suferinta ca ingredient vital

happ

Intotdeauna am respectat suferinta. Mai mult decat orice. Nu imi pare nimic mai important, mai definitoriu, mai profund, mai sofisticat decat suferinta. Mi-am pierdut foarte putin timp cu incantarea si foarte mult cu suferinta. Am avut si am o viata foarte fericita dar ea nu ma intereseaza. O spun cu toata sinceritatea. Poate de-aia se si deruleaza atat de neted, cu atat de multe suisuri si cu atat de putine coborasuri care sa ma vizeze direct, poate de-aia imi este atat de la indemana totul, poate de-aia lucrurile aleg sa vina spre mine. Pentru ca nu mi le doresc, nu imi doresc cine stie ce, daca stau bine sa ma gandesc. Nu imi ocup timpul cu ambitia, mie ambitia imi pare ceva demn de fete de la tara sau de sportivi. Nu ca ar fi rea vreuna dintre cele doua categorii. Doar ca unele categorii umane, sociale nu pot avea ambitie, eu cred ca ambitia vine din multa frustrare, ea nu poate veni pe un fond senin, indestulat.

Am optat initial inconstient si apoi totalmente constient pentru ocuparea mintii mele cu suferinta, cu absolut orice suferinta intalnesc, de la cea pe care o consider cea mai mare a intregii omeniri, Holocaustul, pana la toate suferintele individuale, de o anvergura mai mica decat Holocaustul. Suferinta este preocuparea mea, atunci cand aflu despre suferinta cuiva, ma transpun cu totul in situatia respectivului – asa cum banuiesc ca femeile se relaxeaza la masaj, cufundandu-se in rasfatul momentului, eu ma cufund in suferinta. Fara a ma rasfata, insa. Suferinta m-a invatat cel mai mult, transpunerea reala in situatia teribila a cuiva, cunoscut sau necunoscut, m-a adus cel mai departe in viata si mi-a consolidat cel mai bine esenta.

Detest oamenii care spun “bine ca noi suntem sanatosi”. Ii detest. Imi pare unul din cele mai oribile lucruri pe care le poate spune cineva. Am o prietena pe care am incetat sa o iubesc intr-o clipa atunci cand mi-a scris ca a aflat despre moartea fiicei unei cunostinte comune si ca acum, in timp ce scrie, isi tine in brate baietelul, bucurandu-se si fiind recunoscatoare ca e sanatos. Nu am gandit niciodata asa. Nu pentru ca sunt altruista, pregatita sa ajut, Maica Tereza sau cine stie ce alta fiinta in armonie cu Universul, un sfant traind pe pamant. Nu sunt nimic din toate astea, nu sunt genul de om care sa imbratiseze oamenii atunci cand sufera, sunt omul care le simte, pana-n toate terminatiile nervoase, suferinta.

Nu mi-am dorit nimic mai mult in viata decat sa imi rafinez capacitatea de a resimti durerea altora si de a o arhiva in mintea si in sufletul meu. Realist, cat se poate de realist, am trait si traiesc cu convingerea ca din fericire nu inveti absolut nimic, pe cand din suferinta inveti totul. Eu, repet, nu am avut suferinta in viata mea. Nu multa. Foarte putina chiar. Nu cred ca este insa o premisa pentru a fi capabil sa asimilezi suferinta altora. Cateodata, cu oamenii foarte apropiati mie, glumesc spunand ca am fost privata de suferinta pentru ca mi-am insusit-o cu atat de multa constiinciozitate pe a altora de cand sunt mica.

Nu ma intelegi gresit, nu sunt fata firava sufleteste careia ii dau lacrimile cand vede pui de caine sau filme de cacat. Sunt fata care sufera constiincios, cu metoda, cu toata convingerea si cu tot respectul pentru suferinta, elementul pe care il admir cel mai mult la existenta, ingredientul esential.

In lunga, foarte lunga plimbare de astazi prin Berlin am inteles ce sunt placutele stralucitoare din asfalt. A fost o ora soare si trotuarele straluceau pe alocuri. In fata fiecarei case din care au fost scosi si dusi in lagare evreii Berlinului se afla placute cu numele lor, cu anul in care au fost deportati si cu locul in care au fost executati. Am ales sa imi petrec ziua gandindu-ma in detaliu la drumul familiei Happ pe scari, la stupoarea, groaza lor, la drumul in camion, la drumul cu trenul, la momentul in care au fost despartiti, la toate momentele din lagar si la clipele inaintea executiei. Avand, ca intotdeauna, optiunea unei zile incarcate de placere. Nu m-am gandit la suferinta lor printr-o fatalitate, eu cred foarte mult in gandurile dezlantuite prin optiune. Asta a fost optiunea mea azi.

~ prin confruntadurerea pe 5 martie 2009.

27 Răspunsuri to “suferinta ca ingredient vital”

  1. Samsara. The real one, not the diluted and sweetened version of it, which is so popular in the West.

    Am citit niste texte mai vechi de pe blogul asta care m-au facut sa ma gandesc la ceea ce Adorno a numit maladia civilizatiei ( ma refer la antisemitism, fireste). Felicitari. E posibil sa te surprinda dar in majoritatea blogurilor compatriotilor baltesc antisemitismul si rasismul.

    Se pare ca suferinta si empatia sunt profund interconectate. Pierdem una, se duce dracului si cealalta. Suferinta altora se injecteaza ca heroina, directly into the blood stream. In contact cu a noastra devine un soi de lapis philosophorum, singura baza reala pentru comuniunea intra-specie. Daca folosim suferinta altora ca pe un plasture existential care sa ne fortifice egoismul si minorele noastre fericiri, ajungem ca burghezia europeana din secolul al XIX-lea care a evacuat moartea din cultura si ontologie si a ramas doar cu nevroza. Prietena despre care vorbesti a folosit suferinta altora ca pe un supozitor cu substitut de mokṣa! Fuck that! I personally prefer heroin! And apparently so do you.

  2. Am citit acest post cu încântare, m-am trezit mai devreme şi sunt încă un pic somnoroasă dar cu luciditatea care mă caracterizează dimineaţa; zilele astea mă gândeam la suferinţă şi empatie, nu prea am înţeles lucrurile astea despre tine pentru că le am şi eu ,mă încântă faptul că ai scris aici şi am mai aflat ceva despre tine .
    Pentru că demult nu ţi-am mai lăsat i piesă pe aici , uite o fac din nou :D !
    http://www.trilulilu.ro/DPolly/3729c17df6b65e

  3. o sa para un pic off topic.o sa-ti las un comentariu lung asa cum nu ti-am mai lasat de mult.
    eu am suferit. nu pot aprecia cat de mult fara sa fiu subiectiv. si am constatat pe propria piele in ce fel te modeleaza suferinta. n-as cere o alta viata, una care sa-mi dea impresia ca totul mi se cuvine, care sa ma transforme intr-un rasfatat. am invatat sa iubesc suferinta si am devenit mai optimist pe masura ce dapaseam obstacolele, ca un impatimit al jocurilor pe calculator, care stie ca nivelul urmator e mai greu, dar si el a devenit mai bun. in schimb n-am reusit niciodata sa-mi dau seama ce sa fac in interminabilele zile insorite de vacanta, in asteptarea noptiilor pe care mereu am stiut sa le pierd. atunci simteam o sete bizara de suferinta pe care nu o potoleau accidentele rutiere si inecurile.
    intotdeauna am cautat suferinta pura, produsa de evenimente pe care nu le poti impiedica, de lucruri pe care nu le puteai anticipa, suferinta careia nu pareai pregatit sa-i rezisti, asemeni unei supradoze de heroina. din cate am trait, din cate am inteles, e o utopie. intotdeauna exista o portita, un fir subtire de ata capabil sa te sustina daca esti gata. de la o vreme nu mai cred in tragedii.
    a trecut mai bine de-o ora de cand stau aici si ma gandesc la familia Happ. mi-am adus aminte de toate filmele despre holocaust pe care le-am vazut vreodata. am inchis ochii si am parcurs constiincios un drum similar. la un moment dat am simtit ca e prea mult, ca am ajuns prea departe, dar n-am vrut sa renunt. oare asa arata suferinta pura? si a venit moartea. portita de scapare din visul meu. oare si pentru ei a fost o usurare?
    e superficial ceea ce zic ? poate ca da. poate fara sa stiu sunt un homeopat care dilueaza esenta si cu toata astea spera o vindecare miraculoasa.
    in fine. va las in durerea voastra.

  4. Pe mine plãcutele m-au dus cu gândul la altceva…la plãcutele care ne lipsesc nouã cu oamenii morti la Sighet, Gherla, Aiud. Cu cei trimisi la Canal. Nemtii vor sa-si aminteasca, recunosc public ca-si amintesc. Noi nu. Românii nu vor sã stie, nu-i intereseazã burghezo-mosierii aia. Bunicul meu nu s-a inscris niciodata in PCR, si a practicat ca radiolog, desi era neurolog. A preferat sa faca naveta la Buzau. E drept, nu era român, ci machedon nascut in Bulgaria. In Romania lipseste o adevarat mea culpa publica. Pleac-ai nostri, vin ai nostri…

    Am vazut ca in mai multe posturi pomenesti de fetele de tarani (una care a ajuns a real corporate animal de pilda). Eu provin dintr-o familie de intelectuali care m-au crescut in ideea ca asta conteaza. Imi reprosam ca nu am ambitie, dar gandidu-ma mai bine la asta, probabil ca dezvoltarea pe orizontala (largirea orizonturilor) m-a interesat intotdeauna mai mult. Vad ca nu sunt singura.

    Varul meu, provenind din aceeasi familie, este un neispravit, trecand pe la dezintoxicare de X ori. Scriitoarea Felicia Mihali, a carei prietenie o pretuiesc nespus, este fata de tarani, a facut doua facultati in Romania (cine mai face chineza-olandeza?), mastere in Canada si a publicat cinci romane aici, în Québec, la o editura exclusivista. Le-am citit pe toate lasandu-le cu greu din mana. Si ea e doar un exemplu provenit din lumea satului. http://ro.wikipedia.org/wiki/Felicia_Mihali (a mai publicat doua carti intre timp) Brâncusi ar fi altul. E o lume pe care o cunosc numai la suprafata, eu n-am avut bunici la tara, dar nu cred ca familia de intelectuali ne-a garantat intr-adevar ceva, fiecare se foloseste individual de sansele cu care se naste. Faptul ca am crescut in casa cu niste carti, niste albume, eventual niste portelanuri si cristale, am fost duse la teatru si balet de mici, au stimulat ingrediente pe care le aveam deja. Si Oana Roman provine dintr-o familie de intelectuali (a fost cu mine in liceu). Si Ileana Pescariu, mama ei chiar este directorul Institutului Cultural Român din Berlin. Te simti cumva apropiata de ele in cuget si simtiri?

  5. Antoaneta:
    Nu e chiar asa. Mai exista oameni care isi amintesc despre Gulagul romanesc.

    Uite aici niste fotogafii facute de mine la Pitesti. Reeducarea, you know.

    http://s695.photobucket.com/albums/vv316/scoicarul/?action=view&current=LuminaPitestiului.jpg

    si monumentul ridicat din contributiile AFDPR

    http://s695.photobucket.com/albums/vv316/scoicarul/?action=view&current=IMG_2266.jpg

    Ce e adevarat e ca romanii practica cu fervoare amnezia sistematica. Aici sunt de acord cu tine.

  6. In cazul meu e insa ceva personal. Tata- 8 ani de Gherla, un frate al bunicului- executat la Jilava si celalalt- 20 de ani de temnita grea.

  7. @Trent Reznor: ai scris ceva care, ca intotdeauna, mi-a permis sa ma relaxez scurt mental. Pentru ca am simtit (mi se intampla rar) ca gandurile sunt pe maini foarte bune. Ai scris despre folosirea suferintei altora ca plasture, ca fortificare a micutelor fericiri. Detestabil, marunt. Nimic, de fapt. Fuck that, intr-adevar. Si, da, suferinta altora se injecteaza ca heroina.

    @DPolly: ti-am trezit eu putina incantare in luciditatea diminetii. Si mi-ai trimis din nou o piesa. Sunt foarte multumita.

    @RogueFilthyPunk: moartea este, fara indoiala, eliberare. Cred ca singura eliberare autentica, restul sunt doar cochetari cu ideea, cosmetizari, incercari, exercitii.

    Am vazut un documentar extraordinar cu ceva timp in urma, am mai scris despre el intr-un comment, cred: “The children who cheated the Nazis – the story of the Kindertransport” cred ca era titlul complet. Si acolo, o doamna din Cehia povestea despre cum a incercat sa afle in ce lagar ajunsesera parintii ei, despre cum a aflat, pana la urma, toata oroarea la care fusesera supusi si felul in care murisera. In clipa in care a aflat absolut toate detaliile si-a incheiat jurnalul, spunand ca acum parintii ei sunt intr-un loc mai bun, eliberati de orice suferinta. Sper ca multi urmasi ai victimelor Holocaustului cred cu toata convingerea acest lucru. Dar revenind strict la moartea ca eliberare si la inexistenta tragediilor, de fapt – asta este o idee spectaculoasa si, dupa mintea mea, cheia existentei asteia. Superficial? Glumesti. Important este doar sa reusesti sa percepi incontinuu faptul ca traiesti pentru o eliberare reala si ca vei ajunge la ea. Durerea mea, gandurile mele vizeaza momentele de spaima ale oamenilor care nu au aceasta convingere. Si cred ca putini o au cu adevarat. Sunt putini cei care o au strict teoretic (ma numar printre ei) si sunt si mai putini cei care o au practic, cei pe care suferinta chiar nu ii clatina ci, dimpotriva, ii face sa se perceapa ca avansand catre eliberarea adevarata. Am scris cat se poate de scurt aici. Despre asta putem vorbi ore, zile in sir.

    @Antoaneta: in Romania lipseste o mea culpa publica si, evident, lipseste o mea culpa la nivel individual, romanii nu se grabesc sa se considere vinovati, sunt niste oameni care neaga cu multa forta (stupida si folosita aiurea) greselile, in general. Evident, m-am gandit si eu a nu stiu cata oara cat de important este sa iti constientizezi continuu greselile trecutului, cat de important este sa stii ce ai gresit si sa iti asumi acest lucru. Un fleac de bun simt dar o chestie ce pare imposibila in cazul poporului roman.

    Rad un pic acum. Pentru ca eu am fost colega de liceu cu Ileana Popescu (Pescariu, cum o stie lumea). Iar mama mea a fost colega de facultate cu mama ei. Eu stiu ce spui tu si ai dreptate. Sigur ca oamenii ca lumea pot proveni din orice mediu, eu cred cu tarie asta. Dar nu vorbesc despre exceptii. In mare, copiii de intelectuali au o traiectorie mentala, sufleteasca mai ca lumea decat copiii de la sat. Exceptiile sunt minunate, exceptiile sunt intotdeauna minunate. Dar, uite, faptul ca ne sar in ochi doua fete de intelectuali care nu au facut cine stie ce cu mintea lor – asta inseamna ca au iesit din tiparul copiilor de intelectuali. Si faptul ca ne sar in ochi oameni care au copilarit la sat si care au ajuns departe – asta iarasi se intampla pentru ca respectivii au spart tiparul. Insa tiparul ramane, oricat de mult as incerca eu sa fiu corecta politic si deschisa.

    Habar nu aveam ca mama Ilenei Popescu este directorul Institutului Cultural Roman din Berlin. Habar nu aveam.

  8. Habar nu aveai cã si eu l-am avut profesor pe Dinu la FJSC, unde am tras mai mult spre comunicare (de acolo si masterul spre antropologie):) A fost preferatul meu, nu numai pentru mintea strãlucitã care l-a facut sã studieze filologia si sã facã doctorat în matematicã, ci pentru spiritul renascentist, care nu lasã la o parte nici o formã a culturii. Bãnuiesc, inclusiv dupa subiectul tezei, pe care l-ai mentionat undeva, cã ai studiat Relatii Publice si Comunicare. Ar trebui sã ne facem o agentie cu Lia:)

  9. Da, asta am studiat. Si eu l-am avut pe Dinu profesor. La Teoria Comunicarii. Si Ileana era si ea in facultate dar nu in generatie cu mine, ea e mai mare, a fost prima generatie de studenti la marea Facultate de PR din cadrul Universitatii Bucuresti. Cate ceva am eu cu ea in comun, vezi bine.

  10. IP e ambitioasa;)

    Revenind la suferintã si la ce a scris TR, unii raporteazã tot ce se întâmplã doar la ei însisi: Ce bine cã eu sunt bine sau Dar de ce-a luat ãla crema de la tort si nu eu? Ce dacã e mai destept si mai capabil? La fel si cu Holocaustul: Ce bine ca nu sunt evreu. Sau rwandez, sau afgan, sau irakian. Ce bine cã sunt un român care stie dureros ce e suta de lei. Dar putem extrapola asta si la altii. Despre canadieni, nu mai zic, unii tin cu Libanul, altii cu Israelul, unii cu USA, altii cu irakienii, depinde ce provenienta si ce prieteni au. O prietenã cu origini evreiesti mi-a spus ca în Québec in timpul razboiului au limitat numarul refugiatilor evrei. Cam asta-i firea omului, sa-i pese numai de haina din spatele lui. Pre limba romana se mai numeste si nesimtire.

  11. Un punct interesant de vedere asupra ambitiei. Crezi ca dorinta de razbunare genereaza ambitie?
    —–
    Si eu cred ca altfel reactioneaza cineva cand vede ca suferi cu el, in tacere, decat sa-l consolezi cu clisee “las` ca o sa fie mai bine”. Acum, depinde, daca mergi pe principiul “stiu ca vorba e batrana dar eu o zic de dragul tau” poate se schimba putin situatia, dar tot ramai un banal, care consoleaza pentru ca asta i se pare cel mai adecvat, potrivit sau simplu. Da, simplu e cuvantul potrivit.

    Ai vazut “La vita e bella”? :)

  12. @Andreas: ce intrebare, ce intrebare senzationala. Stii, probabil, dat fiind ca am mai spus-o, cat de mult pot eu sa admir intrebarile ca lumea. Dorinta de razbunare genereaza ambitie? Ar trebui sa genereze cea mai puternica ambitie. Iata singura ambitie pe care mi-am dorit sa o am. Sigur, teoretic, imi dau seama ca razbunarea este stupida, teoretic cred in poetic justice, razbunare karmica sau cum alege fiecare sa-i spuna. Insa, practic, daca este sa fiu sincera, am admirat de mica ideea de razbunare bine orchestrata, o razbunare a carei pregatiri minutioase sa iti ocupe timpul ca orice alta disciplina demna de lauda. Insa, la fel ca in cazul oricarei ambitii, cred ca motivul, motorul razbunarii trebuie sa fie unul pe care eu nu l-am avut niciodata. Frustrarea, durerea, furia trebuie sa atinga niste cote pe care nu cred ca un om cu o viata decenta le poate avea. Multi insa nu se razbuna din lene sau lasitate, nicidecum din intelepciune si bunatate sufleteasca sau pentru ca au satisfactia propriei vieti. Eu nu ma razbun pentru ca viata mea, consistenta ei nu poate sa mentina proaspata dorinta de razbunare. Se strica asa cum se strica lucrurile care nu stau in frigider. Dar ma fascineaza dorinta reala de razbunare, dorinta care nu te lasa in pace pana cand nu o indeplinesti. Cu stil, bineinteles. Cu morala, bineinteles. Nu o razbunare marunta care sa te racoreasca scurt – aia e cam cum imi imaginez sexul pe graba cu o prostituata batraioara si urata. Razbunarea, ca orice chestie, trebuie facuta cu pasiune, cu toata convingerea si cu satisfactie, nu trebuie sa iti lase un gust amar. Iar satisfactia obtinuta trebuie sa te tina mult.

    Nu, nu am vazut filmul. Merita vazut? Daca da, il vad.

  13. Aţi spus atât de multe şi atât de complexe, că nu prea mai am ce să zic, să nu par ridicolă :) Eu nu pot spune că iubesc suferinţa, în locul heroinei prefer un vin bun. Dar din cea pe care am trăit-o şi din suferinţa celorlalţi am învăţat enorm, lecţie după lecţie şi încă mai am o tonă de învăţat. Cred că mi-au fost cele mai profunde lecţii.
    C., Anto, dacă vorbiţi de Mihai Dinu, şi eu l-am avut profesor la Şcoala superioară de jurnalistică. N-am cuvinte să spun cât l-am iubit. Facem agenţia, dar o facem la Berlin? :) Mă apuc de învăţat germana, numai pentru asta dacă e.

  14. Am crezut mereu ca suferinta purifica, suferinta naste zei. Cu fiecare pas pe care il fac ideea asta mi se inteleneste tot mai bine in minte si in mine. Cu fiecare zambet pe care il scap suferinta imi pare ca o mama adoptiva care m-a invatat totul, si mai ales mi-a pus propria soarta in maini, obligandu-ma sa mi-o creez din nimic, asa cum vreau si pot eu. La inceput nu am inteles’o , mi s-a partu adesea imbecilizanta. Acum nu o vad decat ca pe focul Phoenix-ului. Arzi in si din tine, autoconsumandu-te si mereu autogenerandu-te. Suferinta innobileaza. Si pe mine m-a ajut sa realizez ce spune cantecul :”I made a God, out of blood, not superiority!”.

  15. @C. si Lia – putem incepe cu un fan club virtual Mihai Dinu:) Io baigui germana, adica stiu directiile si sa citesc un meniu ca nu cumva sa mananc din greseala Fleisch. Mai bine gefuellte Fisch.

    C., gandindu-ma la nebunii care nu sunt institutionalizati in Canada si USA, m-am gandit ca ti-ar placea The Million Dollar Hotel de Wim Wenders, daca nu l-ai vazut deja.

  16. confruntadurerea – merita vazut. o sa-ti placa. :)

  17. @LiaLia: te rog sa te apuci imediat de germana, vezi bine ca avem planuri mari.

    @Cip: tu esti omul care chiar stie ce inseamna innobilarea prin suferinta, omul care chiar stie sa se autoconsume si sa se autogenereze fara teama stupida si inutila. Versul este extraordinar.

    @Antoaneta: cred ca s-a generat deja un fan club Mihai Dinu. Cand trei oameni isi amintesc cu atat de multa admiratie de un om, e mai mult decat un fan club.

    Nu am vazut filmul, am ascultat insa (il primisem cadou de la un baiat) foarte mult soundtrack-ul si mi-am construit filmul pe marginea lui, asa cum imi place uneori sa fac. Dar cred ca a venit timpul sa vad si filmul.

    @Andreas: atunci il voi vedea, fara indoiala.

  18. Din zona coincidentele nu exista – si eu am primit muzica prin 2000 dar filmul l-am vazut aici acum 2-3 ani. Cel din capul meu era foarte diferit, mi-a placut mai mult originalul:)

  19. @Antoaneta: astept sa vad cat de mult m-am indepartat de filmul in sine cu imaginatia hranita de soundtrack. Intr-adevar, cate lucruri apar in zona “coincidentele nu exista”.

  20. Eu revin sa te salut, am citit ce-ai postat, dar nu am avut timp sa scriu pentru ca acum “sufar” un pic, dar cu zambetul pe buze, cu flori de primavara in vazutza de pe masa, cu “ambitia” oarba ca trebuie sa depasesc acest moment nefast, :) , cu dorinta sa ma “razbun” pentru absenta mea aici, la tine.
    Peste ceva timp voi reveni cu forte noi. Acum ma retrag.
    Numai bine.

  21. @Ada: te astept, draga mea. Si, daca vrei, scrie-mi mail despre ce se intampla. Cine stie cu ce idei vin?

  22. toti cei de mai sus s’au afiliat ideii pe care tu ai sustinut’o in acest post. cu toate acestea,oricat am citit si rascitit acest post,am ramas cu intrebari. am ramas cu intrebari si nu ma pot afilia de aceasta data.
    setea aceasta de empatie,de insusire a suferintei celuilalt imi este si mie proprie,insa concomitent cu asta mi se prefigureaza un scop imediat si salbatic de a ajuta. la asta imi foloseste mie suferinta celorlalti,la a ma face utila.
    acum,vreau sa stiu,tie la ce iti serveste suferinta celorlalti?
    dupa ce o simti injectata,cum anume simti ca inveti din ea?
    descrie’mi te rog algoritmul ulterior constientizarii suferintei celorlalti. sunt realmente curioasa.

  23. @Ana: pe mine suferinta ma face sa imi amintesc de precaritatea conditiei umane si, in consecinta, devin un om si mai atent la ceea ce face, spune. Mentinerea constanta a nivelului de suferinta in mine imi garanteaza ca nu fac chestii stupide, inutile prea des.

    Eu iti inteleg intrebarile, insa. Din ce am scris poate reiesi ca eu nu ajut niciodata. Nu este asa. Insa nu mai am graba de a ajuta, am retineri fata de aceasta graba, o suspectez uneori (strict in cazul meu) ca este dorinta mea de a face rapid lucrurile mai tolerabile pentru mine, mai degraba decat pentru cel care sufera.

    Discutia e lunga, evident. “Bun”, mi-ai putea spune, “si atunci cand vezi pe cineva suferind, stai si te gandesti daca si de ce il ajuti?”. Da, recunosc. Asa fac. Prefer sa am convingerea ca i-am inteles suferinta. Vezi tu, e ca atunci cand lumea se grabeste sa doneze dar nu aprofundeaza cazul pentru care doneaza. Eu vreau sa fiu sigura ca am inteles suferinta. Cred ca asa sunt mai de folos. Asta este rostul meu, fie si cel de a fi o sugativa de suferinta. Unii ajuta imediat, eu poate ajut pe termen lung, fiind o enciclopedie (una speciala, care inmagazineaza trairi si intensitati, nu doar date) a suferintei, un om la care poti veni oricand pentru a afla detalii despre suferinta si, in acelasi timp, un om care isi modeleaza conduita continuu in functie de adancimea constientizarii faptului ca viata asta este, in mare parte, suferinta. Amintesc si faptul ca aceasta perspectiva este influentata de buddhism, am mai vorbit despre asta – unui crestin abordarea mea ii poate parea egoista. Sunt perspective diferite asupra suferintei si utilitatii ei.

  24. Cu întârziere, am vãzut rãspunsul lui Trent R. cu referire la familia lui. Nu am cuvinte, e teribil ce s-a întâmplat, si mai grav este cã un monument în Pitesti nu înseamnã o recunoastere nationalã publicã, un proces al constiintei. Mã întreb ce se învatã în scoli si licee despre perioada respectivã. Noi învãtam despre Doftana.

  25. C., multumesc, am solutia pentru suferinta mea cea mai mare, e doar a matter of time and courage pana cand o sa aplic solutia la care m-am gandit ani de-a randul daca e the right one. E vorba de familia mea, o boala grea a mamei, neputinta bunicii mele care pana acum ceva timp avea grija de ea cu mare dedicare si consecventa.
    O sa am doar nevoie de materia prima pentru a pune in aplicare planul, o clinica unde sa am incredere ca mama va fi bine ingrijita si detasarea mea pana intr-acolo incat sa-mi pot continua viata in parametri normali. In fine, e complicat; dispun de o empatie dusa pana la ridicol uneori,sunt atenta si la pamantul pe care calc de teama sa nu strivesc vreo vietate, nu pot sa-ti spun ce resimt doar cand ma gandesc ca mama va fi separata permanent de mediul in care a trait 50 de ani, o sa fie o dezradacinare crunta.Dar, cum dispun si de o capacitate mare de adaptabilitate, ma gandesc ca totul va decurge aproximativ conform planului. Ce pot sa spun? Solutiile materiale sunt infinite, intern insa e o lupta mai adanca si mai dureroasa.
    Am invatat mult din suferinta mamei mele; ca si tine, mi-a trebuit mult timp sa inteleg sursa suferintei ei, si mai ales a bunicii mele; am preluat informatiile lor ca sa le pot ajuta pe ele, si implicit, pe mine. Asa ca da, suferinta e ingredient vital pentru ca ofera doza necesara de substanta pentru a gasi o solutie.
    Ok, numai bine. Si multumesc.

  26. E unul dintre puţinele bloguri în care văd tratată astfel, adică normal, problema Holocaustului. Antisemitismul musteşte, într-adevăr, aşa cum spunea Trent la început, pe blogurile româneşti (dar nu numai pe bloguri). Iar una dintre cele mai frecvente încercări de deturnare de la fondul problemei e invocarea presupusei priceperi evreieşti de a-şi “monetiza” tragedia. Asta şi veşnica invocare a unor alte răuri, “mai mari” (de obicei comunismul). De parcă răul, la acest palier, ar suferi comparaţie… O să revin.

  27. @Alex Moldovan: spun scurt, spun simplu ca ma bucur foarte mult ca vei reveni. Si eu nu ma bucur de orice revenire.

Lasă un răspuns