lucruri care (nu) lipsesc

Sunt lucruri care lipsesc in Bucuresti. Si nu am inteles niciodata de ce. Nu am inteles cu adevarat de ce. Pentru ca am vazut si alte tari relativ sarace, fost comuniste, cu o istorie mica, care aveau lucrurile pe care nu le are Bucurestiul. Ce ma doare cel mai tare este ca bucurestenii nu par sa simta ca aceste lucruri lipsesc. Am convingerea ca, daca ar simti ca aceste lucruri lipsesc, ele s-ar construi incetul cu incetul.

Duminica intr-un oras civilizat este o minune, nu vreau sa aleg alt termen, mai ales ca nici nu l-am folosit de mult pe asta iar acum il scot de la naftalina cu multa emotie si bucurie. In sfarsit, am motive sa il scot. Duminica insumeaza intotdeauna sufletul unui oras. Nu ritmul ci sufletul. Intotdeauna sa priviti cel putin o duminica a unui oras. Atunci se vad motorasele sufletului orasului, atunci se vede ce este in spatele functionarii. Asa cum ajunsesem sa astept cu o stare foarte proasta lucruri teoretic frumoase ca primavara, de exemplu, tot asa ajunsesem sa astept cu scarba duminicile in Bucuresti. Tocmai pentru ca atunci iesea la suprafata sufletul orasului. O duminica de primavara, spre exemplu, era o combinatie foarte greu de tolerat pentru mine. Stiam ce inseamna asta: masini cu geamuri deschise din care urla muzica, carne prajita pe iarba, reportaje cu romanii “luand cu asalt” Valea Prahovei si Snagovul, dezbracarea comica a romanilor, trecerea brusca la moda de vara, mai direct spus: papuci. Isterie colectiva care facea traficul si mai greu de suportat, frane mai multe, porniri cu zgomot de pe loc si mai multe decat in rest, o efervescenta scarboasa, foarte scarboasa, asemanatoare cu a unor vite scapate de sub control dupa o lunga perioada de captivitate. Cersetori cu ghiocei la fiecare stop. Sau cu zambile. Sau cu lalele. Mirosul de transpiratie. Intinderea ragetelor si discutiilor hahaite pe strada, dat fiind ca s-a facut cald. Pe scurt, Bucurestiul se transforma intr-un balci abuziv, realmente dezgustator. Si foarte, foarte poluat. Si foarte, foarte murdar. Tot ce statuse cat de cat conservat pe timp de iarna erupea oribil primavara. Cu atat mai oribil intr-o duminica de primavara.

Stiu ca vor fi cativa care sa imi dea exemple de lucruri frumoase care se pot face in Bucuresti intr-o asemenea zi. Ma pot screme si eu sa spun cateva lucruri pe care le faceam, strecurandu-ma prin oroarea unei duminici calde in Bucuresti. Ma pot gandi la tatal meu care nu renunta la plimbarile lui de duminica si la vizita la Humanitas. La vizita lui la Paul, pentru a-mi aduce un macaron cu cafea. Insa toate astea sunt facute cu efort. Tihna se obtine cu efort si atunci nu mai poate fi tihna. O zi tihnita devine o victorie si nu imi place sa fie asa. Nu as vrea sa devenim niste rasfatati (cu toate ca nu ar fi rau) care sa nu ia in calcul aparitia de probleme dar nici sa consideram drept victorii zilele in care nu ne agreseaza nimic. Ce m-a suprins pe mine cel mai tare in zilele inaintea plecarii la Berlin a fost faptul ca multi oameni foarte tineri m-au intrebat foarte serios: “Si la Berlin e altfel?”. M-a durut intrebarea din mai multe motive. Cel mai important este urmatorul: faptul ca romanii tind, asa cum am mai spus, sa uniformizeze, nerecunoscand superioritatea evidenta a unui loc sau a unui om. Si nu vreau entuziasmul imbecil de turist care imi vorbeste despre nu stiu ce cacat de mare statuie sau despre nu stiu ce podet. Nu. Nu vreau nostalgii dupa vacante, eu vreau o evaluare realista a normalitatii vietii dintr-un oras civilizat. Si o evaluare cat se poate de realista a lipsei de normalitate in Bucuresti.

Incerc, asa cum stiti, sa imi amintesc lucruri uitate de foarte multa vreme. Le-am mimat, poate, in Bucuresti sau m-am straduit din rasputeri sa le protejez insa, pana la urma, ele au ajuns sa lipseasca din viata mea si, cu toate ca multa lume mi le-a catalogat in fata drept fleacuri, lipsa lor m-a uscat interior. Ajunsesem sa nu mai rezist la vederea barbatilor care o iau inaintea femeilor pe strada, la vederea copiilor smuciti sau certati de mame sau tati, la vederea hidoseniei fizice care troneaza peste mare parte din locuitorii Bucurestiului, la galagie, la injuraturi, la privirile (poate cel mai greu de suportat lucru) de “pot sa fac absolut ce vreau, mi-o bag in toata lumea si mi-o scot si mi-o bag iar, sunt de neatins”. Si asa si era. In Bucuresti mizeria este de neatins. Simtul civic lipseste, legea lipseste. Mimam lucruri, asta e tot ce facem. Nu poate sa imi spuna nimeni ca se comporta perfect relaxat si lejer – asta ar insemna ca este iresponsabil. Cand stii ca in orice clipa relaxarea iti poate fi intrerupta mitocaneste, cumplit si ca nu ai cum sa faci ceva impotriva acestui lucru, trebuie sa fii un om iresponsabil atunci cand sustii ca te simti foarte bine in Bucuresti. Inseamna ca ti-ai pus ochelari de cal sau ca iti place acest derizoriu moral si legislativ, ca te relaxeaza – la o adica poate profiti si tu de el.

Mi-am dat foarte bine seama de gradul inalt de mizerie al Bucurestiului si de conditia ingrata (e putin spus) a locuitorilor lui atunci cand am citit ca Gabriel Liiceanu retinuse si redase intr-o carte a lui faptul ca la Heidelberg lumea merge linistita pe biciclete si ca nu a fost claxonat intr-o situatie in care ar fi fost imediat claxonat in Bucuresti, ca nu a fost apostrofat cu “tataie”. Mi-am dat seama atunci ca este foarte dificil sa te concentrezi ca minte rasarita la lucruri “mari” pentru ca ele sunt faramitate, decimate de fiecare agresiune a Bucurestiului si, odata ajuns intr-o tara civilizata, s-ar putea sa nu ai timp sa te lasi fascinat si prins de lucrurile inalte pentru ca nu poti sa stii cat dureaza cura de lucruri mici.

Ma aflu in situatia in care ma hranesc cu lucruri mici, invinovatindu-ma in permanenta pentru lipsa de concentrare totala asupra scrierilor mele, scrieri greoaie si sumbre, asa cum este mintea mea cu totul. Ma surprind fascinata de lucruri mici si nu de lucruri mari. Astazi a fost duminica si a venit primavara in Berlin. Nu imi propusesem sa ies pana seara, ma gandisem ca voi lucra toata ziua. Insa lumina de-afara, zumzetul, toata energia m-au scos in oras, chiar daca suna complet imbecil si uzat. Am iesit la o plimbare si tot aerul duminicii berlineze de primavara m-a coplesit. Mitte, Friedrichshain sau Kreuzberg – sufletul meu era senin. O liniste perfecta cu toate ca strazile erau pline. Copii foarte multi, biciclete si mai multe, ghiocei infloriti, targuri de duminica, multe cafenele din care iesea miros de lucruri proaspat coapte. Nici urma de tafna. Nici urma de jocuri marunte de putere, lectii de cacat date in trafic sau in alta parte. Pe finalul plimbarii imi tremurau usor genunchii. Nu ma puteam bucura dezinvolt, ma gandeam doar la cat timp am pierdut si la cat timp continua sa piarda fiecare om care nu incearca sa schimbe cu ceva agresiunea Bucurestiului si, sa fim sinceri, a Romaniei ca intreg.

Astazi eram emotionata usor penibil asa cum imi imaginez ca este o femeie care nu a mai facut sex demult si face, in sfarsit. Cam ca in “Unfaithful” cu Diane Lane cand ea, dupa ce face prima oara sex cu Olivier Martinez, incepe sa planga si sa rada, sa tremure pe drumul catre casa, nestiind cum sa reactioneze la proaspata amintire a unei situatii incarcate de placere fireasca, demult uitata.

~ prin Cristina Comanescu pe 16 martie 2009.