care ma insoteste in moarte, nu pot sa spun ca nu imi pasa.
Te sfatuiesc ca doar de data asta (iti spun din experienta) sa nu citesti ceva teoretic, sa nu citesti ceva ce tine de antropologie ci sa citesti lucruri simple, lucruri scrise de Raymond Moody, Elisabeth Kübler Ross sau o carte de o simplitate fantastica asa cum e “Hello From Heaven”. Nu te rezuma la a teoretiza moartea, sa zicem, nu te rezuma la o intelege teoretic, antropologic, filozofic, citeste si lucruri pe care poate nu le-ai citi altfel, lucruri scrise de medici care s-au ocupat de bolnavi in faze terminale. Asculta-ma. Macar de data asta. Glumesc un pic dar indraznesc sa iti spun asta pentru ca astazi, in timp ce imi faceam plimbarea, m-am gandit foarte mult la cum te-ai raportat la trecerea tatalui tau in alta dimensiune.
Am si ras un pic cand ai zis de parastas la Keoke. Si m-am si suparat amintindu-mi ca la noi, in Bucuresti, pana si ritualurile catolice sunt pocite. Nu intotdeauna dar de cele mai multe ori.
@Rhea: dar ce placere, ce onoare. “A Warm Place” la inmormantare mi se pare genial. Eu am decis ca vreau “The Great Below”. Si pentru ca moartea inseamna pentru mine intalnirea cu fiinta pe care o iubesc cel mai mult. De fapt, draga mea, hai sa fiu cinstita: eu astept momentul (si se apropie) in care sa ascult zilnic “The Great Below” pe malul oceanului asa ca voi avea antrenament bun pentru moarte. Asa cum te pregatesti pentru maraton incetul cu incetul, asa ma pregatesc si eu pentru moarte.
Nu stiu daca ti-am mai spus asta vreodata dar un fost iubit al mamei mele a tinut si inca tine cenusa mamei lui intr-o urna, pe noptiera. Se cearta in fiecare seara cu ea, asa cum faceau si cand ea era prezenta fizic.
Te imbratisez.
confruntadurerea a spus asta la 2 aprilie 2009 la 10:16 pm
multa vreme mi-a parut rau ca nu am asistat la inmormantarea colegului meu care a murit de leucemie. vroiam sa-mi iau ramas bun si imi parea rau ca nu l-am imbratisat ultima oara cand l-am vazut…
avea noua ani si m-am maturizat mai mult decat trebuia, gandindu-ma cat de nedrept e sa moara un copil. de atunci ma gandesc mult moarte. a devenit o obsesie. nu m-am gandit la ceea ce se va petrece dupa moartea mea cu mine, ci cu lumea. si nu ma refer la cei apropiati. am eu prostul obicei sa ma doara de ceea ce se petrece cu oamenii.
m-am gandit mult cum vreau sa mor. nu vreau sa mor in somn. nu vreau sa am o moarte usoara si rapida. asa is eu mai nebun. vreau sa simt ca mor. vreau sa ma doara, vreau sa simt cum imi curge sangele si sa lupt cu durerea si cu moartea constient ca nu voi castiga.
in acele puncte de suspensie se ascunde multa traire. si nu vreau sa le inlocuiesc. nu inca.
rogue a spus asta la 2 aprilie 2009 la 10:27 pm
@Rogue: imi permit sa-ti spun “dragul meu” pentru prima oara, sper sa nu te supere asta. Singurul motiv pentru care nu imi doresc ca moartea “propriu-zisa” sa fie asa cum scrii tu este cel ca eu consider existenta in sine a fi “acele puncte de suspensie”. Sa zicem (nu imi dau seama daca este sau nu o forma de lasitate) ca eu imi consider viata o lupta cu durerea si sunt constienta ca nu voi castiga, intr-un fel placut cateodata, intr-un fel sufocant in alte dati. Daca voi inceta vreodata sa privesc existenta asa cum o privesc, daca voi inceta sa o vad doar ca pe o moarte constienta, constiincioasa, imi voi dori cu siguranta o revenire la aceasta stare si imi voi dori sa imi traiesc moartea asa cum iti doresti si tu sa o traiesti.
confruntadurerea a spus asta la 2 aprilie 2009 la 10:53 pm
Divinitatea (indiferent de religie), existenta si moartea sunt subiecte la care si eu ma gandesc adesea, de la o vârsta destul de frageda. Sigur ca te ascult:) Am gasit numele Elisabeth Kübler Ross mentionat intr-un articol, este o somitate in materie. Stii cum m-am raportat la trecerea dintre noi a tatei? Ca o exclusa, nici macar ca o straina. Exact de parca fusesem parasutata acolo. Totul fusese aranjat, pus la punct, eu am venit, am asistat neputincioasa, am semnat ce era de semnat si am plecat. Aici e problema. Nu a fost nici o perioada de trecere, ea a venit de-abia aici, când am fost singura si i-am recitit cartile una cate una, cu fiecare dintre ele am capatat o intelegere mai adanca, m-am simtit mai aproape de el. Ca un facut si bunica mea a murit departe de casa, la Muenchen, pe cand nu se putea circula, în iunie 89. Eu am crescut cu ea si cu mama, asa ca a fost o alta lovitura puternica. Si tot incerc sa ma impac cu trecerea asta a noastra spre nu se stie ce.
Antoaneta a spus asta la 2 aprilie 2009 la 10:56 pm
@Antoaneta: nu vreau sa sun serios dar tu stii ca, de fapt, e foarte serios ceea ce spun. O sa te impaci mai usor cu trecerea dat fiind ca m-ai cunoscut. Si dat fiind ca o sa ma cunosti din ce in ce mai bine. Suna simplu, idiot, tezist, suna a nimic, suna a dragalasenie de primavara, suna a incurajare de talk-show, suna a tot ce e mai rau dar e adevarat. O sa fiu cu ochii pe tine si cu sufletul proiectat catre tine, in felul meu dur dar adanc.
confruntadurerea a spus asta la 2 aprilie 2009 la 11:36 pm
Multumesc, cu toata semnificatia lui de Multiãniesc. Nu suna a dragalasenie de primavara, nici idiot. Dar sunã simplu, si asta-mi place cel mai mult.
Antoaneta a spus asta la 2 aprilie 2009 la 11:57 pm
Cred că şi eu sunt neromâncă şi necreştin-ortodoxă şi ne… mama zmeilor. Pentru că detest din rărunchi circul de la înmormântări, lumea aia venită “să ajute”. Oalele alea sinistru de mari în care se face pilaful de post sau sarmalele de dat la pomană. Eu i-am întrebat pe ai mei părinţi, cele mai dragi fiinţe din viaţa mea, cum vor să se despartă de mine. Şi mi-au răspuns zâmbind (asta m-a bucurat f tare, că am nişte părinţi normali la cap, care nu mi-au sărit “da’ ce te-a apucat, dragă, ai înnebunit cu aşa întrebări tâmpite?”): mama vrea să-i pun tangouri până la groapă, iar tata vrea să fie înmormântat “nici sicriu nu-mi trebuie, tăticuţule” în spatele grădinii pe care o creşte şi iubeşte atât de mult, în vecinătatea câinilor car ei-au fost atât de loiali (vreo 6 îngropaţi în fundu grădinii). Am fost la o înmormântare a unui evreu. Şi am fost uimită de “austeritatea” ritualului. Rapid, la groapă, înfăşurat doar într-un cearceaf, fără bocitoare, slujbă nesfârşită care nu reuşeşte decât să răsucească pumnalul şi mai tare în sufletele deja sfâşiate ale celor dragi. Eu aş vrea să mor ştiind că nu mai e nimeni supărat pe mine. Şi eventual cu zâmbetul pe faţă. Locaţia exactă nu o cunosc încă
LiaLia a spus asta la 3 aprilie 2009 la 1:02 am
confruntadurerea:
Nu stiu daca ai auzit de obiceiul romanesc al pomenii de viu. Are Vintila Mihailescu o anaiza spumoasa in “Socio Hai-Hui”
Taranii romani din Muntenia ( mai ales) is fac inmormantarea si toate datinile crestinesti din timpul vietii. Vine preotul, sfinteste bucatele, canta vesnica pomenire si se lasa cu bautura si mancare pana in zori. “Mortul” sta la masa cu vecinii si petrece. De multe ori exista si sicriul cumparat din vreme si expus la loc de cinste in camera unde se petrece pomana. Nu glumesc.
Cioran spunea ca iubeste limba romana pentru ca e capabila sa diminutiveze insasi moartea. Asa teroarea in fata mortii se estompeaza, moarte devine familiara si usor comica. Devine “mortisoara”, “morticica”. Nu e un defact si nici nu inseamna o devalorizare. E doar un mod de a negocia cu non-negociabilul.
Ce ai descris tu e moartea de tranzitie. Moartea ca spectacol stradal si ca prilej de socializare. E moartea Kitsch. Exact ce am descris si eu mai sus.
Eu nu vreau sa fiu inmormantat. Vreau sa fiu ars si cenusa sa fie aruncata in Tejo, un pic mai sus de Praça do Comércio.
Trent Reznor a spus asta la 3 aprilie 2009 la 1:42 am
@LiaLia: nu trebuie sa iti spun eu asta (imi amintesc de o ipocrita care i-a spus celui mai bun prieten al meu “mai, sa stii ca parintii tai chiar te iubesc” si am izbucnit amandoi in ras privind ipocrita, neintelegand cum poate cineva sa iti puncteze ceva atat de evident si intim) dar relatia ta cu parintii tai este o relatie care ma linisteste prin simpla ei existenta, nici nu trebuie sa particip la ea, trebuie doar sa stiu ca ea este asa cum e undeva, intr-un colt de lume.
Nu am fost niciodata la inmormantarea unui evreu, nu am stiut despre austeritatea ritualului de inmormantare. Insa, daca accept inmormantarile publice, le cer macar austeritate si liniste perfecta, asa incat sa nu fie deranjate sentimentele celor prezenti. Daca esti doar tu cu cel care a murit, ai voie sa faci orice simti. Poate nu chiar ca in “Six Feet Under” unde o doamna vrea neaparat sa isi vada sotul mort in pofida recomandarilor de a nu-l vedea, dat fiind ca il taiase o elice in bucati – si, vazandu-l, striga: “Sper ca te-a durut, nenorocitule, sper ca a durut ca dracu.” Poate nu chiar asa dar, de fapt, de ce nu? Daca e autentic, e in regula.
Zambetul pe fata aproape ca ti-l pot garanta. Pentru ca am banuiala ca iti va placea ce vei descoperi si dincolo de forma asta de viata.
@Trent Reznor: nu stiu decat ca Emil Cioran a facut o distinctie binevenita intre umilinta (prea prezenta la romani) si pietatea (lipsa) la romani, stiu ca a scris cum nu exista un popor care sa accepte cu mai multa duiosie moartea, fara pic de dramatism. Si nu a spus-o laudativ, ci dimpotriva, a criticat lipsa simtului tragic. Reducerea de fiori, o reducere care nu face bine spiritului, asta imi aduc aminte din gandurile lui Cioran legate de moarte si romani. Imposibilitatea poporului roman de a sfida moartea, de a se ridica deasupra ei. Asa ca imi pare ca aceasta indulcire verbala a mortii se incadreaza bine in ceea ce stiu eu din scrierile lui despre raportarea romanilor la moarte.
Cat despre negocierea cu non-negociabilul – aici este un punct care ma apasa dintotdeauna in privinta romanilor. Cateodata nu exista modalitati de negociere cu non-negociabilul. Daca romanii ar intelege asta, ar ajunge macar un pas inainte. Un pas mic de tot inainte. Nu totul se negociaza. Dupa mine asta este un adevar care trebuie sa stea la baza… la baza multor lucruri.
confruntadurerea a spus asta la 3 aprilie 2009 la 3:09 am
Arderea mi se pare un mod nobil si economic de a ne întoarce la origini. Si mi-ar placea ca cenusa sa fie îngropata intr-o gradina sau un ghiveci. Mama tot asta vrea, ca sa ne dea cât mai putina bataie de cap. Spre deosebire de Lia, eu ma oripilez cand mama aduce vorba despre moarte si înmormântare. Pe tarani îi mai înteleg ca urmeaza niste traditii precrestine, asa au apucat, dar circul si balacareala maxime sunt cele de la oras, obiceiurile din cinspe zone ale tarii, cârpite unele peste altele (de observat si la botez si nunta). Asa ajungem de la bocitoare la parastas la restaurant, dupã ce preotul încaltat cu adidasi a tinut a treia slujba in ziua respectiva si-si numara banii într-un colt.
În altã ordine de idei, si Vintila Mihailescu este un om foarte drag mie. Mi-a fost profesor, apoi am aflat ca a facut liceul cu mama, la Sava, si era prieten si cu tata. M-am dus la el la MTR de câte ori am fost în tara.
Antoaneta a spus asta la 3 aprilie 2009 la 6:07 am
Pentru că m-a interesat moartea ca subiect şi ca fapt , m-am gândit de mult ce vreau să se întâmple cu mine după acest pas , ca şi tine, vreau să fiu incinerată, chiar vorbeam ieri cu o prietenă despre asta,vorbeam despre moarte,despre temerile ei, iar acum când am deschis calculatorul să văd că şi tu ai discutat cu cineva asta,că ţi-ai expus aici părerea . Eu am zis mereu că “nu vreau să mă mănânce viermii” , vreau să ard , ca un gest final al fiinţei mele, chiar am scris un post mai demult “Circularitate şi moarte ” şi acolo am expus o parte din părerile mele . . .
DPolly a spus asta la 3 aprilie 2009 la 11:12 am
Uite şi respectivul post : http://dpolly.blogspot.com/2009/01/circularitatea-i-moartea.html
DPolly a spus asta la 3 aprilie 2009 la 11:16 am
draga mea, nu e o forma de lasitate, sunt eu masochist si iubesc durerea. eu ma bucur de toate incercarile prin care trec, de fiecare rana, de drumul asta abrupt si istovitor catre marele necunoscut. nu stiu de ce, lucru asta nu il inteleg. ce ma face pe mine atat de optimist, atat de indragostit de viata asta. si-mi aduc aminte de niste versuri: Ulcioru-i gol si-afara vântul…/ -Hangiu smintit, da fuga iar!/ Vreau vin ca bezna, ca mormântul/ si cum e moartea de amar. Hangiul insa-mi pune-n fata/ un vin însângerat de vremi./ Bea! Este dulce ca o viata/ pe care-o ierti când o blestemi.
rogue a spus asta la 3 aprilie 2009 la 2:59 pm
referitor la incinerare: mama a zis de multe ori ca vrea sa fie incinerata, dar nu s-a hotarat. e crestin-ortodoxa si considera inmormantarea un fel de datorie. mie mi se pare o prostie lucrul asta si inca incerc sa o conving sa faca ce vrea, nu ce ii zic altii ca trebuie.
si referitor la moartea fara demnitate: pe tata il consider mort. nu mai vorbesc cu el de opt ani. de fiecare data cand il privesc ma apuca plansul, parca vad un cadavru. in ochii mei a murit in cel mai groaznic, in cel mai injositor mod. si incerc sa ma indepartez cu el, sa nu ii seman, sa nu ii calc pe urme, sa nu ma mai bantuie.
si imi cer scuze daca nu reusesc sa scriu lucruri care sa se lege, desi ma chinui sa o fac. gandurile mele sunt ca niste cioburi imprastiate in urma unei explozii. desi incerc sa refac uriasul puzzle nu resusesc decat sa ma tai.
rogue a spus asta la 3 aprilie 2009 la 3:39 pm
P.S. scurt – ortodoxia nu trebuie confundata cu traditiile (reproducerea mecanica a unor cutume fara nici un sens spiritual), cum am scris mai sus multe sunt pre-crestine – nu vreau sa le zic pagâne, nu-mi place genul asta de etichetare.
A knowledge of the existence of something we cannot penetrate, of the manifestations of the profoundest reason and the most radiant beauty – it is this knowledge and this emotion that constitute the truly religious attitude; in this sense, and in this alone, I am a deeply religious man. (Albert Einstein)
Antoaneta a spus asta la 3 aprilie 2009 la 4:38 pm
@Antoaneta: pe mine la ortodoxie ma supara mai ales fondul, nu doar manifestarile. Crestinismul in sine ma supara, scurt si simplu spus, nu manifestarile lui. Dar, sigur, tolerez mai usor un cult crestin non-invaziv macar la suprafata decat unul invaziz SI la suprafata.
@Rogue: dragul meu, e frumos ca te indoiesti de claritatea gandurilor tale cand ele sunt atat de clare. Asta iti face gandurile sa fie si mai marcante decat sunt oricum. Intotdeauna puterea unui gand in combinatie cu modestia autentica duc la un rezultat extraordinar. Dar sa nu fii prea modest, sa iti cladesti siguranta absoluta pe gandurile tale si pe felul in care le exprimi. Ar fi pacat sa nu. De fapt, sa o percepi ca atare pentru ca ea exista, eu iti simt claritatea si siguranta gandurilor.
Ai adus in discutie un lucru foarte, foarte important: oameni cu adevarat morti, asa cum spui tu ca este tatal tau pentru tine. Intotdeauna m-am intrebat cum te raportezi la un astfel de om, cum il “inmormantezi”, cum iti iei “la revedere” de la el, dat fiind ca el nu pleaca fizic. E ca un mort care te bantuie pentru ca modalitatea de comunicare cu el nu iti este la indemana, aveti registre diferite de comunicare.
Am cunoscut o doamna care isi dorea sa fie incinerata cu toate ca era crestin-ortodoxa iar familia a ignorat complet dorinta ei, considerandu-i dorinta drept un capriciu aparut pe fondul slabiciunii fizice si psihice. Da, la romani nu poti sa ai intimitate reala nici macar in moarte, trebuie sa iti faci o datorie stupida fata de ideile preconcepute si imbacsite ale celor din jur. Tu sa o incurajezi pe mama ta sa fie incinerata, daca asta isi doreste.
confruntadurerea a spus asta la 3 aprilie 2009 la 5:12 pm
Antoaneta:
Pomana din viu nici macar pre-crestina nu e. E o scranteala de tranzitie. Pana in 1990 nu exista. E la fel cu sfintirea biletelor de bingo pe altar in perioada in care toata lumea facuse o pasiune sinistra pentru concursul acela cretin de la Antena 1.
Mai e ceva. In cazul Europei de Sud-Est, e foarte dificil sa operezi o “taietura” clara intre pre-crestin si crestin atunci cand vine vorba de civilizatia rurala si de ritualurile ei. Are Mircea Eliade un concept insuficient explorat: ” crestinism cosmic”. Aici vorbim de sinteza intre pre-cretin si crestin. Si nu e un epifenomen, ci de un fundament sincretic care a coagulat orthodoxia romaneasca.
Uite de exemplu eu nu sunt total de acord cu premisa ca in cultura populara lipseste o viziune tragica asupra mortii. Cred ca bocetul romanesc si cimitirul vesel de la Sapanta coexista intr-o maniera extrem de interesanta in universul popular de la noi. Din pacate, bocetul devine din ce in ce mai mult manea si cimitirul vesel se transforma in bascalie nationala. Aici e buba.
Trent Reznor a spus asta la 3 aprilie 2009 la 6:29 pm
@ Trent (si implicit CD:) N-am zis ca riturile sunt exclusiv pre-crestine, parerea mea este ca religia s-a grefat pe aceste traditii (cum si nasterea lui Christos s-a suprapus Saturnaliilor, si zic a lui Christos, nu a lui Isus, care nu se stie când a fost de fapt). Peste tot in lumea rurala exista îmbinari asemanatoare, din Egipt, Liban si Etiopia (unde exista ortodocsi practicanti) pâna la catolicismul din Brazilia si Mexic. Am vrut sa zic ca una e teologia si alta practica. Acum tot rasucesc problema asta pe toate partile pentru ca citesc in continuare la “Mother Russia” si ma amuza teribil sa vad câta superstitie si rituri din cultul fertilitatii sunt acum parte din “traditia” ortodoxa. Si cât de slavi/balcanici suntem, cu toate pretentiile noastre de latinitate. Un exemplu: calcatul miresei pe picior in biserica – cândva în Rusia si Ucraina erau venerate mai ales divinitati feminine si femeile erau cele care le conjurau si îndeplineau riturile, odata cu afirmarea unei dominatii masculine au aparut si divinitati asemenea si dominatia matriarhala s-a diminuat. Calcatul miresei pe picior e un simbol al impunerii puterii de catre noul stapân. Se pare ca nici sfintele nu erau prea prezente in primele slujbe crestine, pana cand si-au dat seama sacerdotii ca in paralel se celebrau ceremoniile “pagâne” si atunci au început sa vorbeasca de Maica Domnului, apoi Sfânta Paraschiva (Sfânta Vineri din povesti:) si altele, ca sa atraga femeile in biserica.
Ca sa nu fiu off-topic, din aceste cauze mi se pare irelevant raportul religie/înmormântare.Vãd ca aici multi coincidem în optiunea pentru ardere, indiferent de înclinatiile religioase, si ma bucur.
Antoaneta a spus asta la 3 aprilie 2009 la 7:03 pm
Bocetul are radacini in lumea antica, daca nu ma înseala memoria, pe cand domneau sentimentul tragic si dramatismul afisat. Chiar, uite, am gasit un pasaj din Biblie pe tema asta: Jeremiah 9:17-18 says, “Thus says the Lord of Hosts: consider and call for the mourning women, that they may come; and send for skillful wailing women, that they may come. Let them make haste and take up a wailing for us. That our eyes may run with tears, and our eyelids gush with water.” Din Africa http://video.aol.com/video-detail/afrikan-wailing-women-rendition-by-juanita-bynum/1615358291 în Pirinei http://www.balades-pyrenees.com/telles_les_pleureuses_antiques.htm – scuze ca e in franceza, sper ca se intelege grosso modo
Antoaneta a spus asta la 3 aprilie 2009 la 7:13 pm
Ich liebe dich!
mesmerism a spus asta la 4 aprilie 2009 la 12:26 am
@Antoaneta: pot accepta orice strict teoretic. Pot accepta chiar si bocetul, cu respect pentru radacinile lui, strict teoretic. Insa in clipa in care sufar, vreau dreptul sa hotarasc cum vreau sa sufar. Nu am ajuns inca la stadiul in care sa fiu toleranta cu felul in care sufera altii in cadrul suferintei mele. Dar ma indrept catre acest stadiu si cred ca il voi atinge. De fapt, nu va fi toleranta, ci va fi o seninatate atat de autentica, incat nu voi mai suferi pentru nimic ci voi vedea intotdeauna dincolo de suferinta. Si atunci, ca sa glumesc un pic, o sa aiba lumea voie sa boceasca incontinuu.
@Mesmerism: ich danke Dir.
confruntadurerea a spus asta la 4 aprilie 2009 la 3:38 pm
Cred ca ar trebui facuta, cu oarecare tact, diferenta intre ortodoxia romaneasca si crestinism. Ortodoxia romaneasca reprezentata prin popi de tara care manuiesc rudimentar dogme si asa discutabile este in mod evident perimata, cel putin in forma actuala. Sunt cateva intrebari simple, la care popii evita sa raspunda, cel mai adesea pentru ca sunt ignoranti chiar in raport cu dogma, insa cateodata pentru ca simt si ei ca invataturile de la seminar propun solutii aberante.
O astfel de intrebare este, de pilda, de ce se chinuie copiii, infantii in care n-a aparut macar o licarire de constiinta si, prin urmare, de pacat? Astazi am aflat ca undeva intr-un sat mizer din Romania, o femeie dupa ce a aprins focul cu neglijenta, a plecat sa cumpere ceva si, intre timp, focul s-a extins: copilul de 8 luni a murit incinerat. Sar peste faptul ca, in cazul in care nu era botezat, dupa dogma el ar ajunge in iad. Insa ma intreb care mai este sensul soteriologiei crestine raportata la acest caz individual. Daca scopul vietii pe acest pamant este mantuirea prin credinta si prin fapte bune, atunci trebuie sa ti se acorde si timpul si ocazia. Dar unui nou-nascut sau unui copil in general, cum i se poate cere asa ceva ? Daca pacatul originar apasa asupra fiecarui om in parte, ar fi normal ca fiecaruia sa i se ofere sansa sa-l invinga. Dar se pare, conform popilor, ca unora li se acorda exceptii, gratieri…Am vazut un documentar despre un biet mizerabil, un englez care suferea de o sinistra boala de piele. Tot corpul ii fusese transformat, din cea mai frageda pruncie, intr-o rana, o enorma arsura. A trait asa, 22 de ani, in durere continua. Daca intrebi popii de asemenea lucruri cel mai probabil vor spune ca intortocheate sunt caile Domnului si ca nu ne e dat sa cunoastem asemenea taine. Lucru cu care pot fi de acord, mai ales daca e vorba de cunoastere pozitiva. Este firesc ca asemenea lucruri sa fie invaluite in mister. Dar daca asa stau lucrurile nu te apuci sa dai verdicte, asa cum fac ei. Sa declari eretici in stanga si in dreapta, sa spui ca sincigasii merg direct in iad si ca fapta lor e mai grava decat crima.
Insa daca renunti la a intreba popii si incepi sa mergi catre surse s-ar putea sa descoperi lucruri nebanuite. S-ar putea sa descoperi influenta neo-platonica si pitagoreica in scrierile lui Origene de pilda. Apocastaza si metensomatoza (sau reincarnarea) ca instrument al providentei. Ideea ca iadul exista pe pamant, printre noi -sugestie care apare, constient sau nu, in opera pravoslavnicului Dostoievski. Sigur ca popii au declarat aceasta parte a operei lui Origene eretica, ridicand la rang de dogma revelata partea care le-a convenit. Insa asta nu anuleaza capacitatea noastra de a cauta.
George a spus asta la 5 aprilie 2009 la 2:06 am
@George: nimic nu trebuie sa anuleze capacitatea noastra de a cauta, cu asta sunt de acord. Indraznesc, in ceea ce ma priveste, sa imi aleg un alt moment (decat cel prezent) pentru a cauta ceva legat de ortodoxie sau de crestinism. Nu ar avea rost sa caut acum din simplul motiv ca as porni cu atitudinea gresita, as cauta din motivele gresite. Nu poti cauta imediat dupa ce te-ai eliberat de o presiune. Cu atat mai putin detalii legate de presiune. Este nevoie de o convalescenta, de o distantare. Apare o perioada in care nu mai vrei sa ai de-a face cu un lucru care te-a constrans. Dupa ce vei respira din nou normal, poate ca te vei intoarce sa arunci o privire obiectiva. Din punctul meu de vedere, o privire cald-subiectiva nu mai este posibila iar una furibund-subiectiva ar strica, asa cum am mai spus, sansele de a ma apropia de crestinism sau ortodoxie.
confruntadurerea a spus asta la 5 aprilie 2009 la 5:37 am
[...] În felul ăsta cred că nu ne vom mai mira sau ruşina de firescul nostru. În felul ăsta am putea noi înşine să ne fim mai suportabili, să ne putem privi iar în oglindă, să ne oglindim în apă. Ştiu, uneori adunarea de cuvinte nu e mereu totuna cu adunarea de gînduri, poate fi însă un soi de poezie. Aşa mi se întîmplă acum, departe de murmurul unor talk-show-uri din care nu (mai) înţeleg nimic, departe de perspective care ar trebui să mă revolte. Dincolo de sensuri, bricolajul acestei clipe poate deschide bricolajele altor întrebări… [...]
Metatext bricolat din blogotecă « GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă a spus asta la 8 aprilie 2009 la 12:02 am