cand incepe sa te (mai si) doara in fund

E o granita foarte subtire intre speranta si comoditate. Foarte subtire. Multi nici macar nu sesizeaza ca aceste doua lucruri se afla unul langa altul vreodata. Speranta pare ceva eroic, comoditatea ceva fara haz, ceva ce nu ni se poate intampla. Atitudinea in fata vietii inceteaza la un moment dat sa mai constituie o speranta si devine comoditate chiar daca nu se manifesta cu un fund mare, cu o telecomanda in mana si cu junk food. Comoditatea se poate manifesta in nenumarate feluri, cu cat mai subtile, cu atat mai periculoase. Sunt oameni apropiati mie care au inca o atitudine increzatoare in raport cu Romania. Sunt oameni apropiati mie care cred ca lucrurile se pot schimba in Romania. Incetul cu incetul. Asa cum s-a intamplat si in alte tari. Noi suntem la inceput. Cineva trebuie sa inceapa. Nu putem sa plecam toti imbufnati ca niste copii care nu s-au putut juca asa cum le-a convenit. Daca esti optimist, daca esti un luptator, daca stii sa te bucuri de fleacuri vei invinge chiar si micutele defecte ale Romaniei. Sper ca stiti ca nimic din toate astea nu este adevarat. Chiar daca va spuneti lucrurile astea, sper ca stiti ca ele nu sunt adevarate. Sper ca stiti ca o atitudine romantioso-eroica este paralela cu realitatea romaneasca. Am inteles: un zambet, un ghiocel, semnarea unei petitii, politeturile miraculoase cu o vanzatoare – dar astea sunt rezultate echivalente cu zero dupa douazeci de ani de la caderea oficiala a comunismului.

Dar, stati, ca teoriile nu isi mai au rostul, sa dam inapoi, sa o luam de la capat. A te pierde in efortul de a sustine o teorie despre ceva atat de evident incat iti parleste pielea este usor ridicol.

Astazi am avut un ultim contact cu cel care m-a lovit frontal cand am plecat din Romania. Stiti: domnul cu offroader, cu bullbar, cu girofar. Nu a platit nimic pana astazi, m-a trombonit. Nu asta este problema. L-am constrans astazi cu sange rece si a facut ce am vrut eu. Nu exagerez, imi este sila sa recunosc dar asta s-a intamplat. Avantajul de a fi invatat carte cu dintii si de a fi departe de o situatie infecta iti da perspective nebanuite, nu iti mai dai seama ca e vorba despre realitate si te joci. Si cand te joci lucrurile ies cel mai spectaculos. Nu neaparat corect dar spectaculos. Insa in toata constrangerea mea spusa pe un ton calm am avut un sprijin esential, fara de care constrangerea ar fi fost un joc inconstient si ridicol. Ca ironie spectaculoasa am avut un ingredient care sa lege lucrurile si sa le si pecetluiasca odata pentru totdeauna: legea germana. Domnul care m-a lovit imprumutase de la un prieten neamt masina. Si eu am fost pregatita sa dau in judecata prietenul neamt. Care, spre deosebire de domnul care m-a busit, nu este dincolo de lege. Ca, de fapt, asta este problema in Romania: romanii sunt dincolo de reguli si dincolo de lege. Nu mi se pare nici optimist, nici frumos, nici luminos sa speram primavaratec. Romanii nu sunt in mijlocul unui proces de refacere, nu sunt nici in mijlocul unui proces de decadere, sunt dincolo de aceste procese. Si lucrurile care se afla dincolo de un set scris sau nescris de reguli sunt fie inaltatoare (romanilor le-a scapat sansa asta), fie abuzive (cred ca aici se incadreaza romanii).

Astazi am constrans si mi-a iesit, am obtinut ce am vrut, murdarindu-ma pentru ultima data in obtinerea unui lucru pe care-l voiam. Mi-a venit sa vars dar odata cu senzatia de voma mi-a trecut si nostalgia marunta dupa Romania si m-am trezit din periculoasa visare de genul “Romania se poate schimba”. Asa cum am mai spus (a fost evident si din tot parcursul blog-ului) eu nu cad in plasa “probleme sunt peste tot”. Nu, nu, eu nu cad in plasa asta. Nu am cazut niciodata si nici nu o voi face. Pe mine nu ma intereseaza ca pe strada sunt cersetori sau ca e gunoi, nu ma intereseaza ca lumea nu este unanim politicoasa, nu ma intereseaza ca in cartier a mai aparut un arab sau un turc, pe mine nu ma intereseaza lucrurile astea pentru ca eu nu vreau ca un sistem sa rezolve lucrurile care imi deranjeaza mie privirea ci pe cele care imi deranjeaza mie identitatea si demnitatea. Romania nu a rezolvat lucrurile astea si nici nu le va rezolva prea curand. Am spus-o, o repet. Intr-o tara in care exista democratie reala, justitie reala, toleranta reala poate sa se cace cineva in fiecare dimineata la mine pe scara si jur ca nu ma supar. Nu ma umileste asta, nu inseamna nimic. S-a cacat omul ca i-a venit, ca nu a avut unde sau poate a vrut sa faca o declaratie, vrea omul sa protesteze, trebuie sa stau sa ma intreb de ce s-a cacat, nu sa ma grabesc cu scarba. Insa trebuie sa ma grabesc cu scarba si sa nu o indulcesc niciodata atunci cand o tara este corupta, cu un regim opresiv criminal nerezolvat (nu, nu ma refer la situatia actuala doar ci la comunism) si cu mediocritate mentala si sufleteasca generalizata. Lucrurile astea ma scarbesc si incepand de azi ma doare fix in fund de ce se intampla ele, din simplul motiv ca au fost prea multe sanse, au fost prea multi ani in care aceste lucruri ar fi putut da macar semne ca se schimba, ca se corecteaza.

Credeti ca am fost trista astazi, dupa repriza de constrangere, dupa scurta gura de romanism inhalata, dupa gura de coruptie, de mizerie umana? Nu. In Bucuresti as fi fost. Pentru ca nu as fi avut unde sa ma retrag. As fi putut juca un pic de teatru cu mers la Carturesti, cu o plimbare pe Aviatorilor si un ceai la Green Tea. As fi putut. Dar era teatru. Aici chiar am avut unde sa ma retrag si sa ma bucur imediat cum s-a incheiat discutia cu romanul. Am facut o plimbare superba, ca in fiecare zi. Mi-am luat un sapun de lamaie “Roger&Gallet” (nu stiu daca e bine sau rau ca imi place acelasi sapun care ii place si domnului Liiceanu), o fusta mortala, fistichie, cu ape mov si dantela neagra, ceva de rockerita mocnita, am aflat ca la brutaria evreiasca de jos au matzo, o paine care seamana cu Wasa suedeza si m-am bucurat, am mancat falafel facut cu menta proaspata de la arabul de la doua strazi mai incolo – ce emotionat era cand gatea si impacheta – am ascultat la casa la supermarket o discutie foarte misto intre cea care era inaintea mea si casier – o discutie despre cand se va opri vanzarea de “Schnittblumen”, adica de flori taiate si nu in ghiveci – m-am plimbat pe una din strazile mele preferate si am descoperit si strazi de pe langa ea, parca si mai frumoase. In Tiergarten nu am vrut sa ma plimb ca era foarte multa politie. Vandalizase cineva un cos de gunoi. De fapt, nu-l vandalizase ci scosese hartiile din el si le intinsese pe iarba in timp ce cauta mancare. Am vorbit cu voce tare catre cizmulitele mele UGG si le-am spus ca sunt extraordinare, le-am laudat si in fata celui cu care ma plimbam. Freza mea noua este una glorioasa, parca imi vedeam zulufii blonzii stralucind in soare, simteam mirosul de ceara de par smechera prin ambele nari. Si mi-am dat seama ca ma simt deja mai bine. Fata de cum ma simteam in Romania. Deja mi-e mai bine si deja ma doare mult mai repede in fund de mizeria de-acolo. Si deja nu mai consider cine stie ce datorie de onoare si eroica sa trag dupa mine destinul unei tari de cacat, deja nu mai consider ca voi ramane marcata pe viata de Romania. Si stiti de ce? Pentru ca a existat un moment cand am simtit ura pentru tara asta. Si dupa ura nu mai poti reface o relatie. O poti regla, o poti civiliza dar nu o poti reface. Nu poti iubi dupa ce ai urat. Daca nu esti labil psihic, daca nu esti bipolar. Eu nu mai pot iubi Romania si nu inteleg de ce m-am simtit atat de multa vreme vinovata pentru ca nu o mai pot iubi, nu inteleg de ce mi-am facut promisiuni in care imi spuneam ca o voi iubi din nou. Ca nu se va mai intampla. Maximum este o relatie civilizata in care sa nu o injur, fie si elegant, cum injur eu. Mai mult nu se poate si astazi am inteles ca e in regula ca nu se poate. Mi s-a ridicat de pe umeri vinovatia incapacitatii de a iubi Romania.

*bicicleta este a unui angajat de la cafeneaua de sub mine

~ prin Cristina Comanescu pe 31 martie 2009.