suferinta ca ingredient vital

Intotdeauna am respectat suferinta. Mai mult decat orice. Nu imi pare nimic mai important, mai definitoriu, mai profund, mai sofisticat decat suferinta. Mi-am pierdut foarte putin timp cu incantarea si foarte mult cu suferinta. Am avut si am o viata foarte fericita dar ea nu ma intereseaza. O spun cu toata sinceritatea. Poate de-aia se si deruleaza atat de neted, cu atat de multe suisuri si cu atat de putine coborasuri care sa ma vizeze direct, poate de-aia imi este atat de la indemana totul, poate de-aia lucrurile aleg sa vina spre mine. Pentru ca nu mi le doresc, nu imi doresc cine stie ce, daca stau bine sa ma gandesc. Nu imi ocup timpul cu ambitia, mie ambitia imi pare ceva demn de fete de la tara sau de sportivi. Nu ca ar fi rea vreuna dintre cele doua categorii. Doar ca unele categorii umane, sociale nu pot avea ambitie, eu cred ca ambitia vine din multa frustrare, ea nu poate veni pe un fond senin, indestulat.

Am optat initial inconstient si apoi totalmente constient pentru ocuparea mintii mele cu suferinta, cu absolut orice suferinta intalnesc, de la cea pe care o consider cea mai mare a intregii omeniri, Holocaustul, pana la toate suferintele individuale, de o anvergura mai mica decat Holocaustul. Suferinta este preocuparea mea, atunci cand aflu despre suferinta cuiva, ma transpun cu totul in situatia respectivului – asa cum banuiesc ca femeile se relaxeaza la masaj, cufundandu-se in rasfatul momentului, eu ma cufund in suferinta. Fara a ma rasfata, insa. Suferinta m-a invatat cel mai mult, transpunerea reala in situatia teribila a cuiva, cunoscut sau necunoscut, m-a adus cel mai departe in viata si mi-a consolidat cel mai bine esenta.

Detest oamenii care spun “bine ca noi suntem sanatosi”. Ii detest. Imi pare unul din cele mai oribile lucruri pe care le poate spune cineva. Am o prietena pe care am incetat sa o iubesc intr-o clipa atunci cand mi-a scris ca a aflat despre moartea fiicei unei cunostinte comune si ca acum, in timp ce scrie, isi tine in brate baietelul, bucurandu-se si fiind recunoscatoare ca e sanatos. Nu am gandit niciodata asa. Nu pentru ca sunt altruista, pregatita sa ajut, Maica Tereza sau cine stie ce alta fiinta in armonie cu Universul, un sfant traind pe pamant. Nu sunt nimic din toate astea, nu sunt genul de om care sa imbratiseze oamenii atunci cand sufera, sunt omul care le simte, pana-n toate terminatiile nervoase, suferinta.

Nu mi-am dorit nimic mai mult in viata decat sa imi rafinez capacitatea de a resimti durerea altora si de a o arhiva in mintea si in sufletul meu. Realist, cat se poate de realist, am trait si traiesc cu convingerea ca din fericire nu inveti absolut nimic, pe cand din suferinta inveti totul. Eu, repet, nu am avut suferinta in viata mea. Nu multa. Foarte putina chiar. Nu cred ca este insa o premisa pentru a fi capabil sa asimilezi suferinta altora. Cateodata, cu oamenii foarte apropiati mie, glumesc spunand ca am fost privata de suferinta pentru ca mi-am insusit-o cu atat de multa constiinciozitate pe a altora de cand sunt mica.

Nu ma intelegi gresit, nu sunt fata firava sufleteste careia ii dau lacrimile cand vede pui de caine sau filme de cacat. Sunt fata care sufera constiincios, cu metoda, cu toata convingerea si cu tot respectul pentru suferinta, elementul pe care il admir cel mai mult la existenta, ingredientul esential.

In lunga, foarte lunga plimbare de astazi prin Berlin am inteles ce sunt placutele stralucitoare din asfalt. A fost o ora soare si trotuarele straluceau pe alocuri. In fata fiecarei case din care au fost scosi si dusi in lagare evreii Berlinului se afla placute cu numele lor, cu anul in care au fost deportati si cu locul in care au fost executati. Am ales sa imi petrec ziua gandindu-ma in detaliu la drumul familiei Happ pe scari, la stupoarea, groaza lor, la drumul in camion, la drumul cu trenul, la momentul in care au fost despartiti, la toate momentele din lagar si la clipele inaintea executiei. Avand, ca intotdeauna, optiunea unei zile incarcate de placere. Nu m-am gandit la suferinta lor printr-o fatalitate, eu cred foarte mult in gandurile dezlantuite prin optiune. Asta a fost optiunea mea azi.

~ prin confruntadurerea pe 5 martie 2009.