incantarea fata de propria existenta

Am o problema de principiu? Nu. Ma preocupa ceva anume? Nu. Mi-am conturat in minte un anume subiect? Nu. Simt nevoia sa impartasesc ceva ce imi pare mie esential? Nu. Sunt furioasa? Nu. Sunt extrem de incantata? Nu ar conta. Chiar daca as fi, nu as vorbi despre asta, imi pare, nu stiu de ce, inutil, de prost gust, suparator pentru altii. Asa a fost educatia mea, s-a strecurat cumva subtil ideea ca este de prost gust sa iti intinzi incantarea peste altii. Si, asa cum bine spune Graham Greene in “Sfarsitul aventurii”, “despre fericire, ce sa scrii?”. Fericirea nu e un subiect suculent, e anost.

Vreau sa va descriu o zi de-a mea. Si va spun, inainte de a incepe, de ce m-am hotarat sa fac asta. Pentru ca intotdeauna mi s-a insuflat ideea (oarecum proletara si stupida) ca viata trebuie sa fie un compromis perpetuu, o vaga sau mai pronuntata extenuare, un sir de responsabilitati suparatoare prin care mai tasneste arbitrar cate o raza de soare. Mi-am spus intotdeauna ca oamenii cu o minte slaba, incapabila de intelegere, isi construiesc o multime de obligatii, responsabilitati de suprafata pentru a evita confruntarea cu problemele reale din existenta umana. Mie oamenii care spun ca au multe pe cap nu imi plac. Mie oamenii care imi spun ca muncesc mult nu imi plac. Nu imi plac nici aia care imi spun ca nu au mai avut de nu stiu cand timp sa vada un film sau sa citeasca o carte. Imi plac cu atat mai putin cei care spun ca li s-a dus relatia de cuplu in aia ma-sii din lipsa de timp. “Viata e grea”. Nu au ei idee cat de grea e viata, sa fim seriosi. Daca si-ar permite doar o scurta privire asupra greutatilor acestei existente, cred ca ar muri pe loc. Ei prefera sa isi aleaga si apoi gestioneze un set de greutati marunte ca sa isi justifice esecurile, blazarea, viata de cacat.

M-am intrebat des ce constituie o viata plina, o viata reusita. In ideea asta imi permit sa va scriu intai cum decurge o zi de-a mea (mai tineti minte ca am facut o descriere de zi perfecta si cand eram in Bucuresti – atunci o scriam din amintiri combinate cu imaginatie, nu reuseam sa traiesc o astfel de zi): ma trezesc aproape de pranz, la mine in cartier cam toata lumea se trezeste asa, imi beau cafeaua la Gorilla, unul din locurile mele preferate din cartier. Cand mi-e lene sa merg pana acolo, ma multumesc sa o beau la cafeneaua de sub mine. Ma intorc acasa si scriu. Scriu cateva ore. Imi place sa scriu cu geamul deschis, lucru pe care nu il agream deloc in Bucuresti, unde incercam sa ma baricadez pe cat posibil. Imi place sa inhalez zgomotele orasului, ele nu ma perturba ci doar ma insotesc. Apoi ma duc sa imi cumpar ceva care sa imi faca placere. Asta fac in fiecare zi, asa incercam sa fac si in Bucuresti dar ajunsesem in pana de idei. Un sorbet de lamaie, un CD cu White Lies, un pulovar alb, doua praline cu cafea, un smoothie de ananas, banane si capsuni. Ma intorc acasa si citesc lucruri pe care nu le aveam in Bucuresti, in biblioteca: Hannah Arendt, “Rahel Varnhagen” in combinatie cu o carte despre Stanley Kubrick si cate putin, pe finalul orelor de lectura, din “Der Antichrist” a lui Friedrich Nietzsche, cartea pe care am adus-o cu mine, una din cartile pe care, practic, o citesc incontinuu, asa cum citeste bunica mea din Biblie, de exemplu. “Was ist gut? Alles, was das Gefühl der Macht, den Willen zur Macht, die Macht selbst im Menschen erhöht – Ce e bun? Tot ce potenteaza in om sentimentul de putere, vointa de putere si puterea insasi”. Si se incheie astfel placut perioada in care citesc. Seara ies sa vad expozitii, concerte, filme sau ma plimb, pur si simplu, pe strazi uitandu-ma la felul in care urca oamenii in liniste perfecta o strada inclinata cu bicicletele langa ei, de exemplu. Au toti lumina la bicicleta si arata ca niste licurici care vorbesc in soapta. Sunt toti imbracati clasic, putin sobru chiar, culorile sunt bleumarin, negru, gri, fetele au cizme inalte de piele, fara toc. Multa lume vede acasa filme proiectate pe un perete. Nu am vazut decat proiectii de filme clasice, ieri aproape ca mi s-a facut teama de mine: ma prinsese un film cu James Dean proiectat intr-o casa de pe Linienstrasse, nu mai plecam de langa geam. Si noaptea scriu din nou privind scurt din cand in cand catre vecinii din cladirea de vis-à-vis. Am invatat ca atunci cand la etajul doi se stinge lumina, de exemplu, este trei si jumatate dimineata si ca trebuie sa ma indrept si eu catre pat. Imi pun la casetofon (doar pe caseta le are cea de la care am subinchiriat apartamentul) romanele lui Thomas Mann citite chiar de el. Si adorm gandindu-ma la ziua urmatoare, la prietenii din scoala generala cu care m-am vazut si ma voi mai vedea, la ziua de nastere a unui prieten bun si la placerea de a alege ambalajul pentru cadoul lui, la barbatul de care sunt indragostita, la parfumul nou al lui Tom Ford caruia inca ii simt mirosul la mine in par. Si ma bucur la gandul ca ma voi trezi, ma bucur la orice gand care nu ma duce la incalceala din Romania si la durerea pe care mi-a provocat-o aceasta incalceala, direct sau indirect.

Cand descrii o asemenea zi unui prieten roman, el se infoaie interior, te dispretuieste, te invidiaza, te condamna. Asta este adevarul. Iar intrebarea mea este urmatoarea: ce il irita cel mai tare? Intreb cu toata seriozitatea, gandindu-ma si la iritarea starnita in publicul roman de catre cartea lui Gabriel Liiceanu, “Scrisori catre fiul meu”. In special de catre paragrafele care descriu rasfatul lui zilnic. Ce ii irita, asadar? Ei isi spun si iti spun, daca le ceri o explicatie, ca ii irita faptul ca tu iti permiti ceva ce ei nu isi pot permite. Si ca li se pare aproape un atac felul tau de a exista, cand ei se chinuie cu existenta. Iar eu ma intreb de ce se chinuie cu existenta? Oare in toti cei din jurul meu se ascund niste flamanzi de zile ca cea pe care am descris-o insa le este realmente imposibil sa isi construiasca asemenea zile? Sau, mai degraba, iritarea lor vine pentru ca isi dau seama ca ei nu isi doresc ceea ce iti doresti tu? Iritarea le vine mai degraba din faptul ca nu inteleg cum cineva poate fi satisfacut realmente de o astfel de existenta? Lumea te catalogheaza drept snob, in consecinta. Nu poti decat mima, fara discernamant, o viata pe care ai citit-o in carti si ai vazut-o in filme. Nu poti sa iti doresti realmente asa ceva si sa traiesti autentic asa ceva, este imposibil. Abrutizarea lor ii face sa nu inteleaga ca existenta ta este una mult mai simplu de obtinut decat existenta lor, ca este mult mai ieftina si, vai, poate mult mai productiva. In plus, atunci cand nu te cramponezi de idei neprobate care iti sunt bagate pe gat de catre familia si societatea inapoiate, s-ar putea sa iti dai seama ca este cel mai natural lucru sa iubesti sau sa te rasfeti sau sa contempli. M-am intrebat foarte serios de ce romanii aleg sa persiste intr-o viata greoaie chiar si atunci cand si-ar putea permite o existenta lejera. Am explicat de nenumarate ori celor care mi-au invidiat explicit sau nu existenta, ca nu conteaza cati bani ai ci cum hotarasti sa ii cheltui. Eu pot parea teribil de bogata si ei teribil de saraci, cu toate ca, pe hartie, lucrurile nu stau asa. Bogatia este o optiune, dupa mine. La fel ca si profunzimea. La fel ca si rasfatul. La fel ca si fericirea. Nu reusesc sa inteleg de ce romanii insista in a ramane ancorati intr-o existenta proletara, inchistata, plina de privatiuni, cu ambitii de capsunari chiar si in randul intelectualilor. Ce ne impiedica sa ne rasfatam? Si as vrea sa aflu un raspuns cat se poate de sincer la intrebarea asta. Din pacate, iata-ma ajunsa, ca intotdeauna, in situatia de a pune, totusi, o problema de principiu. Asadar: ce impiedica un om sa se rasfete si sa aiba o existenta placuta? De ce ii dispretuiesc romanii atat de mult pe cei care se lasa incantati de propria existenta? Nu luam in calcul situatiile grele, ne referim doar la oamenii pentru care banii nu sunt o problema crunta.

O persoana cu care nu mai am nici un fel contact mi-a spus toata copilaria lucruri de genul “o sa vezi peste cativa ani, o sa se termine cu fanteziile astea”. Si multe lucruri din aceeasi zona. Or eu mi-am dorit anumite lucruri de cand sunt mica, le-am obtinut si dorintele nu mi s-au schimbat cine stie ce. De fapt, poate lumea vrea sa iti spuna: “Nu esti cu nimic diferit, nu esti cu nimic superior”. Si, da, stiu ca asta ar trebui sa fie unul din motto-ul societatii romanesti, simbol si deopotriva carburant pentru stagnarea sau chiar decaderea relatiilor interumane in Romania, pentru stagnarea si decadarea societatii romanesti cu totul.

~ de confruntadurerea pe 12 martie 2009.