Annie Leibovitz

Am vazut si eu azi expozitia de fotografie a lui Annie Leibovitz. E de cateva saptamani la doar doua usi de intrarea in cladirea in care locuiesc dar am ales sa ma uit zilnic la intrarea in expozitie si sa nu intru. Sunt un pleasure delayer, intotdeauna am fost. Imi placea sa ma uit cum sta lumea la coada la bilete, imi placea sa vad poza mare de la intrare, imi placea sa imi imaginez ce e inauntru. Dar preferam sa aman vizitarea.

Azi am intrat, nu era foarte multa lume dar era, totusi, lume cat sa simt nevoia sa vanez si nu sa gasesc usor camere goale in care sa pot privi singura fotografiile, mie nu imi place sa impart cu cineva privirile mele asupra artei, recunosc. La privit arta sunt egoista. Si ma entuziasmez greu, nu sunt genul de om care sa se lase prea repede patruns de viziunea cuiva, nu sunt genul de om care sa-si doreasca viata, curajul, trecutul, talentul altcuiva, sunt un om plin de el in cel mai propriu sens al expresiei si nu neaparat in sensul condescendent pe care l-a capatat ea. Nu sunt cu nasul pe sus ci sunt un om foarte interesat de propria persoana si de cum se dezvolta ea, nu imi doresc sa fi fost altfel sau sa fiu altfel, nu doresc sa imprumut nici o experienta, nici un context din viata altcuiva, am o autosuficienta greu de fisurat.

La aceasta expozitie nu am resimtit pic de fascinatie ci mai degraba o mahnire teribila. Teribila. Nu mi-am dat seama decat in clipa in care am iesit. Eram incarcata de o viziune apasatoare pe care o acceptasem in ideea deschiderii, tolerantei firesti fata de un gest artistic.

Inainte de a va vorbi despre fotografiile in sine, va spun ca Annie Leibovitz este fotografa americana de origine evreiasca, lesbiana, femeia care a nascut primul copil la 51 de ani si care si-a dorit inca un copil la 56, ajungand sa aiba inca doi, dat fiind ca mama surogat pe care o alesese Leibovitz a facut gemeni. Annie Leibovitz a iubit o singura femeie cu adevarat, pe Susan Sontag, cu care si-a inceput cu adevarat relatia cand aceasta din urma avea 56 de ani. Susan Sontag venea dintr-o casnicie de 38 de ani cu un barbat. In aproape toti anii petrecuti in relatia cu Leibovitz, Susan Sontag a fost bolnava, cumplit de bolnava. Operatii, extirpari, apoi  moartea venita in urma leucemiei. Annie Leibovitz a fotografiat-o in special pe iubita ei, aproape jumatate din expozitie consta in fotografiile facute lui Susan. Inclusiv o fotografie cu Susan moarta, dupa ce Annie o imbracase cu una din rochiile preferate cumparate de la Milano. Annie a vrut sa ramana singura cu Susan, sa o spele, sa o imbrace, sa o fotografieze. Annie Leibovitz si-a fotografiat si tatal mort, cu toata familia plangand langa corpul lui neinsufletit. A fotografiat cu aceeasi perspectiva (pe care nu reusesc si nici nu cred ca voi reusi sa o deslusesc cu adevarat) si momentul in care Susan era pe o terasa a unui apartament din Londra zambind si momentul in care lui Susan i se facea o clisma, la Mount Sinai. A suprins chiar momentul introducerii furtunului si expresia de disconfort marunt si umilitor de pe fata iubitei ei. Susan i-a facut si ea o fotografie lui Annie Leibovitz:  Annie insarcinata, goala, intr-o camera a unui hotel din New York. La fel ca in toate pozele cu ele doua, corpurile sunt ceva ce noi am uitat: sani cu pielea plesnita de la sarcina in cazul lui Annie Leibovitz, celulita in aproape fiecare colt al corpului, par pubian foarte mult si, poate lucrul cel mai uitat de catre mine, cel putin: acceptarea senina, realmente senina a propriului corp, lipsa totala a dorintei de a poza, de a impresiona, de a demonstra ceva. Annie Leibovitz si Susan Sontag nu au locuit niciodata impreuna dar au avut fiecare locuinte din care sa poata vedea locuinta celeilalte. Annie Leibovitz a luat de curand un credit de cincisprezece milioane de dolari pentru ca se afla intr-o situatie financiara grea si a garantat acest credit cu toate proprietatile ei si cu drepturile asupra tuturor fotografiilor ei aparute public vreodata.

Fotografiile nu reusesc sa rupa nici macar printr-un detaliu o perspectiva uscata, seaca asupra existentei, ai senzatia ca Annie Leibovitz nu a simtit nimic in nici unul din momentele pe care le vezi si, cu toate ca iti dai seama ca aceasta ar fi putut sa fie intentia fotografiilor (cea de a fi pur obiective), ajungi sa te simti oribil, avand in fata o non-viziune asupra vietii cu toate ca expozitia contine in mare parte fotografii personale. Cunosc o femeie care sustine ca m-a iubit multi ani. In fiinta ei am simtit aceeasi uscaciune, aceeasi echidistanta presupus artistica, aceeasi incapacitate de a considera macar un lucru ca fiind pe viata si pe moarte. Totul era luat asa cum este sau cel putin asta sustinea ea. Iar pe mine ma impietrea atitudinea ei. Nici nu mai apucam sa ma gandesc la faptul ca incompatibilitatea noastra era, in primul rand, una pe considerente sexuale. Ma blocam privindu-i perspectiva neimplicata si, ca un om de rahat ce sunt uneori, ma gandeam ca aceasta atitudine stearpa vine din homosexualitate, ma gandeam ca homosexualitatea aduce cu ea o tristete aparte.

In ceea ce o priveste pe Leibovitz, nu cred ca homosexualitatea este sursa unica a viziunii, nici nu ar putea fi, sexualitatea nu poate fi o sursa unica pentru nimic. Dar nu stiu care sunt sursele pentru aceasta perspectiva care relativizeaza totul prin prezentarea degradarii umane si incapacitatii umane de a trai… glorie. Nu vreau sa inlocuiesc cuvantul. Am suspectat intotdeauna oamenii care nu vad gloria existentei umane si posibilitatea omului de a straluci orbitor si nu doar vag, galbui – ei bine, i-am suspectat de incapacitatea de a iubi. Pentru ca, desi lumea insista pe contrariu, eu cred ca nu poti iubi oamenii oricum ar fi, in orice situatie ar fi, in orice moment ar fi, nu cred ca poti iubi oamenii fara un minimum de exigenta, iubirea fara exigenta este mila.

Annie Leibovitz nu pare sa fi iubit pe nimeni din fotografiile pe care le-am vazut. Pare doar sa fi privit oamenii in cauza. Nu i-a admirat, nu i-a dispretuit, nu au surprins-o, nu au incantat-o, nu au miscat-o, nu au influentat-o. In afara de naturaletea de a fotografia decadere fizica, nu mi-a ramas nimic in minte.

Si mi-am amintit tot de femeia care sustine ca m-a iubit. Mi-a povestit cum intr-o zi a privit oameni in varsta pe o plaja si cum, cu toate ca erau diformi, greoi, zbarciti, ea nu si-a dezlipit privirile de pe ei, pentru ca “pana la urma, asta e viata”.

Eu imi permit sa cred ca nu e asta viata ci asta este o resemnare uscata a celor care nu sunt insufletiti de iubire puternica pentru un singur om macar. Si de gloria care deriva implicit din acest lucru.

~ prin confruntadurerea pe 25 martie 2009.