o privire cinstita aruncata slabiciunii fizice
Am fost ingrozitor de racita. Dar nu despre cat de racita am fost vreau sa vorbesc. Ci despre faptul ca nu suport nici cel mai mic semn de slabiciune al organismului meu. Am mai spus asta in treacat dar acum vreau sa o spun detaliat, vreau sa spun parerea mea despre slabiciune fizica, in general.
Intai nu imi venea sa cred ca am putut raci. M-am intrebat de nu stiu cate ori cum am putut raci, cum de organismul meu a putut sa ma tradeze in asemenea hal si mai ales cand, cand s-a produs tradarea exact. M-am simtit molesita in prima faza si asta m-a enervat poate mai mult decat raceala in sine. Nu mai aveam energia obisnuita si, in consecinta, ma simteam vulnerabila iar eu detest sa ma simt vulnerabila. Realizez ca este o lectie esentiala in viata dar nu o inteleg exact, de fapt. Nu am inteles niciodata ce te poate invata cu adevarat vulnerabilitatea atunci cand esti un om inteligent care intelege perfect conditia umana. Vulnerabilitatea imi pare oribila, mai ales daca este a mea. Si inutila, complet inutila. Nu am nevoie de practica pentru o teorie pe care o stapanesc perfect. Nu in zona asta a lucrurilor, oricum.
Pe urma nu am vrut sa accept ca sunt racita. Am combinat mancare picanta vietnameza cu bauturi reci ca gheata, supe fierbinti cu inghetata, am iesit in vant si m-am tarat prin tot Berlinul, cu o determinare crancena. Asa fac intotdeauna cand simt pana si cea mai mica slabiciune fizica. Imi fortez organismul cum stiu eu mai bine, il imping, il biciuiesc de-a dreptul. Ma supar pe el, ma supar pe mine, nu inteleg de ce trebuie sa imi faca si sa imi fac una ca asta. Si, cu toate ca nu pare a fi o atitudine demna de un om destept, nu vreau sa aud ca altii au boli terminale, nu vreau sa aud asta ca motiv pentru acceptarea lejera a bolii mele marunte. Nu din egoism, nu e asta. Ci pentru ca nu are importanta ce ai ci ce-ti face acel lucru pe care-l ai. Iar daca pe mine ma umileste o simpla raceala, am dreptul sa ma concentrez asupra ei, sa ma las infuriata de ea si sa o sfidez apoi. Poate ca este un exercitiu pentru o boala mai complicata, poate ca nu, ideea este ca orice exercitiu trebuie luat in serios si parcurs cu toata forta. Iar eu imi exersez sfidarea oricarei slabiciuni fizice. Si nu ma gandesc ca exista boli pe care nu le poti sfida. Cumva le poti sfida. Sau macar ai voie sa te scoata din minti si ai voie sa te condamni si sa te jignesti pentru ca ai cazut prada unei boli. Da, este stupid, poate, dar asa sunt eu construita si e nevoie de un contrapunct la cei care spun ca isi accepta soarta, “cu bune si cu rele”.
E mai rau de-atat, de fapt: eu nu suport oamenii bolnavi dar imi spun ca am voie sa ma infurie oamenii bolnavi dat fiind ca sunt la fel de exigenta si cu propria boala. Cand vad un om bolnav, il suspectez (infantil, imi dau seama) de complacere, delasare. Imi vine sa il fortez sa se ridice si sa il pun sa alerge, sa faca sport, sa isi forteze corpul mai tare decat o facea atunci cand era sanatos. Reactionez prost cand am pe cineva bolnav in preajma. Nu am convingerea ca exista prea multa lume care sa reactioneze cu adevarat bine daca e sa privesti in adancul adancului dar multi se prefac macar ca sunt grijulii si dispusi sa ajute. Eu nu prea pot sa fac asta. Nu pot deloc, ce sa mai. Si nu e motivul ala imbecil si subtirel: cel ca nu suport sa imi stric dispozitia. Nici vorba de asta. E neputinta. Aia ma infurie. Neputinta de a face ceva. De a schimba singura situatia, asa cum m-am obisnuit in atatea privinte. Neputinta de a forta lucrurile prin propria putere, prin propria convingere, inutilitatea mea in momentele bolii, a mea sau a altcuiva. Nu poti decat sa stai si sa privesti boala, indulcind-o cu o atitudine prefacuta – sa fim seriosi, nimeni nu are o stare buna cand e bolnav sau cand sta langa cineva bolnav. Lumea face eforturi de a se minti si de a-l minti pe celalalt, toata lumea asteapta ca boala sa treaca, nimeni nu agreeaza boala.
Am privit intotdeauna atent oamenii care isi petrec mult timp bolnavi sau in prezenta unui bolnav. Si nu i-am inteles, nu le-am inteles presupusa dedicare. Am auzit des motive (care, de fapt, nu sunt niste motive pertinente) pentru altruismul lor – “pai, ce sa facem?”. Asta nu este un raspuns. Vreau sa inteleg de ce un om sta cu alt om atunci cand acesta din urma este bolnav. Motivul adevarat. Iubirea este un motiv vag, in sensul ca eu vreau sa ajung la o subcategorie a iubirii, una precisa, iubirea este o categorie prea larga, din iubire putem lovi, distruge, innebuni, incanta, sluji – vedeti, sunt prea multe lucruri facute sub motivatia iubirii, trebuie detaliat, e nevoie de un subtitlu care sa ma lamureasca.
Si ma intreb daca nu cumva am voie sa ma retrag sau macar sa ma infurii atunci cand cineva este bolnav dat fiind ca nu am pic de ingaduinta cu slabiciunile mele fizice. Ma intreb daca nu am dreptul sa obtin privilegiul de a-mi recunoaste furia pe orice boala si bolnav, dat fiind ca cea mai mare furie este cea pe care o resimt fata de mine atunci cand sunt bolnava.
Zilele astea mi s-a intamplat pentru prima oara in viata mea sa nu pot iesi din casa. Ma rog, nu au fost zile in care nu am iesit din casa ci a fost o singura zi. M-am spalat, am baut mai multa cafea decat de obicei, m-am imbracat cu mai multa grija decat oricand, am ignorat greata, ameteala, tusea, febra foarte mare, frisoanele, vederea incetosata, durerea insuportabila de cap. Le-am ignorat cat am putut. Pana cand nu am mai putut. Si m-am asezat, perfect echipata pentru iesire, pe marginea patului. Mai mult decat atat, m-am intins, imbracata fiind. Si, asa cum faceam cand eram mica, am inceput sa plang. De ciuda, nu va imaginati altceva. De ciuda ca nu pot sa decid eu ce fac. Plangeam de ciuda. Si imi imaginam scene de film in care ma ridic si ies pe strada si imi vad de treaba ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, pur si simplu nu puteam accepta aceasta infrangere, fie ea si atat de mica. Dar nu era de iesit, putinul rational care mai ramasese neumbrit de furie si de ciuda stia asta. Nu aveam cum sa ies.
Dar sa nu credeti ca m-am lasat moale, tragand concluzii intelepte, percepand valoarea cedarii in fata suferintei sau intelegand ca este imposibil sa te lupti cu slabiciunea uneori. In timp ce stateam imbracata in pat si plangeam, ma intrebam daca lumea, de obicei, nu cedeaza prea repede atunci cand este bolnava, fie intr-o boala mica, fie intr-una serioasa. Ma intrebam daca nu cumva lumea, asa cum isi alege locuri de cacat pentru vacanta fara sa se lupte cu adevarat sa gaseasca ceva frumos, nu renunta prea usor la lupta pentru insanatosire. Poate ca renuntarea prea usoara este o conventie sociala stupida, la fel cu multe altele.
Citeam post-ul scris de LiaLia despre ajutorul pe care l-a dat ea, ma gandeam la ce mi-a scris Ana cu ceva vreme in urma intr-un comment, la cum mi-a spus ca ea are pornirea viscerala de a ajuta imediat cum vede suferinta de orice fel, ma gandeam la un barbat extraordinar care se dedica total atunci cand cineva este bolnav, nu se misca de langa bolnav zile intregi, daca bolnavul i-o cere. Si mi-am permis sa imi spun ca pe mine vulnerabilitatea fizica ma poate distruge ca cireasa pe un tort de constientizare a suferintei. Pe cand pe altii poate nu. Zic “poate”. Pentru ei suferinta poate fi la fel cu orice alta stare. Si atunci o pot trata ca atare, ca pe orice alta stare. Eu nu pot. Eu ii vad, ii simt in fiecare clipa implicatiile.
Dar asta lasa intrebarea: ce fac atunci cand o persoana pe care o ador sau iubesc este bolnava? Cand trebuie sa te opresti din resuscitari la figurat si sa incepi sa accepti, sa insotesti docil boala? E greu de spus, la fel cum este greu de spus cand trebuie sa te opresti din resuscitarile la propriu. Putina lume stie ce lupta se da (de catre foruri fara mare putere financiara, din pacate) ca perioada de resuscitare sa se prelungeasca. Se incearca prelungirea pana la 45 de minute a incercarii de a resuscita un om. 45 de minute. Cu justificari medicale pertinente. Repet: cand te opresti din resuscitare si cedezi in fata bolii?
Daca te referi la boala e una, la mentinerea cuiva in viata in mod artificial – e altceva. Au fost doua cazuri de rasunet in ultima vreme: Terri Schiavone si Eluana Englaro. Eu una nici nu consider deconectarea de la aparate eutanasie. Conectarea este un refuz si o întârziere a mortii. Eu nu pot spune, sau impune, ceea ce ar fi moral corect, dar stiu ca nu mi-as dori asta pentru mine si pentru nimeni drag mie. Cred ca moartea trebuie acceptata cu demnitate.
Despre boalã – eu nu bolesc. Am un sistem imunitar puternic, habar n-am. N-am rãcit de vreo 3 ani în Canada, desi am iesit si pe gerurile cele mai aprige. M-am operat o singurã datã, în 2003, de apendicitã. Nu am migrene, uneori doar mã balonez sau am crampe. Vãd des oameni care “se simt rãu” în jur, pleacã de la birou sau rãmân acasã. Ori de prea mult stres, ori de la hrana proastã, ori pentru cã se îmbracã aiurea, nu stiu. Încerc sã-i înteleg si sã-i compãtimesc, dar nu prea reusesc. Pentru cã eu nu m-am învoit decât de vreo 6-7 ori în 12 ani de când muncesc, pe motive de boalã. Nici mama, nici sora mea nu sunt genul “mi-e rau”. Poate e vorba de obisnuinta de familie, bunica mea mã trimitea moartã-coaptã la scoalã.
Cât despre fragilitate, am fost desfiguratã de douã ori, ambele când eram în croazierã (am cãzut o datã pe scãri, cu capul înainte, a doua am alunecat pe o stâncã, iesind din apã). E groaznic, sã te uiti în oglindã si sã nu te recunosti si altii sã se uite la tine cu un amestec de milã si silã. E cu atât mai grav dacã esti o femeie atrãgãtoare si cochetã. Aveam un pomete umflat si julit, ochiul de-abia se vedea, bot de cimpanzeu si o cusãturã cu atã neagrã sub nas (à la Hitler). Mireasa lui Frankenstein live. Am rugat un coleg fotograf sã mã imortalizeze, am fotografiile acasã. Atunci m-am simtit îngrozitor de fragilã si de vulnerabilã, ca niciodatã. Pentru cã de când e lumea si pãmântul, oamenii sunt apreciati mult pentru aparenta fizicã. Cred cã as suferi cumplit dacã as ramâne desfiguratã în urma altui accident, de când am trecut prin asta îmi este îngrozitor de teamã. Si-mi mai este teamã sã rãmân imobilizatã, fiindcã ador sã merg pe jos si sã cãlãtoresc, aproape cã trãiesc pentru asta. Am constiinta acutã a fragilitãtii pentru cã am aflat pe pielea mea, la propriu, cât de precari suntem, noi si aspectul nostru fizic.
Antoaneta a spus asta la 21 martie 2009 la 2:24 am
La mine mereu este problema urmatoare ..ma imbolnavesc fizic si implicit si psihic, urasc faptul ca sunt destul de sensibila si am un organims care nu stiu ce ar dori din exterior ca niciodata nu este bine, daca nu imi este alergia , imi e sinuzita, daca nu imi este nici aia,trebuie sa fie o raceala, o indigestie, o complicatie la ficat,bila,orice… am inceput sa ma ignor , sa zic ca trece si ca am de facut aia si aia, iar durerile sunt acolo ca un artificiu , accesoriu cu care trebuie si m-am obisnuit .
? …
La randu-mi , eu ma imbolnavesc cat stau pe langa bolnavi , cand le simt durerea si toate cele , empatia mea ma omoara ca si alte multe lucruri , dar duc astea la ceva in mine si in afara mea poate
DPolly a spus asta la 21 martie 2009 la 2:44 am
@Antoaneta: draga mea, ma refeream la resuscitari, la figurat sau la propriu. Nu am luat mentinerea artificiala si eutanasierea in discutie de data asta. Ma refeream la similitudinile intre nevoia resuscitarii la propriu a unui organism cand el cedeaza si nevoia resuscitarii la figurat a unui organism atunci cand el se preda bolii.
De multe ori am discutat cu un om foarte apropiat spaima de mutilari fizice. Si ne-am intrebat daca aceasta spaima este o dovada a imaturitatii, a superficialitatii sau daca, pur si simplu, trebuie sa acceptam si sa respectam aceasta teama, fara sa o punem in balanta cu temeri “mai mari”, “mai importante”.
Nu pot spune ca ma bucur sa aflu despre aceasta teama a ta. Dar ma bucura faptul ca te descopar. Si ca imi place atat de mult ce descopar.
@DPolly: cat m-am gandit eu la tine zilele astea, nici nu stii. De unde sa stii, daca nu am scris nimic?
Nu mi-as fi putut imagina ca ai un organism sensibil la ce minte puternica ai. O spun cat se poate de serios. Te vedeam invincibila pe toate planurile si imuna la orice fel de suferinta.
confruntadurerea a spus asta la 21 martie 2009 la 2:57 am
Teama mea de mutilare a aparut atunci cand m-am mutilat, când am vãzut care poate fi, concret, nu imaginat, reactia mea si a celor din jur, dincolo de toate speculatiile intelectuale pe care le-as fi putut face pe tema asta. Fizic suntem o suma de organe, muschi, sânge si limfã, îmbrãcatã într-un sac subtire si fragil pe care ne încãpãtânãm sã-l privim ca reprezentare a eu-lui. Nimeni, nici mãcar noi, nu ne percepe prin prisma ficatului sau a plãmânilor, nici mãcar a creierului. Noi suntem învelisul nostru, plus tot felul de chestii impalpabile, numite caracter, inteligentã, suflet.
Cred cã eforturile de resuscitare tin de limitele fiecãruia (nu stiu dacã ai vãzut piesa sau filmul Wit – si Valeria Seciu si Emma Thompson dau tot acolo).
Antoaneta a spus asta la 21 martie 2009 la 7:41 am
Subscriu si nu subscriu citind articolul tau…de data asta nu sunt de acord cu tine. Si stii de ce. Tu singura ai spus ca suferinta este un proces care trebuie parcurs ca atare,pana la capat, un sentiment care trebuie trait cu aceeasi intensitate cu care traiesti si o iubire, o bucurie imensa tocmai in ideea de a cunoaste pana la capat ce trebuie invatat din acea suferinta, fara teama… de ce suferinta unei raceli asa cum ai descris-o mai sus trebuie sa fie altfel? E una dintre cele mai simple poate…dintre suferinte…
Poate inteleg gresit, poate ca nu citesc cu atentie printre randurile tale, dar nu se poate sa fii atat de inversunata impotriva unei slabiciuni, a unei suferinte care provine tot de la tine, din suferinta ta interioara, din zbuciumul tau continuu, sustinut pentru certe probleme care te macina, care te ridica deasupra multora dintre noi si prin ochii careia vedem si noi mai clar, sau incercam sa vizualizam ceea ce ne povestesti ca “vezi”…( fac o paranteza pentru ca mi-am amintit de o poveste a doi oameni care erau in aceeasi camera de spital, iar unul dintre ei era imobilizat la pat, celalalt venise aparent pentru o verificare de rutina. In fiecare zi vorbeau despre ei, despre familiile lor, despre viata lor,devenisera prieteni, iar omul care putea merge, se ducea in fiecare zi la fereastra si povestea celui imobilizat ce vedea, un parc inverzit, cu bancute si multe flori, cu oameni care se plimbau si indragostiti care se sarutau…in fiecare zi era o poveste unica. Si omul din pat era inzecit mai puternic si mai optimist. Intr-o dimineata, cand omul imobilizat la pat se trezi, a vazut patul gol de langa el si a intrebat o asistenta ce se intamplase. Omul murise cu o noapte inainte, in urma unui infarct. Ca sa-i comemoreze existenta si bunavointa de care acesta daduse dovada, o ruga pe asistenta sa-l duca la fereastra pentru cateva momente, ca sa priveasca povestile celui care murise. Sigur va imaginati ce a vazut. Un zid al cladirii invecinate spitalului, nici macar o fereastra,nimic, doar caramizi.Omul care murise era orb.Inchei paranteza).
Multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu ca pot sa lupt impotriva mea in primul rand, sa ma dezbrac de obiceiuri rele, sa incerc sa fac ma multa lumina in minte, in suflet, imi dau seama cata putere zace in mine si cat de important este sa vad aerul pe care-l respir, sa gust imaginile pe care le vad, sa simt cuvintele pe care le citesc, sa ating sentimentele pe care le culeg zi de zi, ora de ora si sa-mi creez astfel spatiul de care are nevoie sanatatea din mintea si din sufletul meu.
Cand in interiorul meu e haos, neplacere, nemultumire, groaza, scarba, urat, cand ploua in mine, stii ce patesc? (e un proces pe care l-am analizat indelung) Patesc accidente… rup o mana, ma impiedic si scrantesc un picior, las corpul meu sa devina vulnerabil si tinta oricarui atac ce poate veni din exterior, vizibil sau nevizibil… niciodata, absolut niciodata n-am crezut cu adevarat ca bolile noastre sunt mana Providentei 100%, ca sunt incercari pe care le primim 100% de Sus ca sa ne pregatim pentru o boala mai grea…poate sunt doar ca sa putem incerca sa intelegem boli din jurul nostru, asa cum spui tu.
De ce sa fiu furioasa pe omul bolnav de langa mine, sa-l acuz de neputinta sau de nevointa, de slabiciune, de lene sau complacere? Nu sunt furioasa, sunt dornica sa-i explic un lucru simplu: esti si simti ceea ce gandesti.
Nevointa unor boli psihice grave, ca sa dau un exemplu, nu depinde de furia ta sau de acuzele tale pentru ca el nu poate sa controleze propriile ganduri si porniri, depinde de puterea ta sa-l ajuti sa simta un dram de vointa, sa-l ajuti sa se straduiasca sa-si controleze pornirile, chiar si pentru o zi. Vorbesc la modul general cand spun “tu”, sa nu ma intelegi gresit, te rog, dar vorbesc la modul personal cand spun ca stiu cum e sa traiesti langa un astfel de om, o perioada lunga e timp, si sa te simti, aici ai foarte mare dreptate, neputincios in a-l ajuta. Dar nu inutil. Inutil inseamna sa nu existe o solutie in mintea ta, insa ea exista din principiu universal, intotdeauna. As putea sa-ti spun atat de multe despre cum o boala psihica foarte crunta afecteaza implicit si partea fizica a fiintei umane care e mama mea. Dar nu simt sa vorbesc despre asta acum, vreau doar sa stii ca in timp ajungi sa intelegi cum sa treci de la starea de dedicare latenta “Asta este, ce sa facem?”, a cea activa:”Hai, ca uite,se poate, uite care e planul…” Atat mai pot sa spun: pentru un om care crede cu putere intr-o forta atotcuprinzatoare si in elementele si regulile de baza ( cateva) care o alcatuiesc, printre care si prezervarea vietii, in special cea a fiintei umane, dedicarea si altruismul sunt esentiale pentru a oferi unui om cu “nevointa”, bolnav intr-un fel deosebit, puterea sa-si apere sufletul, sa nu moara impotriva firii, ci intru fire, dupa regulile ei, alea cateva, simple.
Pentru mine, e un pic prea complicat ce povestesti tu mai sus, sunt niste probleme e care mi le pun in masura in care mi le si pot explica, progresiv… nici eu nu dau mare importanta slabiciunilor mele, nu dau importanta in sensul ca nu ma plang sau nu dau voie celorlati sa ma comptimeasca, nu-mi place asta…insa imi dau importanta mie si imi spun ca o doza de calciu si D3 n-are ce sa strice, mai ales unui organsim care din varii stresuri si imprudente trecute nu mai poate asimila calciul in mod natural, o aspirina cand si cand, niste vitamine, suplimente si mult efort fizic do the job. E spun cu drag o vorba de incurajare unui om bolnav, eu il cert cand vad ca se plange, insa ca nu face nimic sa se simta mai bine. Nu laud nebunia. E o prostie, dar nici nu pot sta deoparte de tot.
E o privire cinstita,dar prea exigenta, aruncata propriei tale slabiciuni fizice. Esti prea rea cu tine. Asta nu-mi place.
As spune asa de multe… dar poate mai tarziu…cred, pentru moment, sa fi subliniat esentialul meu.
Te pup.
Ada a spus asta la 21 martie 2009 la 12:19 pm
@Antoaneta: eu cred ca uneori (de cele mai multe ori) imaginatia, “speculatiile intelectuale”, cum spui tu, sunt mult mai devastatoare decat realitatea, daca nu de fiecare data. In viata mea asa s-a intamplat, cel putin. Nimic, absolut nimic din realitatea teribila nu a putut sa ma miste nici macar un sfert din cat ma miscasera “speculatiile” pe tema respectiva. Cred ca oamenii cu o minte ca a mea sunt condamnati la a intelege totul inzecit si, in acelasi timp, sunt scutiti de a trai lucruri cumplite, asa cum am mai spus intr-un post trecut. Important este ceea ce intelegi din orice se petrece iar daca intelegi fara sa ti se intample (am avut o lunga discutie pe tema asta cu cea mai buna prietena a mea si ea sustinea ca a intelege fara sa ti se intampla este imposibil – varianta care mie imi pare neadevarata), ce rost are sa ti se mai intample? Eu nu sunt deloc adepta castigarii de perspectiva “superioara” altor perspective prin experienta de viata.
Sigur ca resuscitarea tine de limitele fiecaruia – de fapt, nu resuscitarea tine de limitele fiecaruia; resuscitarea este ceva decis de catre doctori – reactia la resuscitare este ceva ce tine de limitele fiecaruia. Insa, dincolo de limite, trebuie sa existe un timp fix de resuscitare pentru ca a gandi un lucru atat de important in termeni de limite ale fiecaruia este periculos. Putem discuta despre limite fizice (care sunt extrem de relative) si despre limite psihice (care sunt o discutie mult prea lunga, discutie care ar suna straniu aici – discutii despre cum descriu oamenii ca s-au perceput in moarte clinica privindu-se resuscitati – dar asta este alt capitol si eu nu amestec lucrurile, ca sa pastrez limpezimea care ma caracterizeaza)
@Ada: eu teoretic stiu tot ce imi spui tu. In general, stapanesc lucrurile teoretic. Insa eu aici am spus un adevar despre mine pe care nu am reusit sa il schimb in pofida stapanirii teoriilor de orice fel in privinta lui, in pofida convingerii mele teoretice ca lucrurile ar trebui sa stea altfel.
Boala pentru mine reprezinta o categorie aparte a suferintei, o scot din dosarul cu “suferinta”, in primul rand prin faptul ca este o festa jucata de organism. Abordarea bolii este diferita din punctul meu de vedere. Este poate singura forma de suferinta pe care eu o resping. Am vorbit numai si numai despre boala. Un exercitiu de sinceritate strict pe tema bolii. Si o descriere a puterii fortate de catre mine atunci cand imi simt organismul bolnav. Stii, cu siguranta, ce a facut boala din Friedrich Nietzsche, de exemplu. Cu simplitate care sa fie digerabila am scris despre respingerea bolii.
confruntadurerea a spus asta la 21 martie 2009 la 3:46 pm
@C. M-am referit la resuscitare in sensul de respingere/rezistenta la boala, nu în cazul unui atac de cord, de pildã. Mircea Veroiu a avut cancer, am aflat de la o prietenã oncolog când a fost internat, si m-am dus cu flori la spital, pentru cã-mi plac filmele lui, si voiam sã-i spun asta. Omul acela aflat la un pas de moarte vorbea încã despre filmele pe care le va face. Pentru mine a fost o lectie de rezistenta psihica, nu de pierdere a simtului realitatii sau de refuz. Boala pentru el era un fapt secundar. Si iar ajung la filme si pomenesc “El mar adentro”/Marea dinlãuntru – povestea unui tetraplegic cu o minte strãlucitã, care considerã sub demnitatea lui sã trãiascã în acel fel. Iatã de ce am pomenit de limitele fiecãruia.
Antoaneta a spus asta la 21 martie 2009 la 6:08 pm
@Antoaneta: suntem pe aceeasi lungime de unda in privinta asta dar nu a fost foarte limpede de la bun inceput. Pe ideea asta am citit o carte senzationala (nu ii stiu acum numele, este acasa, in Bucuresti – dar voi cauta sa-l aflu) despre cum oamenii nu mor decat atunci cand vor, foarte pe scurt spus. Acum inteleg la ce te refereai.
confruntadurerea a spus asta la 21 martie 2009 la 6:47 pm
Nietzsche, da
Filozoful cu ciocanul!…Poate daca ar fi avut credinta cat un bob de mustar, mintea lui ar fi fost mai limpede?! Mie imi place sa-i citesc gandurile, e tonic vesel,pontos,complicat,foarte “pertinent”, dar si foarte “nedrept” cum spunea Eric Blondel; insa n-am fost niciodata impacata cu partea negarii absolute si irevocabile a lui Dumnezeu si faptul ca Dumnezeu trebuie negat pentru a salva omul si lumea lui reala, pentru a ne restitui inocenta si pentru a ne refuza natura culpabila ( culpabila in ideea ca Dumnezeu este singura Fiinta dincolo de noi care ne poate ierta greselile), ca a crede in Dumnezeu inseamna a conferi o iluzorie atotoputernicie unei intrupari a propriilor slabiciuni. Nu stiu in ce mod si-a surescitat organismul si fizic si psihic inca s-a pierdut pe sine. Nici macar nu sunt sigura ca opera lui e redata asa cum ar fi dorit el… imi place sa-l citesc si pe urma sa-l contrazic in mintea mea categoric…in unele aspecte, pentra ca altele sunt foarte petinente.
Esti mai bine acum, da?
Anyways, nu despre Nietzsche e vorba aici, si despre nebunia lui de-a lungul intregii vieti…voiam sa-ti mai spun ca si tu esti foarte pertinenta in teorie, esti un obsevator atent al lumii din jurul tau, e ideal sa poti invata doar privind sau ascultand de la cei din jur si din greselile si suferintele lor. Stiu ca ai spus un adevar despre tine, am subliniat asta in final, ca e privirea cinstita aruncata asupra propriei tale slabiciuni fizice, dar mi se pare prea revoltata, prea fortata potrivnicia ta, inversunarea asta impotriva racelii…Si nu e rea ideea stricta de respingere a bolii atunci cand mintea ta lucreaza pentru tine, cand orice impuls ar putea creea reactii chimice care sa indrepte organismul spre autovindecare. Eu cred cu toata fiinta mea ca este posibil si ca oamenii nu sunt indeajuns de la curent cu aceste practici de autovindecare, acolo unde chiar este cazul.
Nu tiu sa raspund la intrebarea ta ultima… nu cred ca intr-o situatie de resuscitare mai ai timp sa te gandesti cand trebuie sau nu sa te opresti, e un fenomen care se autoimpune, omul nu are puteri nelimitate pentru a lupta, iar perioadele de abandon sunt perioade de liniste ale corpului, perioade de odihna, de planificare pentru noua etapa, de eliberare a raului de orice naura ar fi el, in special fizic, pentru ca vorbim despre boala fizica. Nu stiu, poate bat eu campii, dar ei ma gandesc la toate in forma lor cea mai simpla. Cu cat se complica mai tare, cu atat sunt mai confuza si mi se pare ca ma departez de la esential. Nu ca as alege mereu calea cea mai simpla, doar ca aleg cu simplitate, orice as alege, fara prea multe procese de constiinta.
Nu imi dau seama cat de bine sau rau poate fi intr-o acceptie generla, eu personal, ma simt linistita.
Mie imi place mult senzatia caldurii in piept pana la gat atunci cand am febra…si dupa un anume tratament naturist aplicat cu iscusinta de catre buni a mea, simt cum se scurge prin toti porii rautatea aia din mine…si vreau sa dorm, sa ma odihnesc…
Spune-mi ce ai facut pana la urma cu tine?
O seara buna!
Ada a spus asta la 21 martie 2009 la 7:27 pm
@Ada: nu, Ada, nu cred ca poti gandi in termenii astia. A avea sau a nu avea credinta nu este o optiune. Si nu il putem acuza pe Nietzsche ca si-a pierdut-o. Iar teoriile lui mie imi par teribil de limpezi. Chiar daca nu sunt o mare admiratoare a tuturor ideilor lui.
Eu am vorbit strict despre filozofia lui ca reactie la boala, nu am vorbit despre cat sunt sau nu de acord cu filozofia lui. Insa, repet, filozofia lui ca reactie la boala este un argument pe care trebuia sa il dau in aceasta discutie. Ce reactie iti poate da o boala care te ataca de cand esti foarte tanar – pentru asta am folosit argumentul cu Friedrich Nietzsche.
Cat despre cand sa te opresti cu o resuscitare – e important cand te opresti. Macar din motivul pe care l-am spus: te poti opri prea devreme. Atat la propriu cat si la figurat.
Sunt bine acum, da.
confruntadurerea a spus asta la 21 martie 2009 la 8:48 pm
In ce termeni nu pot sa gandesc, mai precis? Nu am inteles foarte bine…Explica-mi, te rog mult. In privinta lui Nietzsche? Daca da, nu te baza foarte mult pe parerea mea, nu sunt o buna cititoare a lui tocmai pentru ca mie nu mi se pare limpede. Eu am citit doar cate ceva, rapid, in diagonala, cate ceva din care puteam foarte bine sa extrag si concluzii gresite, dar stii? cand un scriitor nu prea-ti e pe plac, nu prea ai ce sa spui despre el.
De unde poti sa stii ca te-ai oprit prea devreme? Cum hotarasti asta? cum iti dai seama? mi-e neclar si detaliul asta… nu prea pot sa lucrez fara exemple concrete…
Imi pare rau ca nu ma simt pe aceeasi lungime de unda cu tine de data asta, mi-e ciuda, dar tre’ sa recunosc, nu inteleg foarte bine…
Ca esti bine, ma bucur!
Noapte buna… pe maine…
Ada a spus asta la 22 martie 2009 la 12:59 am
@Ada: in termenii de “poate daca ar fi avut credinta cat un bob de mustar”. Nu stiam ca nu ai citit integral opera lui dar, vezi tu, asta nu e bine atunci cand vorbesti despre un filozof. Pentru ca, daca ai fi stiut intregul vietii si operei lui, ai fi inteles imediat ca nu puteai spune ca el nu e limpede in gandire sau ca nu i-ar fi stricat putina credinta. Te las pe tine sa descoperi un amanunt esential despre ce l-a facut pe Nietzsche sa scrie ce a scris si cum a scris. Si iti las placerea de a descoperi ce fel de om era inainte de a se imbolnavi. Nu o spun didactic, o spun cu tandrete reala: nu citi niciodata “pe diagonala”. Mai bine deloc. O spun cu toata seriozitatea. Scrie-mi ce ai citit scris de el, ca sa imi dau seama de ce nu iti este pe plac. Si scrie-mi de ce nu iti este pe plac in urma celor citite.
Pai, tocmai, nu poti sa stii ca te-ai oprit prea devreme. Asta e si ideea. Si atunci mai bine extinzi perioada de resuscitare la cele 45 de minute. Deocamdata se presupune ca, daca ramai in stop respirator timp de 45 de minute, nu ai sanse de a functiona din nou in viata actuala. Dar cele 45 de minute ar trebui sa fie o obligativitate si se lupta pentru asta, chiar daca implica multe costuri. Daca ai resuscitat pe cineva doar 15 minute, nu poti sa stii daca in cele 30 de minute ramase nu s-ar fi trezit. Spus cat se poate de simplu.
Sunt bine, tocmai m-am intors dintr-o lunga plimbare prin frigul berlinez si asta inseamna ca sunt din nou eu.
confruntadurerea a spus asta la 22 martie 2009 la 1:31 am
Probabil ca boala e cel mai bun mijloc de testare a autosugestiei.
Ca sa ma incurc putin. Daca o boala e un exercitiu pentru alta boala mai grea, inseamna ca eu am scapat, momentan, de orice boala mai grea, exceptand monotonia-care mi se pare mai “naspa” decat o mana rupta.
Andreas a spus asta la 22 martie 2009 la 1:36 am
@Andreas: ma incurc si eu in idee si zic ca nu poti sa faci un lucru fara urma de exercitiu asa ca suntem scutiti de ceva cumplit un timp.
Monotonia este infecta. Intr-adevar, infecta.
confruntadurerea a spus asta la 22 martie 2009 la 1:46 am
Da, referitor la acele concrete 45 de minute nu pot sa contrazic cu nimic; dupa mine ,le-as prelungi chiar la mai multe minute. Am fost in situatia de a “resuscita” pe cineva foarte drag mie, lumina mea, pe buni… si n-a durat decat cateva minute. Eram aproape in varf de munte, tot ce mi-a venit in minte la 16 ani ai mei a fost sa aprind o lumanare ( pentru ca asa m-a invatat ea sa fac atunci cand simt ca-i vine sfarsitul) si sa fug in miezul noptii sa strig ajutor, sa vina un doctor. E teribil ce poti sa simti atunci si pot sa spun cu cea mai mare sinceritate ca primul ajutor l-am cerut uitandu-ma in sus si rugandu-ma sa am puterea sa alerg si sa gasesc un sprijin cat se poate de repede. De asta, in orice as face, spune, scrie nu pot concepe sa exclud o forta divina, un inger, o energie…Pentru acest simplu motiv abandonez cercetarea unor aspecte ( ex meu de acum e Nietzsche) care nu ma imbogatesc cu nimic pe dinauntru pentru simplul fapt ca exclude un aspect fara de care eu nu pot sa ma definesc. Pentru mine nu exista omul ca entitate de sine statatoare care sa nu depinda de o forta superioara, nu exista omul atotputernic, supraomul, pentru ca am stat in afara omului, am avut doar cateva grame si puterea absoluta de miscare in afara timpului considerat de oameni a fi real si acest “fapt real al experientei mele” umane si putin dincolo de uman nu mi-o poate nega nimeni decat cei care nu cred. Si ei nu cred pentru ca nu au fost pana acolo. Ma intreb pana unde a fost Nietzsche sau oricare dintre cei care combat existenta unei alte realiatati decat aceasta in care traim acum?
Draga de tine!
Eu nu simt nevoia oricarei forme de confirmare venind de la oameni decat atunci cand aceasta confirmare se aseamana cu experienta mea, care e putin diferita… Eu traiesc o stare, din timp in timp, care imi explica tot din timp in timp ca exista ceva mai presus de aceasta realitate. Sper sa ma poti intelege, e simplu ce spun , pentru mine e simplu, pentru mine e important ceea ce traiesc, eu nu vorbesc niciodata despre un fapt daca nu l-am trait macar pe jumatate, daca realitatea mea nu se confunda macar un pic cu cea a celui pe care simt nevoia sa-l contrazic, si cred ca asa ar trebui sa fie pentru toata lumea.
De asta nu-mi place de Nietzsche cand spune atat de simplu, Dumnezeu nu exista. Si nu sunt vreo habotnica, sa nu crezi ca-s nelipsita de la biserica in fiecare duminica, su nu crezi ca n-am indoieli ca Biblia, care ar trebui sa fie unica in continut si idee, dar care e atat de variata totusi, nu ascunde un adevar oribil pentru omenire. Stiu doar ca urmand niste reguli simple care se regasesc in toate marile ideologii de pana acum si care insumeaza doar ideea de bine si rau, mi-este simplu sa imi creez o conduita de viata care sa ma echilibreze pe mine.Doar pe mine, pentru moment. Dincolo de toate teoriile elaborate, de simpli oameni pana la urma…incerc sa ma raportez la un soi de oridne perfecta superioara, catre care tindem toti ( fie ca recunoastem sau nu), pe care-l speram cu totii, e ceva ereditar, o mostenire care simt ca mi se cuvine atunci cand va fi timpul…
De asta, nu garantez ca voi avea curiozitatea sa citesc mai multe de Nietzsche… poate acel amanunt esential sa-mi trezeasca acea curiozitate.
Tu si plimbarile tale berlineze!
Bye now!
Ada a spus asta la 22 martie 2009 la 2:01 pm
@Ada: Trebuie sa citesti toata “Stiinta vesela” ca sa intelegi ceea ce a vrut sa zica Nietzsche prin “D-zeu a murit” , un prieten mi-a spus ca dupa aceasta vine “Si omul este liber …” .
Eu una nu am reusit sa il citesc , dar am de gand sa il citesc integral , doar ca in privinta mea inca lui Nietzsche nu i-a venit randul sa il citesc pentru a imi putea face o parere .
Daca am invatat ceva pana acum din toata mica mea experienta este ca asupra oricarui autor caruia nu i-ai citit si nu i-ai inteles opera sa nu te complici a incerca sa il dai exemplu undeva ci doar sa precizezi un fel de legatura pe care o gasesti tu intre un anumit subiect si acel autor , tu te-ai explicat foarte bine in ceea ce scrii mai sus , dar un mic sfat care as putea sa t-il dau este ca nu toti sunt ca tine si nu vei reusi sa te identifici sa zicem in Nietzsche fara a il citi complet si zic asta cu naivitate .Asta am inteles din ceea ce ai scris mai sus ,faptul ca tot ceea ce citesti este pentru a gasi mici chestii care iti sunt si tie cunoscute sau de interes spiritual,material sau orice fel de interes (exista o gama larga de interese pe care le poti avea tu ) .
DPolly a spus asta la 22 martie 2009 la 3:19 pm
@Ada: cum sa spun eu ce vreau sa spun? Nu conteaza daca un om a fost in viata lui din forma actuala pana-n mijlocul Universului sau numai pana la magazinul de paine ci importanta este teoria pe care si-o construieste pe marginea acestui drum. Iar teoria lui Nietzsche este una puternica. Una din cele mai puternice. Si regret ca de ea se lipesc tot felul de oameni slabi. Regret ca lumea ia din filozofia lui doar ideea ca Dumnezeu a murit si o spune cu sete.
Si eu indraznesc sa spun ca poti intelege filozofia lui dincolo de aceasta perspectiva asupra credintei si asupra religiei (el condamna crestinismul… dar condamna poate si mai rau buddhismul – asta ca sa stii ca el nu sustine disciplina mea religioasa, nu ca ar conta prea mult in discutie).
Cred ca oricine, asa cum am mai spus, ar trebui sa citeasca “Vointa de putere” si cred ca este un text valabil atat pentru cei care cred in ceva cat si pentru cei care nu cred in nimic. Si mai vreau sa iti spun ca orice filozofie va avea puncte in care sa se intalneasca, fie neted, fie intr-o coliziune, cu alta filozofie si asa se creeaza gandirea lumii asteia, nu stiu cum sa spun mai simplu de-atat. Spunand ca ai iesit din dimensiunea noastra si excluzand prin asta filozofiile care neaga aceasta revelatie spectaculoasa nu faci foarte foarte bine. E ca si cum ai spune ca tu ai imbatranit, stii cum e sa imbatranesti si ti se pare, in consecinta, stupida agitatia tinereasca, nu are rost sa o citesti pentru ca, daca tinerii ar afla ce inseamna batranetea, nu s-ar mai chinui atat cu tumultul tipic tineretii.
Mai spun, desigur, ca nu e bine sa citesti sau sa vezi numai lucruri cu care te poti identifica. Poti pierde foarte mult astfel.
@DPolly: “si zic asta cu naivitate”. Bucata asta mi-a facut ziua. Stii de ce? Pentru ca stiu ca este adevarat ce ai scris. Tu zici cu naivitate ca nu vei reusi sa te identifici cu Nietzsche sau cu alt autor fara sa il citesti integral.
Asadar, folosind si argumentul tau, ii spun Adei ca se va identifica poate cu Nietzsche sau macar cu parte din ceea ce scrie el, dupa ce il va citi integral.
Si, gata, s-a inchis frumos si rotund treaba.
confruntadurerea a spus asta la 22 martie 2009 la 6:55 pm
Am scris mult… si frumos…si cu drag pentru voi, Dpolly si C., dar … vai! cand sa finalizez si sa postez …pisicutza mea obraznica messed with my keyboard!
Bottom line, nu mai scriu acum, o sa scriu maine ca nu mai am timp acuma, daca-i musai cu placere! Nu sunt credibila in cateva aspecte esentiale, aveti dreptate amandoua si promit sa nu-mi mai dau cu parerea inainte sa fi digerat integral pe cineva. 
Rotundelor!
Seara buna!
Ada a spus asta la 22 martie 2009 la 7:50 pm
@Ada: fir-ar ea de treaba sa fie. Ca s-a sters ce ai scris. Nu pot sa ma supar pe pisicuta asa ca trebuie sa imi temperez imediat supararea. Dar e bine ca ai scris, totusi. Sa ai si tu o seara buna. Ma bucura foarte mult deschiderea si luminozitatea ta, ma bucura ca nu te lasi prada unor tafne stupide si ca ramai senina, asa cum trebuie sa fie oricine intr-o disputa.
confruntadurerea a spus asta la 22 martie 2009 la 7:55 pm
Draga mea C., nu m-am băgat până acum în seamă, pt că eu în weekend dispar din virtual pt gagicărit, băut şi hlizit cu prietenii, ciuperci şi păstrăvi la grătarul lui tata şi alte lucruri desuete
Despre Nietzsche nu zic nimic, că nici eu nu am citit complet. Dar vreau să-ţi spun că nici eu nu ştiu cum să mă comport cu oamenii bolnavi sau cu boala. Eu am fost rar bolnavă, iar atunci când am avut faţa spartă şi desfigurată (e, bine, Anto, şi eu am făcut din astea hihihi) mi-am făcut poze şi am râs de cei care care mă compătimeau (pt că sunt convinsă că era problema lor de percepţie, nu a mea de “victimă”). Am un prieten diagnosticat cu boala hodgkin, tot un fel de cancer. Face tratamente, se luptă, dar refuză să se considere un “bolnav de cancer”. Job, familie frumoasă, treburi, ieşit la cafele. Viaţa lui ca până la diagnostic. Mi-a spus de curând că există doi oameni care l-au ajutat enorm, în afară de soţia lui. E fiul lui de 2 ani, pentru care nu există această boală, el la fel se suie pe el, trage de el, face prostioare şi râde la el frumos. Şi eu care l-am tratat la fel ca întotdeauna. Vorbim de muzică, de politică, de tâmpenii şi dacă vreau să ştiu de stadiul tratamentului, îl întreb direct, fără ocolişuri. Şi mă uit în ochii lui când vorbim, şi nu-l pup pe frunte şi oftez, nu îl ocolesc pt că nu ştiu ce să-i spun. Pt mine el e tot Mircea, nu e un om bolnav. Asta m-a impresionat la oamenii despre care vorbeam la mine. Nu se consideră ei nişte victime sau oameni bolnavi pt că au HIV, ci au o problemă cu oamenii care îi consideră bolnavi şi victime. Probabil din cauză că au avut HIV de când se ştiu, ei îşi asumă treaba asta. Şi nu cer să fie tartaţi altfel, ci îşi doresc să fie trataţi normal. Şi au o demnitate şi un firesc care pe mine m-au copeşit. În ziua în care am scris ce am scris, o prietenă mi-a plâns o oră despre cât de groaznic o doare că şi-a scos o măsea. “The pain! The horrible pain!” Vai, mai bine aş muri! Cu o zi înainte, fusesem eu să-mi cauterizez multe chestii (nişte negişori, veruci, whatever), plus o biopsie pt nişte aluniţe mai dubioase. Şi nu am rugat-o pe această prietenă să mă ţină de mână, ci doar să iasă la o cafea cu mine după. “Mi-e lene să mai ies din casă pe frigul ăsta. Dar stai liniştită, că tu eşti puternică şi o să fie bine”. La textul despre care ai spus şi tu, ea mi-a comentat: sunt norocoasă să îmi fii prietenă. Şi asta spusă după ce cu o seară înainte copila aia bolnavă mă rugase să-i aduc o carte despre prietenie, să înveţe să fie un prieten mai bun. Nu mai spun mai mult, sunt convinsă că ai înţeles exact care era ideea mea. Nici eu nu sunt soră medicală, nu pot să stau printre oameni bolnavi şi detest să fiu bolnavă. Dar nu pot să nu-i admir pe cei care îşi trăiesc viaţa firesc, în ciuda bolii.
LiaLia a spus asta la 22 martie 2009 la 10:43 pm
@LiaLia: m-am tot gandit daca sa scriu ce urmeaza sa scriu sau nu. Da’ scriu. Tu, pe langa ca esti o fata foarte, foarte desteapta, esti si un om dintr-o bucata – eu credeam pana de curand ca lucrurile astea nu convietuiesc prea des, ma gandeam ca inteligenta te indeparteaza (cel putin un timp) de simplitate sanatoasa si autenticitate si mai sanatoasa.
Ceea ce spui tu este foarte important, este o nuanta (numai nuanta nu e, ci culoare concentrata) foarte importanta. Cea legata de tratarea bolnavilor ca pe niste oameni sanatosi. Cred (aproape ca am convingerea) ca asta este unul din principalele motive – cel ca eu nu fac distinctia intre oameni bolnavi si oameni sanatosi – pentru care nu iau in seama boala. Consider ca cel mai bun lucru pe care-l pot face eu pentru un om bolnav este sa nu il tratez ca atare. Nicidecum sa desconsider ceea ce imi spune, ceea ce simte ci sa nu il exclud din mersul lucrurilor, plasandu-l intr-o zona a existentei in care nu vrea sa fie. Asta nu inseamna ca nu sunt sfasiata periodic interior din cauza suferintei lui.
Bine, s-ar putea sa apara o scena teribila in care cineva apropiat sa imi spuna: “As vrea sa intelegi ca sunt bolnav, as vrea sa nu mai negi asta.” Dar cred ca putini oameni vor ca tu sa ii tratezi ca pe niste bolnavi. Pe de alta parte, poate interveni ceva trist si anume lupta celui bolnav de a mima ca este sanatos doar pentru tine, doar pentru a nu te indispune. Si imi amintesc o scena in care o asistenta medicala ii spune unei mame: “Va rog sa ii permiteti fiicei dumneavoastra sa moara, boala este intr-o faza avansata iar ea nu face decat sa isi forteze organismul pentru a nu va dezamagi”. De asta imi este foarte teama. Asta este indoiala centrala in privinta atitudinii mele.
“Tu esti puternica si o sa fie bine”. Am suferit mult din cauza asta, din cauza comoditatii tuturor celor din jur, comoditate scuzata prin faptul ca eu sunt puternica. Dar se poate spune ca o merit. Mi-am ascuns orice suferinta, am depasit orice stare proasta cu furie aproape, nu am cerut niciodata ajutor explicit, nu mi-am aratat niciodata vulnerabilitatea.
Si asa ma faci tu sa vorbesc cu tine. Si imi face o placere extraordinara. Si este o placere rara in ultimul timp pentru ca am inceput sa renunt la orice relatie in care este fie si o firimitura imputita.
confruntadurerea a spus asta la 23 martie 2009 la 12:03 am
LiaLia a spus asta la 23 martie 2009 la 1:18 am
Am ramas cu o datorie, pisica doarme… da’ tre’ sa schiu repedea ca acuma se trezeste si se prinde ca nu e ea centrul atentiei mele.Fetelor, toate, ( am citit-o si pe LiaLia- care nici ea nu-si da cu parerea despre Nietzsche-fir-ar!
) deci, “Omenesc,Preaomenesc”,”Aurora”,toata “Stiinta vesela”, cu “Amurgul Idolilor” ma lupt acuma, “Asa grait-a Zarathustra”,”Dincolo de Bine si de Rau”,”Genealogia moralei”, “Ecce Homo”, I should be preeeeeety busy for a loooooong time now! 
Sigur, daca e sa fie integral, aoleeeeeeu!
Asa ca ce pretentii sa ridic eu?!
Eu n-am vrut sa credeti ca am imbatranit, vai, nu! Imi place sa stiu ca sunt mai inteleapta, dar nu ca am imbatranit asa de rau…nuuu! imi place sa fiu tanara si frumoasa, chiar daca mai neinteleapta! Si stiti de ce spun ca n-am vrut sa insinuez batranetea? Pentru ca buni meu, dupa aproape 80 de ani de viata, la rastimpuri imi spune, si fara gluma, “uite ca am mai invatat ceva de la tine!” si ma pupa cu dragoste si…cu INTELEPCIUNE!
Dragele mele, de data asta spun si eu, ca si buni, ca am invatat un lucru foarte important ieri si azi de la voi doua, trei…si va pup cu drag, si sunt vesela cu atat mai mult cu cat invatatura asta vine de ziua mea! Dati click pe Ada ca s-o vedeti pe Ada!
My present for you!
Ada a spus asta la 23 martie 2009 la 9:39 am
Pardon!Acuma da click!
Ada a spus asta la 23 martie 2009 la 9:42 am
@Ada: La cat mai multa intelepciune si viata pentru ziua ta ! Ma bucura atitudinea ta si deschiderea cu care ai primit toata aceasta discutie !
DPolly a spus asta la 23 martie 2009 la 2:13 pm
@DPolly: ( hai sa fac si eu ca voi, cu at@ chestii…
) Multumesc pentru urare! M-ai vazut ce simpatica is? Si cand te uiti si la Biblioteca Scufundata, sa o vezi si pe zgatia care mi-a stricat frumusete de pledoarie!
Uf!
A fost o discutie frumoasa, incitanta, diferita, rotunda ( ha!), cum sa zic? Mie asa-mi plac discutiile contradictorii…fair-play…mai zic si eu cate-o prostie, mai primesc cate-o castana…mai va flutur si voua cate-o chestie noua pe la nas, de care sic! nu stiti…dar de! nu-s atotstiutoare! Credeai ca o sa ma burzuluiesc, asa-i? Cam asta e atitudinea majoritatii, da’ eu mor cand dau nas in nas cu atitudini de-astea si de aia ma corectez din mers…mie nu-mi place asa! Mie-mi place cum va bucura pe voi!
Diseara ies!!!!!!!! Ioi! Ies cu iubitu’, cu varu’ meu preferat, cu prietena mea cea mai blonda si cea mai scumpa de pe fata pamantului si cu voi in gand, da?
Si eu in gand la voi, un pic asa!
Alta poza de pisicuta :) a spus asta la 23 martie 2009 la 3:43 pm
@Ada: si tu la mine in gand, draga mea. La multi ani. Sa fii fericita astazi. Si intotdeauna.
confruntadurerea a spus asta la 23 martie 2009 la 3:48 pm
La mulţi ani, Ada! Ca de la Berbeacă la Berbeacă :p Eu mai am fix 2 zile până la cea mai mare sărbătoare din viaţa mea. Ziua mea! Hihihihi. Să fii bucuroasă, să iubeşti şi să fii iubită. Eventual de aceeaşi persoană
)
LiaLia a spus asta la 23 martie 2009 la 8:06 pm
La Multi Ani Adei care nu se sperie de Bucuresti, nici de a-si completa lacunele cu Nietzche (ceea ce eu nu m-as încumeta sa fac). C., scuze ca-ti acaparam spatiul comentariilor, dar nu avem alt suport de contact pentru moment.
Antoaneta a spus asta la 23 martie 2009 la 8:37 pm
Mi-a placut postul despre raceala. Intr-un fel ai si infrant-o din moment ce ai putut da o asemenea analiza a ei. Greu de raspuns la intrebarea, la intrebarile tale, dar probabil nici nu astepti un raspuns. Nici nu pretind ca am sau ca intuiesc vreunul. Tot ce stiu e ca trebuie sa aplici tratamente diferite la boli diferite si metode diferite la faze diferite. Asa ca felul spartan in care iti tratezi orice semn de slabiciune merge pana la un moment dat, dar nu intotdeauna. La tine poate a mers intotdeauna pana la aceasta raceala care te-a rapus. Nu orice slabiciune se trateaza cu dusuri scotiene. Uneori, zic, e chiar mai nimerit si mai eficient sa imprumuti chipul slabiciunii, sa o iei inaintea bolii, sa o faci pe-a mortu-n papusoi, sa te bagi sub plapuma la primul semn de raceala, sa te imbraci gros, sa iei o aspirina inaintea primului stranut. Nu inseamna ca cedezi in fata bolii, ci ca o pacalesti, ca o fentezi. Pana la urma inseamna ca o infrangi cu propriile arme din moment ce si agentul patogen sa foloseste de cele mai multe ori de acelasi truc dandu-se de-al casei, de-al sanatatii. In tehnicile de autoaparare cel mai prost lucru e sa te opui fortei adversarului, important e sa-l rapui folosindu-i energia, daca el te impinge tu trebuie sa-l tragi.
Ai dreptate ca nimanui nu-i face placere sa-l vada pe altul bolnav, mai ales daca e vorba de cineva apropiat. Dar neplacerea de a-l vedea bolnav nu exclude placerea de a-l vedea pur si simplu. Nu cred ca dintr-un fals altruism oamenii stau la capataiul celor dragi sau macar nu intotdeauna. Cred ca este si dorinta sincera de a-i veni in ajutor, de a-l face sa se puna din nou pe picioare sau in cazul in care stim ca acest lucru nu mai este cu putinta, e vorba de simpla incapatanare de a nu accepta boala celuilalt, de a nu ceda, cum bine spui, in fata mortii, de a ignora cu demnitate glasul perfid si urat mirositor al bolii care ne spune ca ne putem deroba de orice datorie din moment ce in fata noastra nu mai sta un om, ci un om bolnav.
Nu cred deloc ca e o scuza care tine argumentul pe care-l invoci: din moment ce eu sunt neiertatoare cu mine si cu propriile mele slabiciuni, am tot dreptul sa fiu neiertatoare cu slabiciunile altora. Ba inca cred ca unii ar putea vedea implicatia opusa: neiertator cu mine, iertator fata de altii; drastic in ce ma priveste, generos fata de altii; necrutator si exigent fata de propria mea persoana, ingaduitor si idulgent atunci cand e vorba de alte persoane. Tocmai cel care si-a infrant o slabiciune, si infrangerea oricarei slabiciuni, chiar si a unei banale raceli, este un semn de mare tarie sufleteasca, stie, pentru ca s-a luptat cu ea, cat de greu i-a fost, cat de aproape de gandul cedarii a fost – cum sa nu-i inteleeaga pe cei ce n-au avut aceeasi tarie de caracter?
In cele din urma cred ca in caz de boala sa consumi doar mancarea nietzscheana a eroismului poate fi nociv, cand nu de-a dreptul letal. E mult mai “sanatoasa” daca o asezonam cu niscaiva apoftegme din Pateric.
horiapatrascu a spus asta la 23 martie 2009 la 9:52 pm
@Horia: dragul meu, ma tem ca, intr-adevar, mancarea nietzscheana te distruge pe termen lung, oricat de mult mi-as dori eu sa mentin aceasta dieta. Foarte interesanta mentionarea Patericului. La mine in biblioteca, in Bucuresti, peste carti pe care le iubesc, trona o carte cu titlul “Patericul”. Era foarte mare, apasatoare fie si numai prin forma. Si nu am deschis-o niciodata, nu am citit nimic din ea. Am aflat ce este dar nu am deschis-o niciodata. Mi-am rugat un amic sa imi spuna ce este, nu am cautat eu singura, de teama sa nu gasesc mai mult decat imi doream. Ce zici tu de treaba asta?
Inca o lectie buna, foarte buna: “Tocmai cel care si-a infrant o slabiciune, si infrangerea oricarei slabiciuni, chiar si a unei banale raceli, este un semn de mare tarie sufleteasca, stie, pentru ca s-a luptat cu ea, cat de greu i-a fost, cat de aproape de gandul cedarii a fost – cum sa nu-i inteleaga pe cei ce n-au avut aceeasi tarie de caracter?”. A fost o palma tandra (ca eu asa denumesc trezirile mele: palme). Tare buna palma.
Si ce placere sa iti citesc din nou gandurile.
confruntadurerea a spus asta la 23 martie 2009 la 10:13 pm
Suferinta fizica din cauza unei boli e o mizerie. Nu te face cu nimic mai bun, dimpotriva, te urateste, te coboara si te sacaie ingrozitor, te incapaciteaza, te domina si te reduce. Nu poti face nimic in fata ei, decat sa iei un hap si sa speri ca macar estompeaza durerea; nu are motiv si nu are scop – daca ar fi vorba despre atentionare, te-ar durea/dobori un minut si gata, esti avertizat, stii, acum hai sa mergem mai departe, fara durere. Dar nu! Pur si simplu durerea ramane acolo pana dispare cauza sau pana gasesti afurisitul de hap care sa pacaleasca incapatanata de carne sa taca naibii in durerea ei si sa te lase pe tine in pace. Cand sunt bolnava si ma doare ceva e ca si cum mi s-a stricat masina; eu nu sunt corpul meu, sunt doar purtata de el si orice durere ma incurca. As fi foarte incantata uneori sa ma pot transfera intr-un corp artificial; te doare mana, o desurubezi si pui alta. Te doare capul? Deschizi cutia si scoti chestia care doare si pui alta. Curge nasul? Desfaci intregul mecanism si il speli bine si il pui la loc si gata.
Da, inca sunt racita si inca ma doare capul. Dar de vreo doua zile protestez – adica trag de mine sa fac ceea ce fac de obicei, in ciuda durerii si disconfortului. Si imi vine sa ma ascund in plapuma, sa nu vad pe nimeni si nimic, dar nu pierd asa ore, zile din viata?
Messa a spus asta la 26 martie 2009 la 3:04 pm
Vaaaaai! Ce rusine mi-e ca eu n-am mai revenit aici sa vad la multi ani de la fete si n-am zis si eu la multi ani LiaLia,
si n-am multumit! Nerusinica ce sunt! Of! Pezneste obrazul: trosc!
Ada a spus asta la 27 martie 2009 la 11:44 pm