macar ura sa fie ca lumea

In articolul lui Horia Roman Patapievici din “Evenimentul Zilei” de ieri, articol numit copilaros si induiosator, ca mai toate apelurile la bun simt ale lui Patapievici in contextul romanesc, “Jurnalisti, opriti degradarea din mediul jurnalistic!”, m-a bucurat, daca se poate folosi acest termen aici, folosirea fireasca a doua cuvinte care descriu perfect starea natiunii noastre: “degradare” si “ura”. El nu a caracterizat direct mersul natiunii noastre prin ele, ci eu le scot din descrierea facuta de el presei romanesti de televiziune si transformarii in consecinta a poporului care priveste aceasta presa.

Ne ferim, observ, cum stim noi mai bine, sa spunem adevarul, ne ferim cum stim noi mai bine sa rostim aceste doua cuvinte, facand tot felul de acrobatii care sa ne dea senzatia ca ne indreptam catre ceva bun. Degradare, da. Ne degradam ca societate pe zi ce trece, nu este o impresie, nu pare sa fie o tranzitie, sa o mai lasam pe asta cu tranzitia si pe-aia cu inertia, ca ele nu mai tin. Suntem, social, pe o panta descendenta, degradanta. Ne degradam. Ne de-gra-dam. Nu pot dovedi obiectiv, stiintific asta, nu pot sa ma duc pe strada si sa fac un sondaj cu intrebarea “In ce stadiu al degradarii considerati ca va aflati pe o scara de la 1 la 10?”. Nu pot dovedi nici ca ne uram intre noi intr-un hal fara de hal. “Urati pe cineva, doamna?” sau “Cat de tare urati oamenii din jur, domnisoara?” nu sunt, din nou, intrebari pertinente in cadrul unui sondaj. Nu consider ca a ne preface ca suntem pe drumul vindecarii ne ajuta, am spus-o in zeci de feluri aici pe blog. Nu cred ca a discuta la nesfarsit despre greselile clasei politice ne duce undeva, nu cred ca trebuie sa mai participam in vreun fel la toata aiureala care s-a generat si impotriva careia trebuie sa intelegem ca nu avem cum sa luptam daca ne incapatanam sa ne mentinem in interiorul ei. In interiorul degradarii si al urii. Nu suntem atat de puternici pe cat ne credem, nu suntem suficient de puternici cat sa functionam in centrul tavalugului agresiv, pastrandu-ne in acelasi timp integritatea. Asta este o tromboneala pe care ar fi bine sa incetam sa ne-o spunem. Orice forma de trai alternativ la acest epicentru al degradarii este binevenita. Orice forma, de la gradinarit la spalat closete in orfelinate. Participarea activa la ce se petrece acum in societate, iluzia ca suntem comentatori obiectivi ai realitatii trebuie sa dispara. Trebuie construita o realitate alternativa, nu in ideea de fantezie ci in ideea de manifestari underground de orice tip. Sa renuntam la a ne mai dori sa fim in fata, sa renuntam la a ne mai dori sa insemnam ceva in ACEASTA societate. Sistemul de valori e dat peste cap complet, nu poate exista raportare sanatoasa, nu avem la ce sa ne raportam sanatos in societatea noastra. Trebuie sa ne scotocim prin maruntaie si sa ne gasim principiile cele mai solide, trebuie sa ne uitam la familiile noastre si sa vedem ce mai gasim si pe-acolo de urmat sau ce gasim de condamnat cu fermitate, trebuie sa avem curajul de a privi prelung si nu doar in treacat la valorile Europei Occidentale, fara sa ii mai gasim defecte care sa ne scuze noua degradarea despre care vorbim.

Ne uitam doar zece minute la televizor, ca sa “ne distram un pic”? Nu. Un pic azi, un pic maine, iti intra ceva din mizerie in vene – mai bine deloc. Sau ne scoatem posturile romanesti din abonamentul la cablu. Nu v-ati dat seama ca de fiecare data cand va uitati la un post romanesc, va simtiti murdariti iar cand va uitati la un post strain, pana si la reclame, va simtiti oameni? Despre presa de scandal cred ca nici nu e nevoie sa vorbesc, am convingerea ca nimeni din cei care imi citesc blog-ul nu are interes pentru ea. Sa vedem cum arata curul Andreei Nu-Stiu-Care intr-o poza in care i s-a vazut o bucata de cur mai nefericita? Nu. Asta este denigrator. Nu doar la adresa ei ci, mai ales, la adresa noastra. De ce am vrea noi sa vedem curul altuia si, cu atat mai mult, de ce am vrea noi sa vedem imperfectiunile curului altuia? Curul omului se vede numai si numai atunci cand ai o relatie intima cu omul respectiv. Si numai daca vrea omul ala sa ti-l arate. Sa incepem sa discutam politica la masa? Nu. Sunt doar speculatii amarate. Vrem sa ne dam cu parerea ca mijloc de aparare in fata faptului ca statul ne ignora sau ne batjocoreste ca cetateni. Vrem sa ne dam senzatia ca parerea noastra conteaza. E trist. Ea nu conteaza decat la votare si atunci cand chiar facem ceva, cat de mic, ca sa schimbam lucrurile. De ce am discuta la nesfarsit despre Emil Boc cand putem, asa cum a facut LiaLia, de exemplu, sa ne uitam urat la un domn sau la o doamna care nu strange cacatul cainelui propriu? Sau sa fim ingaduitori cu provincialii si incepatorii care umbla zburataciti pe strazile Bucurestiului. De ce sa ne amagim cu niste “fantezii de grandoare”, ca sa traduc din engleza, cand trebuie sa intelegem ca boala romanului este cea ca nu a inteles ca exista straturi, etape, clase peste care nu poti sa sari peste noapte? Eu stiu ca multi romani au sarit peste noapte si inca sar dar asta nu trebuie sa aiba de-a face cu noi. Daca suntem cu adevarat tari, nu ne pasa de salturile astea mortale ci noi o tinem pe-a noastra pana crapam si ne incapatanam sa construim o societate de la zero, fara zbaterile in cadrul hainelor astora labartate care ne lasa periodic in curul gol.

Trebuie sa respingem realmente societatea romaneasca in forma ei actuala, nu doar sa ne tiganim cu ea, nu doar sa traim o casatorie in stil italian cu ea. Daca tot avem ura in vene (ca o avem, ce sa mai), mai bine o canalizam catre ceva constructiv, vorbesc cat se poate de serios. Sa nu radeti ca aleg exemplul asta usurel dar special aleg cel mai usor exemplu cu putinta, ca sfidare a imbarligatelor analize care se fac sistemului nostru bolnav de functionare: la un moment dat Ion Cristoiu a slabit. Mult. Va mai aduceti aminte ca era obez. Nu, nu o spun peiorativ, spun doar ce se intampla cu el la un moment dat. Si, la intrebarea unei reporterite cretine, asa cum sunt mai toate reporteritele la noi, Cristoiu a dat un raspuns sincer care continea si cuvantul “ura”. Si era ura aia pe care romanii deloc nu o inteleg, cu toate ca ar avea toate motivele sa o inteleaga si sa o si practice un timp: ura de sine. Cristoiu a spus ca nu poti slabi si, extrapoland, ca nu poti face o schimbare majora in viata ta, daca nu ajungi sa te detesti, sa te urasti cu adevarat, sa detesti situatia in care te afli.

Iar micile complaceri in functionarea actuala a societatii noastre nu sunt nimic altceva decat niste mangaieri ale unei burti revarsate si hidoase. Am mai spus-o si o repet: obiectivitatea, in cazul in care mai suntem capabili de ea, nu poate suna calm deocamdata. Aia nu este obiectivitate, aia este colaborationism. Nu putem sa ne mintim la nesfarsit cu ideea ca ne bagam in mijlocul rahatului ca sa facem putina lumina. Construim, mai bine, o treaba noua asa incat cei care se uita la ea sa si-o doreasca si ei, in asa fel incat cei care o vad sa isi doreasca sa faca si ei parte din gasca si atunci le explicam noile reguli. Orice “lasat loc de buna ziua” (a se citi “acceptat de teorii si atitudini cretine doar in ideea ca s-ar putea sa ai nevoie de omul de la care inghiti tampeniile”) este o prostituare pe care chiar nu ne-o permitem. Acum suntem in pozitia in care singurul lucru pe care-l putem face este sa respingem. Nu cu sulite neaparat. Dar cu atitudinea. Nu suntem in pozitia in care sa continuam. Nu e nimic de continuat, in stadiul asta a ajuns societatea asta. Trebuie inceput. Si nimeni nu pare sa inteleaga asta. De lene, de frica, de ce o mai fi in mintea noastra, ne amagim ca noi avem ceva de continuat. Dar nu mai avem. Nu ca nu ar fi fost lucruri extraordinare ale natiei asteia, nu ca nu ar fi fost oameni extraordinari in natia asta, nu ca nu ar mai fi. Dar ne-am batut joc de toate astea, fie si numai prin comentarea presupus constructiva a unui om care si-a batut direct joc de toate astea. Suntem o natie care traieste in ura. De la micutul ei sambure care este familia si pana la marele ei buboi care este societatea ca intreg. Ura se vede peste tot. Peste tot. Si ma bucur ca Horia Roman Patapievici in articolul asta si Gabriel Liiceanu in “Despre ura” au curajul de a folosi cuvantul asta.

Suntem transfigurati de ura, vad asta zi de zi, in aproape fiecare miscare a natiei asteia. Ura a pus stapanire pe noi si daca nu facem opinie separata, cu adevarat separata de “opinia publica” ne vom scufunda si noi, in pofida increderii in puterea de a rezista oricarei agresiuni, in ura asta marunta. Daca tot uram, hai sa uram cum trebuie, nu cu jumatati de masura, asa cum le facem noi romanii pe toate. Sa uram concentrat, cu metoda, cu dorinta de rezultate. Daca tot suntem atat de plini de ura, asa cum un copil este plin de o inclinatie catre muzica, de exemplu, sa ne antrenam ura asta si sa facem ceva cu ea. Dexter e criminal de mic, si-a vazut mama ucisa sub ochii lui, a stat zile in sir in balta de sange pe care a produs-o crima oribila si, in consecinta, este criminal in serie. Iar tatal lui, vazand ca nu are cum sa-i nege conditia, l-a invatat sa foloseasca instinctul de criminal in scopuri laudabile – omoara doar oameni vinovati, avand motivatii foarte limpezi pentru fiecare crima, nu impunge in dreapta si-n stanga cu un cutit, urland in paralel si fiind usor ametit de bautura.

Dar daca nu suntem in stare sa uram ca lumea, daca nici macar asta nu suntem in stare sa facem ca lumea, poate e bine sa ne retragem intr-un fel sau altul. Poate asta e avantajul buddhistului. El are voie sa se retraga atunci cand simte ca este apasat de energia proasta din jur si ca nu are cum sa se lupte cu ea. Crestinul are fantezia asta ca isi poate salva “aproapele”. Cum sa-l salveze? Comentandu-l? Urmarindu-i fiecare pas, devenind o umbra a lui, sanctionandu-i fiecare miscare pana cand aceste sanctiuni devin existenta insasi? Ne place, de fapt, aiureala asta de societate, de ne aruncam in ea zi dupa zi, fara sa spunem niciodata raspicat: “gata”? Si “gata” nu inseamna ca trebuie sa plecam din Romania, “gata” inseamna ca, de azi inainte, nu colaboram cu cei care o iau putintel pe aratura. Si daca vedem ca lumea o ia pe aratura si nu avem cum sa o tinem in loc, noi ne vedem de ale noastre, nu in egoism, ci intr-o forma constructiva, pura. Daca nu avem ce iubi in jur, facem in asa fel incat sa ne iubim pe noi. Nu ne mai prefacem ca vrem mortis sa ii facem pe altii demni de iubit, asta este o tampenie, o nebunie. Ne belim la ei mintindu-ne ca avem privirea fixa pentru ca asteptam greseli pe care sa le sanctionam, pe care sa le corectam, pe care sa nu le repetam. Suntem gardieni. Un popor de gardieni. Daca nu esti bodyguard la farmacie, esti bodyguard al mersului societatii. Din gura. Ca din fapta, nu prea. Ia prea mult timp job-ul de gardian, nu mai ai timp pentru altele. Si iti trece viata dandu-ti seama ca, de fapt, nu te uitai fix si vigilent ca sa sanctionezi ceva ci pentru ca nu iti puteai desprinde privirea de pe ce se intampla, te atragea, te anima si, vai, te definea, pana la urma.

Later edit: daca nu mai cumparam ce se fabrica, nu se va mai fabrica, in cele din urma.

~ prin confruntadurerea pe 30 ianuarie 2009.