colectionez stari pe care le inteleg

Cat de boema sunt, de fapt? Cat de emancipata? Rad dar ma si contorsionez la intrebarile astea. Depinde in ce dispozitie sunt cand mi le pun. Arta. Primul contact cu arta in Berlin: niste fotografii. Doua fotografii, avand legatura una cu cealalta. In prima: mana unei tipe masturband un tip. In poza a doua tipul stand cu fata in perna, depersonalizat, umilit si sperma lui pe cearsaf.

Pe strada oameni batrani, tineri, foarte bogati, foarte saraci, tatuati, clasici, imbracati spectaculos, imbracati oribil, stridenti, discreti, nebuni, murdari, scosi ca din reviste, toti amestecati si stand bagati unii in altii in mijloacele de transport in comun, ca si cum ar face parte din aceeasi treaba. Si, de fapt, chiar fac. Doar ca nu mai sunt eu obisnuita ca lumea sa nu strambe din nas si sa nu construiasca ierarhii cu snobism revoltator. Nimeni nu pare deranjat de nimic, nimeni nu priveste nimic cu o atitudine rigida, preconceputa. Dar nu e armonie, e altceva.

Cred ca este cea mai reusita expresie a convingerilor mele: binele si raul bot in bot, mana in mana, ingramadite unul in celalalt, coexistand explicit, fara zone libere de unul sau de altul. Climatul pe care eu il consider singurul valabil. Nu cred in falsul sentiment de protectie, nu cred ca poti sa fii protejat de un context ci doar de cum il privesti, de cum il asimilezi.

In cartierul evreiesc neo-nazisti cu jachete pe spatele carora scrie mare “Ihr könnt uns nicht vernichten” (“Nu ne puteti distruge”). Stau si privesc sfidator in jur. Evreii nu au ce sa le faca dar nici ei nu au ce sa le faca evreilor. “Legea pare sa fie mai blanda in Berlin”, ne spune o fata. “De fapt”, completeaza ea, “locuitorii Berlinului refuza sa cheme Politia pentru orice greseala a cuiva, asa cum se intampla in alte orase germane. Orice, dar nu chemati Politia, totul se rezolva.” E subtire granita intre neimplicare macabra si armonie buddhista. O prostituata insarcinata, batuta mar, cu un ochi vanat, este fotografiata de un fotograf profesionist la un colt de strada. Un tip, Christian Boros, a cumparat un fost buncar nazist si expune acolo arta de toate felurile, nu a lui ci “Ich sammle Kunst die ich nicht verstehe” (“Colectionez arta pe care nu o inteleg”). Trebuie sa iti faci programare ca sa vezi ce este expus acolo. Nu am reusit sa gasesc locuri libere decat la inceputul lui mai.

Imi dau seama ca m-am facut mare, imi dau seama ca trebuie sa uit orice aroma de copilarie si de cocoloseala mic-burgheza, trebuie sa uit ideile mele prapadite in privinta confortului, trebuie sa imi redefinesc ideea de confort. Nu exista zona mea si zona lor, nu exista zone aici. Nu te poti plasa mai sus sau mai jos in raport cu ceva. Daca o faci, esti un inadaptat, un ridicol. Ceea ce am predicat ani de-a randul este sub ochii mei si ma simt demascata, in prima faza. Fanteziile mele cele mai intime sunt pe strazi, peste tot. Nimeni nu judeca pe nimeni, orice fiinta, orice situatie este un subiect valabil, nici bun si nici rau.

Incetul cu incetul nu te mai misca nimic in felul vechi, familiar, nu mai esti fiinta excesiv de sensibila, mediocra in trairi, cu duiosii de fata mare, nu mai esti in cautare de confort ci esti in cautare de pace sufleteasca si intelegi ca teoria ta chiar era adevarata: nu ai cum sa obtii o pace sufleteasca reala daca nu treci cumva printr-un mic sau mare infern, daca nu constientizezi realmente raul si binele deopotriva, daca nu stai in mijlocul lor fara sa le separi cu condescendenta fata de unul sau fata de altul. Iti deschizi mintea cu forta intai (nu ai cum sa o deschizi relaxat, din incheietura, pur si simplu – ea ti-a stat, de fapt, inchisa multa vreme, nu stii cat de reala ti-a fost deschiderea dat fiind ca nu ai avut cine stie ce provocari) si te dor tamplele in primele zile. Te dor la propriu.

E doua noaptea, te duci la un magazin cu produse bio si iei limonada bio, fursecuri bio, supe fierbinti. Pe strada numai biciclete si nici o masina. Foarte multi indragostiti. Se tin de mana fara pic de romantism siropos. Toata lumea pare sa contina doza de rau si de bine. Iar cei care nu o contin, asa cum sunt doar cele cateva doamne in varsta genul comunist, sunt niste fiinte derutate, merg pe strada ca niste caini pierduti, nu par sa stie nici macar de unde sa-si procure hrana.

Trisez, cel putin la inceput. Mi-am pus pe noptiera lucruri familiare (Arthur Schopenhauer “Ich trete die Kelter allein”, Sigmund Freud “Zur Psychopatologie des Alltagslebens”, Friedrich Nietzsche “Der Antichrist”, memoriile lui Simone de Beauvoir, tot in germana si ele, ca eu nu stiu franceza), cu care imi voi construi un mic colt de confort in urmatoarele zile. Nu ma arunc in Berlin cu tot curajul. De fapt, cred ca un gest eroic ar fi ridicol. Starea care trebuie atinsa este una echilibrata, o stare in care sa intelegi si sa simti ca poti face orice daca iti asumi acest lucru, unul din cele mai dificile lucruri de asumat. Multa lume crede ca cei care isi permit sa faca orice au o viata usoara si sunt norocosi. Nu. A-ti permite sa faci orice simti nevoia sa faci este cel mai dificil lucru cu putinta. A nu judeca ceea ce faci si a nu judeca ceea ce fac altii este infinit de greu. De-aici vine emanciparea. Si chiar daca sucul, climatul in care trebuie ea tinuta este dur si iti ataca in primele zile organismul, peste putin timp te simti intarit si iti dai seama ca ai trait ca un bolnav, cu notiuni stramte, cu spaime marunte. Cu toate ca ai fost educat de niste parinti emancipati, societatea nu a dat doi bani pe emanciparea lor si pe a ta, te-a facut sa crezi ca esti un dement, un razvratit, un inadaptat. Ti-a spus “o sa vezi ca o sa te linistesti”. Dar nu ai facut-o ci te-ai intors, intr-un tarziu, la esenta ta.

In cartea lui Sartre pe care o citesc acum “Der Existentialismul ist ein Humanismus” (“Existentialismul este un umanism”), unul din capitole incepe asa: “Parain ist ein Mann unterwegs. Er ist keineswegs angekommen und weiss nicht einmal genau wohin er will. Wir können jedoch heute den allgemeinen Sinn seiner Reise schon erkennen: Ich würde sagen, es handelt sich um eine Rückkehr.” (“Parain este un om aflat pe drum. Nu a ajuns nici pe departe la destinatie si nici macar nu stie incotro vrea sa mearga. Putem totusi recunoaste astazi sensul general al calatoriei sale: as spune ca avem de-a face cu o intoarcere.”)

~ prin confruntadurerea pe 19 februarie 2009.