de ce ne plangem?

Pe strada mea e un cabinet in care ti se pune un diagnostic pentru motivele pierderii parului si ti se fac si tratamente. Sub acest cabinet este un subsol plin cu rochii de bal. “Peste 800 de rochii de bal” scrie in reclama pusa langa firma pentru ajutorarea celor care isi pierd parul. La capatul strazii este o buda minuscula si aparent infecta, care vinde numai cartofi prajiti. In fiecare weekend este coada, numai familii de nemti blonzi cu copiii pe umeri, de mana si in brate, toata lumea innebunita dupa cartofii astia. Chiar langa buda de cartofi stau prostituate. Lumea spune, mai in gluma, mai in serios, ce norocoase sunt prostituatele sa stea langa asemenea cartofi buni si sa-i poata manca oricand. Multi cauta in gunoi, oameni bine imbracati, cu ochelari scumpi, cu pantofi ingrijiti. Cauta mai ales sticle goale, ca sa le duca la magazine si sa ia bani pe ele. La Sophiensäle urmeaza sa vad un spectacol care are ca tema urmatoarea intrebare: “Trebuie sa saturam infometatii sau sa ii infometam pe cei satui?”. La doua cladiri mai incolo e expozitia de fotografie a lui Annie Leibovitz. E bataie zi de zi, de cand se deschide si pana se inchide. Cohorte, ca la noi in Bucuresti cand se da apa sfintita. “Nu facem cacat elitist” spune un director de teatru din Kreuzberg. Asta nu e privit bine de catre cei din Mitte. Ei vor “cacat elitist”. Am vazut “The Reader”. Prea tarziu. Pentru ca am terminat cartea inainte sa vad filmul, intr-o singura zi, e irezistibila in felul ala tandru, invaluitor pe care nu l-ai lauda intr-o discutie cu niste snobi. Am fost la concertul lui Chris Cornell, care a inceput sa cante ca Marc Anthony, s-a combinat muzical cu Timbaland, ca toate tarfele din lumea muzicala. Recenziile albumului sunt cumplite. La fel si parerea mea despre album. Dar il respect pentru tot ce a insemnat el muzical pana acum si pentru voce. Dupa ce a terminat de cantat toate piesele de pe noul album, ne-a multumit ca l-am ascultat cu o chestie complet noua, care nu e inca pe piata si ne-a zis sa-i cerem orice cantec vrem din repertoriul lui vechi. A cantat tot ce i s-a cerut. Nu stiu cum sa interpretez asta, eu m-am simtit un abuzator care punea un om sa se prosteasca tinandu-i un pistol la tampla. La finalul concertului, cei de la Ordnungsamt ne-au multumit ca am participat la concert si ne-au spus sa avem grija pe drumul catre casa. Mancarea organica se presupune ca te face sa traiesti mai mult. Aici o mananca in special cei foarte tineri, care nu stiu altceva, s-au nascut intr-o lume constienta de importanta mancarii sanatoase si cei foarte batrani, care spera sa isi mai prelungeasca viata. “Bordelul artei” se cheama o galerie nou deschisa tot aici, aproape de mine. Arta din toate domeniile trantita intr-un aparent sictir, fara discernamant. Se promoveaza doar printr-un profil pe Facebook. La film nemtii tac de cand incepe prima reclama si pana cand se termina genericul final. Asa cum ii stiu de ani de zile, privesc cu respect fiecare nume care a contribuit la facerea filmului pe care tocmai l-au vazut. Nici macar nu se aprind luminile in sala pana cand nu se termina genericul final. Nu am televizor, nimeni in zona nu pare sa aiba. Toata lumea doarme, asa cum fac si eu de ani de zile, cu o luminita placuta in camera. Sau cu mai multe. Nu ai voie sa dai cu aspiratorul intre anumite ore. Daca dai, colocatarii cheama, pe buna dreptate, politia. Auzisem ca asa e dar nu puteam crede ca functioneaza cu adevarat. “Vive la crise” e scris pe multe ziduri. Oamenii isi iau afisele pe care e scris acest lucru si le lipesc prin casa. Pe vitrina unei librarii patronii ei au scris “Va multumim din suflet. Sunteti niste clienti minunati”. Una din librariile de pe Rosenthalerstrasse s-a inchis dupa 62 de ani de functionare. Tot cartierul a fost trist, realmente trist. A venit postasul sa imi aduca aspiratorul nou. Nu m-a gasit acasa. Mi-a scris ca l-a lasat la floraria de jos. Doamna de la florarie este bucuroasa de aceasta incredere si nu vrea sa te duci la posta dupa pachete. Le tine ea pana cand poti sa le iei. Intr-o seara, la mine pe strada, un pusti si-a parcat 911-ele unde nu era voie. “Acelasi cacat” mi-am zis. “E 911, e weekend, o sa stea parcat aici, ca un simbol al sperantei mele deplasate in reguli de nesfidat.” In doua minute o masina de politie era langa 911. In alte cateva minute 911-ele era pe o platforma. S-a dus si 911-ele. Casa pe care am inchiriat-o are in biblioteca aproape tot ce am eu in biblioteca din Bucuresti, doar ca toate cartile sunt in germana. Am gasit in biblioteca Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran. E casa unor nemti, nu ma intelegeti gresit. Cand te duci sa cumperi chocolate chip cookies de la Ilse Hühnchen, ca ai aflat ca sunt considerati tari de tot, poate cei mai tari din Berlin, pe vitrina e un afis cu o expozitie de fotografii cu Romania. In reclame la haine este Alexandra Maria Lara. In filmul care face aici si peste tot ravagii, “The Reader”, este Alexandra Maria Lara. In reviste se scrie despre Catalin Nemescu, Cristi Puiu, Adina Elena Pintilie. Si a trecut doar putin timp de cand sunt aici. Sunt convinsa ca voi gasi foarte multe prezente romanesti laudate pe merit de catre societatea germana.

Cand eram in liceu am citit un roman, “Turist intamplator” se chema. Si, daca va puteti imagina, din el m-a urmarit ani de-a randul descrierea facuta de personajul principal serilor si noptilor de weekend, seri si nopti in care lui ii placea sa auda zgomotul orasului, cum vorbeau tinerii pe strada si cum se intoarceau acasa, catre dimineata, trantind putin mai hotarat decat de obicei portierele masinilor. Mi-am dorit intotdeauna sa pot iubi zgomotele orasului meu si am sfarsit prin a le detesta. Fiecare sunet avea potential de a se transforma intr-o agresiune, fiecare sunet se dovedea a nu avea o motivatie interesanta sau macar demna, ajunsesem sa tolerez doar zgomotele strict functionale, cum ar fi cele facute de gunoieri in fiecare dimineata. In rest, nu mai intelegeam zgomotele poporului meu, orasului meu. Aici incep din nou sa iubesc zgomotele orasului. Incep sa iubesc bicicletele, mersul ferm al fiecarei femei si al fiecarui barbat, concentrarea fiecarei persoane, murmurul cafenelei deasupra careia stau si vocile vesele care parasesc catre dimineata restaurantele strazii.

Nu exista zi in care sa nu poti gasi o expozitie, o instalatie, o prelegere despre Holocaust. Nemtii sunt foarte hotarati in a nu lasa acest adevar sa paleasca niciodata. Si asta ii face un popor sanatos.

As putea sa incropesc o astfel de descriere si despre Bucuresti dar nu ar exista fondul pe care o astfel de descriere sa aiba sansa autenticitatii. Totul ar fi fals, etape sarite iar intre evenimentele descrise ar fi o continua oroare care te-ar uza in asemenea masura incat contemplarea unor evenimente firesti ar fi de-a dreptul imposibila. Si ai fi incapabil sa le generezi. Un cerc vicios oribil, asadar. “O combinatie intre Varsovia si Cairo” au denumit unii Bucurestiul. Probabil ca, pentru oameni care nu-l stiu, descrierea ar putea parea fascinanta. Pentru cei care-l stiu, descrierea este dureroasa. O alaturare care ar putea suna pitoresc denota doar lipsa de identitate si arbitrarul directiei.

Intotdeauna mi-am dorit sa pot avea povesti despre orasul meu. Povesti incarcate de umanitate, de traditie, de particularitati care sa descrie spiritul poporului caruia ii apartin. Dar nu le am. Nu le am cu adevarat. Ar trebui sa le cosmetizez, sa le peticesc, sa le umflu.

M-am intrebat intotdeauna de ce oamenii care se muta in alt oras decat cel natal sunt nemultumiti, m-am intrebat ce le lipseste si, daca le lipseste atat de tare ceva, de ce nu se intorc de unde au venit. Stiu, pare stupida intrebarea dar mi-a staruit in minte. Daca pleci intr-un oras, intr-o tara, strict pe considerente profesionale, financiare, de ce indraznesti sa ai pretentia de a te atasa realmente de locul in cauza, de ce vorbesti despre faptul ca te simti strain si ca nu te simti in largul tau printre cei de-acolo? Nu este doar vina ta ca ai facut o alegere pe considerente strict profesionale, financiare pentru ca apoi sa astepti si confort emotional? De ce astepti de la o tara si de la un oras ceva ce nu este corect sa-i ceri? E ca si cum te-ai casatori din interes si ai spera sa traiesti si o poveste frumoasa de dragoste in relatia construita pe considerentele gresite. Ce inseamna “instrainare” in ziua de azi, atunci cand nu esti disperat ca nu ai ce manca sau atunci cand nu esti chinuit de un regim totalitar, fiind astfel obligat sa te instrainezi de tara ta? De ce pleci intr-un loc daca nu ai convingerea ca el te atrage? Si, daca nu te mai atrage, de ce nu il parasesti? Nu am inteles lucrurile astea niciodata, asa cum nu am inteles niciodata oamenii care mi-au spus “Si, cand epuizezi toate placerile, ce faci?”. Pai, de ce sa le epuizezi? Cum s-ar putea ajunge in situatia in care sa epuizezi toate placerile?

Ma tem ca oamenii care sunt nefericiti, care nu au o viata intensa, care nu au o relatie intensa, prietenii indestructibile, placeri bine conturate, isi pun, asa cum fac femeile cu cine stie ce amarat, sperantele gresite intr-un loc nou. Dupa mine, un loc nou nu inseamna o viata noua ci inseamna un loc in care sa iti poti desfasura nestingherit viata pe care o ai deja. Treaba cu viata noua este un cliseu siropos, in care eu nu am crezut niciodata. Cum te poate intrista o tara noua? Cum te poate intrista un oras nou? Ai ales sa pleci in ele. Le cunosti. Viata ta e bine definita. Esti indragostit. Ai o minte limpede. Ai niste bani. Ce s-ar putea intampla, legat de tara, incat sufletul tau sa inceapa sa dea rateuri? Ce s-ar putea intampla? Pare o intrebare retorica, de incepator in ale traitului departe de tara. Dar nu este. Am trait mult timp departe de Romania si m-am intrebat intotdeauna de ce romanii se comporta ca niste refugiati pe timp de razboi. Pleci pentru ca vrei. Trebuie sa stii de ce ai plecat, trebuie sa stii unde pleci. Trebuie sa vibrezi similar cu locul in care pleci, ca doar de-aia pleci in el. Sau, daca vrei ceva contrar fiintei tale, atunci inghiti orice in aceasta noua disciplina de a face lucruri contrare fiintei tale. Ce s-ar putea intampla ca sa te simti prost intr-un oras care iti place? Prietenii vin, daca te iubesc. Parintii vin, daca te iubesc. Cu lumea vorbesti, te imprietenesti, iti duci viata asa cum vrei. Le esti superior, ca asa ai fost educat: roman copil de intelectuali, crescut in puf si cu educatie pe care putini straini o au. Arati mai bine ca ei, te duce mintea mai departe decat pe ei, viata ta e mai frumos construita decat a lor, cand mergi pe strada, le dai clase la fiecare respiratie.

Cat se poate de serios: ce se poate intampla cu un om care pleaca de buna voie intr-un alt oras, intr-o alta tara? Poate fi vreo clipa tara considerata vinovata pentru neimpliniri emotionale ale cuiva, pentru goliciune sufleteasca, pentru singuratate? Cred ca este nedrept sa gandim in termenii astia o tara noua. Am fi vrut ca tara noastra sa ne ofere posibilitatea sa traim cu ce are ea si cu ce are tara in care ne-am mutat. Asta nu e frumos. Asta e lacomie, asta e o tampenie, asta e egoism feroce, asta este punerea unei poveri nemeritate pe umerii nou aparuti in viata ta. O relatie noua este o relatie noua. Daca te-ai hotarat sa o incepi, fa-o cu adevarat.

De ce plecam? Ce asteptam de la locul in care plecam? Ce nu ne ofera el? De ce nu intrerupem relatia cu acest loc, daca nu ne place? De ce ne plangem? Nu am auzit nici un roman care sa spuna ca se simte foarte bine departe de Romania. Macar unul. Sa nu cumva sa fim genul ala de oameni care isi justifica esecul intregii vieti printr-o poveste trista de dragoste din tinerete. Nu imi plac deloc oamenii aia.

~ prin Cristina Comanescu pe 2 martie 2009.