strainii de langa mine

Pregatisem cu totul altceva dar il dau naibii de subiect pentru ca m-a insufletit o alta chestie. Cand zic “insufletit” nu va ganditi la lucruri domoale, romantice, incarcate de iubire si armonie. Sa va spun ce am constatat eu de fiecare data cand am stat in Germania: nemtii, cand vad suferinta, se chircesc, se streseaza, intorc privirea. La film se vede asta cel mai bine si cel mai des. De fapt, cred ca, in zilele noastre, la film ce mai poti sa vezi cum reactioneaza nemtii la suferinta, in rest au grija sa evite pe cat posibil situatii suparatoare. Ma amuza foarte tare sa vad barbati si femei deopotriva intorcand privirea, respirand greu, oftand, stresandu-se la situatii care mie imi par la ordinea zilei: prostituate abuzate de pestele lor, trafic de fiinte umane, arabi nesimtiti care nu se incadreaza in nici o lege, cocalari care terorizeaza cu atitudinea lor un local intreg, femei pocnite de barbati, oameni injurand scarbos, masini scartaind, oameni care se scuipa, urmariri, avorturi, spitale, perfuzii. Sa nu credeti ca am de gand sa ma dau vreodata berlineza, sa ma dau lovita de astfel de scene. Stau si ii privesc pe nemti cu mai mult interes decat privesc filmul in sine uneori. “Ce socant” mi-a zis un prieten roman, “ce socant sa vezi oameni care nu sunt pregatiti sa se confrunte cu… cu…” – a ezitat un pic in alegerea cuvintelor – “cu realitatile vietii”. Si m-am intrebat pe loc, fara sa il deranjez pe el cu intrebarea, daca in “realitatile vietii” trebuie sa intre diferite orori. M-am intrebat si cum ar trebui sa fie un film de actiune ca sa ma miste pe mine. Am inteles repede si de ce imi plac filmele dupa benzi desenate, filmele cu supereroi, filmele cu accente fantastice – realitatea nu mai are ce sa imi ofere in materie de conflict, de rautate, de reactie.

Pai, perfuzii mi-au fost puse si mi-au fost puse prost, a tasnit tot sangele pe pereti, de urmarit cu masina imi vin in minte doua urmariri mai tari ca in orice filme, una pe drumul de la Brasov in Poiana care s-a terminat langa un politist si alta prin Bucuresti care nu s-a terminat nici azi intr-un fel: ala cu care am gonit masina langa masina prin oras mi-a aratat ca o sa imi taie gatul. Accidente: pe unul il stiti, ca a fost de curand. Au mai fost si altele. Buseli din spate, laterale, cu masini, cu betivi, cu cerbi. Politisti romani, unguri, nemti, francezi, ziua, noaptea, carciumi de sat pe sosea, carciumi presupus selecte in Bucuresti. Avorturi ale rudelor, prietenelor, oameni iubiti omorati in spitale din neglijenta crasa, agresiune permanenta in care inveti sa te descurci atat de bine incat nu mai stii daca vei putea desparti vreodata samburele tau ca lumea de halul in care ai invatat sa te porti.

Dar, ca sa revenim generic la realitatile vietii, nu e mai bine sa stii sa te porti in mijlocul unei orori? Ma gandesc des (acum, din ce in ce mai des) daca e bine sa imi mentin vii, daca e bine sa imi antrenez in paralel si micile sau marile nemernicii deprinse din cauza sau datorita vietii in Romania. Stiu din pacate sau din fericire sa umilesc pe cineva, sa fac pe cineva sa se simta stresat, sa privesc pe cineva in asa fel incat sa-i dau o senzatie de disconfort, stiu sa fac magarii mai mari decat astea mentionate. Stiu toate porcariile pe care vi le puteti imagina. Le-am invatat, vorba unui bun prieten, “ca sa nu ma ia nimic prin suprindere”. De la pornografie pana la crima, sunt documentata, nu am ocolit nimic, nu am avut nici urma de pudoare.

M-am temut intotdeauna ca occidentalii privesc oroarea asa cum privim noi casele foarte luxoase in filme. Sunt chestii care te tenteaza dar pe care, stiind ca nu poti ajunge la ele, ti le scoti la un moment dat din minte. Si atunci nu te poti abtine sa te gandesti ca civilizatia lor este doar lipsa de exercitiu in porcarii, nu neaparat o decizie in perfecta cunostinta de cauza ci doar o slabire a instinctelor generata, cauzata de sistem. Ma amuza uneori sa discut cu prietenii mei apropiati cum ar reactiona un neamt daca i-ai spune ceva oribil, ceva de mortii mamei lui, de futut mortii, de bagat una si alta prin toate colturile, ma intreb cum ar reactiona ca o astfel de realitate (superficiala pentru noi) sa patrunda in viata lor. Nu in fiecare zi, ca in Romania, ci macar o data.

Pot fi ei cu adevarat rai la nivel individual?  Rai, rai, nu amatoriceste. Si noi putem fi cu adevarat civilizati? Si ei isi doresc sa fie rai in aceeasi masura in care ne dorim noi sa fim civilizati? Daca da, inseamna ca romanii care isi doresc si reusesc sa fie civilizati intr-o tara straina sunt una din cele mai respectabile specii ale acestei planete. Sa ai in tine toate tehnicile de care e nevoie pentru a fi un monstru si sa hotarasti in fiecare clipa sa nu le folosesti imi pare, fara urma de indoiala, mult mai demn de admirat decat situatia in care nu ai tehnicile de care e nevoie pentru a fi un monstru si, implicit, nu le folosesti. Insa toate intrebarile astea s-ar putea sa aiba un raspuns deloc spectaculos, un  raspuns care nu flateaza deloc oamenii ca mine: poate ca civilizatia implica tocirea instinctelor de fiara, poate altfel nu se poate obtine civilizatie reala.

~ prin confruntadurerea pe 26 februarie 2009.