cu fiecare incapatanat pierdut

Nu ca s-ar impune, da’ parca n-ar fi rau sa trag o concluzie, poate chiar cu un usor iz de melodramatism, o concluzie a vietii mele de pana acum in Romania. O concluzie trasa cu toata seriozitatea – asa ca, de fapt, nici macar nu incerc sa-i dau o nota melodramatica, va avea obisnuita nota seaca, obisnuita nota a sarcasmului, a uzurii nefiresti aduse de o societate care isi respinge in mod sistematic valorile si care nu conteneste sa refuze o privire atenta asupra trecutului, o intelegere a lui, o asumare a lui, ca premisa esentiala a unui inceput real. Poporul roman a fost si ramane o ghicitoare pentru mine – si am ales cu grija cuvantul, intentionat nu am spus “enigma”. Pentru ca “enigma” este un cuvant intens, adanc, cu greutate. Ghicitoarea e mai usurica si mai tampita decat enigma. Poporul roman ramane asadar o ghicitoare de nedeslusit pentru mine, oricum am incercat sa-i abordez felul de functionare, nu am reusit sa-i inteleg mecanismele, nu am reusit sa-i inteleg metodele de supravietuire, complacerea in greseala si abuz. Nu am reusit si m-am straduit constiincios ceva vreme, nu m-am lasat prada isteriilor marunte, nu sunt genul de om care sa se supere pe o tara pentru ca nu se circula fluent sau pentru ca nu sunt suficient de politicosi vanzatorii. Pe mine ma supara esenta tarii asteia, esenta care mie imi pare corupta. Si aceasta coruptie a esentei este elementul pe care am incercat sa mi-l explic. Ani de zile.

Inainte de a va spune cu ce gust plec eu de-aici, as vrea sa redau o bucata dintr-un text al lui Mircea Eliade, un text continut in volumul “Virilitate si asceza – scrieri de tinerete, 1928”. Textele acestui volum au fost scrise de catre Eliade la varsta de douazeci si unu de ani, inainte ca acesta sa plece catre India.

“Nu voi scrie asupra acelui an consumat 1927. Pentru un tanar, bilanturile sunt umiliri. Ce ne mai leaga acum de tot sirul zilelor si noptilor scurse in acelasi ritm meschin, cu aceleasi nelinisti mediocre, cu aceleasi dureri si aceleasi desfatari? Ce s-a petrecut vrednic de tinut in seama pentru noi, tinerii? Nu ne mai multumim cu studii adunate in volume cu eroism de gazeta, cu romancieri filozofand asupra tristetilor necesare? De ce sa comentam mignonele evenimente culturale, o carte, o polemica, un nume nou? Nu le putem privi decat cu dispretuitoare blandete. In acel an 1927, nici un tanar n-a naruit definitiv faima unui batran. In acel an 1927, nici un tanar n-a daruit tarii cea dintai dintre comorile sufletului nou.

Am zbenguit cu totii – sa o recunoastem – pe marginea aceleiasi prapastii, cu aceleasi gesturi mostenite, cu aceleasi strigate imprumutate. Nimeni dintre noi n-a avut nebunescul curaj de a se avanta asupra intunericului. Nimeni dintre noi nu si-a riscat creierul in vreuna din(tre) acele tainice experiente de pe urma careia ar fi putut smulge un autentic diamant pentru lesiatica noastra cultura.

Am fost toti mediocri, ingamfati de o jalnica veselie. (…) Nu trebuie sa ne pastram in fata decat drumul nostru. Ce ne pasa de toti netrebnicii juni ai generatiilor, de toti cheflii si gansacii imbobociti la Paris, de toate haimanalele culturale – cand simtim ca mediocritatea ne-a coplesit si pe noi, ca slabiciunile ne-au impiedicat sa ajungem eroi (…)?”

Si pentru mine bilanturile sunt umiliri dat fiind ca am trait in Romania si simt ca nu mai sunt legata de toata furia pe care m-a facut Romania sa o resimt. Nu sunt senina, nu sunt renascuta, nu sunt vindecata, sunt doar de un cinism feroce, nu mai cred in vindecarea poporului nostru, nu am gasit nici un fir, nici un indiciu care sa ma duca in directia unei rezolvari. Nu am dat si nu dau dovada de infantilismul care sa ma faca sa ma las iritata de mase, de pleava, de prosti. Stiu ca suntem un popor de tarani, stiu ca nu suntem educati, stiu ca suntem niste vite, in mare parte. Eu sunt suparata pe mediocritatea intelectualilor. Nu doar in creatie ci si in viata, sunt suparata pe delasarea lor, pe impacarea lor cu situatia romaneasca, pe fraternizarea lor cu sistemul, oricare ar fi el. Sunt suparata pe oamenii care ar putea sa schimbe ceva dar care se multumesc cu o minima comoditate si cu o micuta barfa. Sunt suparata pe oamenii care si-au gasit doar o modalitate de supravietuire, cand ar fi putut trai.

Am tras oameni dupa mine multi ani la rand. Am fost o energie atat de vie si constructiva incat uneori imi paream de-a dreptul ridicola in convingerile mele, in entuziasmul meu, mai ales in raport cu privirile indobitocite si lenese din jurul meu. Am facut tot ce se putea face in tara asta, de la munca pana la deschidere emotionala, am trezit scurt sisteme de gandire ca apoi, odata ce m-am indepartat putin de ele, sa le vad inchizandu-se la loc in comoditate si mediocritate.

Plec nelamurita. Asta cred ca este cuvantul cel mai potrivit. Nelamurita. Si nimic nu poate sa fie mai rau. Nu stiu de ce s-au petrecut si se petrec lucrurile asa in Romania, nu stiu care ar fi solutia redresarii demnitatii acestui popor, nu vreau sa ma intorc sa-l ajut. E discutabil daca el m-a infrant pe mine sau eu pe el. Discutabil pe dracu. E limpede. El pe mine. Faptul ca nu ma car cu coada intre picioare este doar o chestiune de forma, de stil, nu de fond. Plec pentru ca poporul roman ingroapa orice entuziasm, orice motivatie, orice incercare de lamurire a trecutului sau prezentului, orice incercare de a lumina si corecta, plec pentru ca lumea se simte bine aici, de fapt. Eu sunt outsider-ul, eu nu ma simt bine. Eu refuz sa gasesc o modalitate de colaborare cu aceasta tara. Si, da, refuz in perfecta cunostinta de cauza, dupa un indelungat studiu de caz, sa-i zicem. Refuz sa colaborez cu tara mea in forma ei actuala.

Sper sa o gasesc altfel cand ma intorc? Nu. As fi ipocrita sa spun ca da. Cred ca Romania va fi tara care va supravietui greoi, mitocanesc, fofilandu-se vesnic, nelasandu-se atinsa de nimic important, de nimic grandios. Cred ca refuzul sistematic al romanilor de a se autoanaliza va produce monstruozitati din ce in ce mai mari, cred ca mojicia, mizeria in care traim, batjocorirea oribila a putinelor valori pe care le avem, reactiile ambigue sau lipsa fata de structurile comuniste nedisparute, fata de mineriade, fata de un trecut care ne-a omorat intelectualii si ne-a desproprietarit nobilimea – cred ca toate astea ne vor ingropa din ce in ce mai adanc, modalitatile prin care ne agatam de marginea prapastiei fiind din ce in ce mai agresive si mai penibile.

Nu dau nici o sansa Romaniei. Nu agreez nici o modalitate de supravietuire aleasa de romani pana acum. Mi se strepezesc dintii de fiecare data cand vad cate un culcus presupus protejat si armonios, nu il percep decat ca pe o capitulare la noi in tara. Cine se culcuseste aici, inseamna ca s-a dat batut. Daca cineva alege o viata calduta aici, leganandu-se in coruptia generalizata, in lipsa de comunicare, in primitivism, in topenie, atunci eu nu vreau sa ii vad aceasta viata calduta. Si imi permit sa il condamn. Ca sa parafrazez un titlu de album (albumul unui mare cretin, din pacate): “Get the truth or die trying”, as zice eu. Nu poti sa te asezi peste o enorma panza de minciuna, nimeni nu ar trebui sa fie capabil sa isi gaseasca o modalitate de a supravietui intr-un asemenea context. Si imi permit sa ii condamn pe toti cei care o fac.

Da, suntem mediocri. Si suntem si ingamfati. Asa am fost intotdeauna. Mediocri, asa cum spune Eliade. Si un popor mic, frustrat, asa cum spune Cioran. Mediocritate, minciuna, coruptie, slabiciuni si refuzul consecvent de a recunoaste aceste lucruri, asa incat sa avem o sansa la vindecare. Nu ne-am schimbat deloc. De cand citesc eu despre tara asta si pana astazi nu ne-am schimbat deloc. Nu am avansat deloc. Iar alte tari au facut-o, sa nu ne mai mintim ca nu au facut-o. Au facut-o si o fac.

Nu doresc nimic Romaniei. Nu imi doresc decat mie sa pot sa ma implic cat mai putin in mersul ei. O relatie esuata te marcheaza, toate celelalte relatii vor fi sub semnul ei. Imi asum aceasta mutilare. O prefer celei zilnice, celei care nici macar nu iti da sansa de a te replia pentru ca este continua, in bucati mici. Asadar, plec mutilata si nelamurita. Coplesita de mediocritate si scarbita de complacerea in ea.

Plec si cu un sentiment de vinovatie pentru ca nu am putut sa fac relatia asta sa mearga. Se stie ca cel ca lumea dintr-o relatie isi pune problemele. Partenerul de cacat isi vede nestingherit de treaba lui, se arunca in alta relatie, considerandu-te pe tine vinovat ca l-ai parasit sau bucurandu-se ca a scapat de tine – de tine, cel care tot incerca sa-i clatine comoditatea, viata lipsita de coloana vertebrala.

*stiu ca poporul roman este plictisit de “incapatanarea” celor care nu tac, de incapatanarea celor care insista pe redresare – tot ce pot sa spun este ca acesti incapatanati sunt tot ce mai are poporul asta roman, sunt singura lui sansa; cu fiecare incapatanat pierdut, tara isi pierde din speranta

~ prin confruntadurerea pe 5 februarie 2009.