o apatie

Eu nu prea fac marturisiri. Mi se par chestii care-ti vin rar, pe care le faci o data sau de doua ori in viata, cand chiar se cangreneaza ceva in tine daca nu le faci sau cand ti se pare ca se cangreneaza ceva in ala de langa tine, daca nu ii marturisesti ceva. Dar a-mi descrie oricand starile, a-mi descrie gandurile din cele mai ascunse colturi, a spune in ce punct sunt in viata – asta nu imi place sa fac, cu atat mai putin pe blog. Cine vrea sa citeasca printre randurile lucrurilor scrise de mine, poate sa intrezareasca bucati din mine, nu trebuie sa le bag eu pe gat tuturor.

Sa vedeti de ce va iau pe ocolite. Pentru ca ma tem ca sunt pe cale de a face un fel de marturisire. Asa cum stiti, la un moment dat, m-am temut ca apropierea vietii departe de agitatia de-aici, conturarea acestei vieti ma va impinge incet si tandru intr-o apatie care ma deranjeaza de cele mai multe ori la straini, apatia “de prea mult bine”, cum ii spun eu la misto cand vorbesc cu prietenii mei. Uite ca si in mine s-a nascut, datorita vietii aici, un mic pui de proletar imputit care crede ca atunci cand ti-e bine nu prea faci nimic, nu stiu unde s-au dus gandurile mele corecte ca doar nobilul care sta si sta si sta, contempland si contemplandu-se, reuseste sa faca ceva cu adevarat ca lumea. Nu stiu de ce imi e mie atat de teama de o stare buna. Nu stiu de ce pun eu semnul egalitatii intre bine si linearitate. Probabil ca e un semn de egalitate acolo si teama mea nu este complet nejustificata.

Zilele astea incep sa vad ce imi iau cu mine si ce nu, ma gandesc daca sa imi iau ceva din lucrurile care definesc ideea  de “acasa” sau daca sa plec ca Steve McQueen, cu o geanta fina din imitatie de piele (sunt mai ecologista decat Steve McQueen – daca “ecologist” se cheama si ala care nu poarta nimic din piele) cu doar cateva haine si cosmetice. Cred ca varianta a doua va fi cea aleasa. Mi-am cumparat bilete la White Lies, Friendly Fires, Chris Cornell si Franz Ferdinand. Trei dintre concerte sunt in niste cluburi mici asa ca o sa stau la o aruncatura de bat fata de cei care canta. Am aflat zilele astea ca sunt multi romani la Berlin si ca sunt romani din aia ca lumea care au facut afaceri hip sau care sunt artisti adevarati, m-am bucurat sa stiu asta, nu am vrut o evadare tipic feminina si plina de clisee gen “vreau sa uit de tot si de toate, pe marginea marii”. Nu, eu nu am vrut sa joc un teatru al desprinderii, nu sunt suparata pe rasa umana, nu sunt dezamagita de rautatea umana, nu vreau sa o rup definitiv cu trecutul. Eu vreau sa traiesc bot in bot cu rasa umana, vreau sa traiesc bot in bot si cu romani, daca s-o putea, doar ca nu am putut face asta in Bucuresti, ca nu exista nici un haz in apropierea de oameni ci doar mediocritate, mici meschinarii, rautati primitive si dorinta maruntica de o ascensiune la fel de maruntica precum dorinta. Nu vreau un fel de rai, pana si ultimele zile imi dovedesc ce plictisitor trebuie sa fie sa traiesti in armonie continua. Eu m-am tot intepat si provocat, m-am tot suspectat de lene sau de cine stie ce cochetarii de cand cu starea asta de oarece gratie. Stiti voi, “I hurt myself today to see if I still feel”. Cand era sa simt o micuta reactie, o micuta intoarcere la furia mea veche, mi-a spus DPolly sa vad “The Fountain” a lui Darren Aronofsky si, dupa ce mi-am zis ca sigur o sa ma intoarca la starea mea obisnuita, gandindu-ma ca este asemanator cu “Requiem For A Dream”, mi-a dat filmul asta inca un ghiont usurel catre impacarea care ma cuprinsese.

Problemele mele zilele astea sunt: de unde imi iau la Berlin o lampa mica pe care sa o tin in dormitor cand dorm, ca eu nu pot sa dorm pe intuneric. Cat e de la mine de-acasa pana la cluburile in care sunt concertele, cand o vad pe Peaches in Berlin, de unde imi iau bicicleta si daca o tin pe strada, in scara sau in apartament. Imi dau seama ca am inteles tot in materie de modul in care functioneaza Universul dar asta nu ma ajuta cu nimic, nu vreau sa umblu ca tranchilizata, avand un zambet larg pe fata si impartind intelepciune si iertare. Nu vreau sa se fi terminat atat de repede partea cu intelegerea.  Dar nu imi place nici treaba aia cu “omul cat traieste invata”. Nu e foarte adevarata. Unii oameni invata mai repede decat altii si nimeni nu se gandeste ce fac ei dupa ce au invatat ceea ce altii invata mai impiedicat. Eu trebuie sa incep sa resimt, ca de invatat, am invatat foarte multe si poate asa incepe partea cu resimtitul: te inmoi deodata de la uzura mintii vesnic tinute in priza si te lasi in voia resimtitului, nu stii cand te apuca treaba asta, e ca un bec care se arde si il inlocuiesti cu unul mai bun pentru mediul inconjurator.

De trei zile sunt in starea asta si nici macar cand imi spune un prieten despre cretinii care au impuscat animale in Delta ca sa se distreze nu ma mai enervez. Nu ii iert, nu ii inteleg, da’ nici nu pot sa spun ca ma doare in cur. Cred ca s-a strecurat cumva putin buddhism adevarat in mine: accept faptul ca unii sunt cretini si impusca animale. Nu accept in ideea ca ma las depasita, calcata in picioare de astfel de initiative ci accept in ideea ca se intampla si chestii din astea, asa cum se intampla si chestii superbe.

Interesant dar previzibil este ca noaptea visez oribil. Absolut oribil. Pe cat de calme imi sunt zilele, pe-atat de infecte imi sunt noptile. Si nu e de la somnifere, eu am reusit performanta de a visa chestii senzationale cu somnifere cu tot. Nu e de la somnifere. “Suntem ceea ce visam?” este titlul unui articol destul de bun in pofida numelui romantic. Visez rahati intinsi pe jos, pe sus, pe mainile mele, visez pasari muribunde, visez ca mama si tata ma reneaga, visez ca prieteni apropiati ma suspecteaza de minciuna si ma parasesc in vazul lumii, subliniandu-mi josnicia, visez calorifere sparte din care ies tot felul de calti imbibati in noroaie, visez incontinuu, ma trezesc cu efort din doua in doua ore pentru a ma replia, asa incat sa pot sa o iau de la capat cu aiureala viselor astora noi. Or fi doar reziduuri, se curata sistemul intr-un sevraj sau o fi samburele meu care isi apara identitatea, speriat de valul asta proaspat de impacare?

Nemaiavand de ce sa ma apar, nemaiavand pentru ce sa imi pregatesc apararea, am devenit apatica. Deocamdata. Intotdeauna m-a plictisit sau chiar ingretosat un text care descrie sau incearca sa descrie fericirea, impacarea. Nu e nimic de povestit din ea, ii scoate pe cititorii ca lumea din minti si ii exalteaza pe cautatorii de impacari din astea facile, cautatorii de retete pentru impacarea cu sine. Asa ca sunt ingrijorata. Sper ca viata la Berlin o sa imi recreeze un set de probleme care sa ma scoata din minti pentru ca altfel risc sa devin o femeie calma, corecta din punct de vedere politic, capabila sa discute douazeci de minute despre nuantele de gust ale unui sos, usor adormita la filmele daneze care inainte ma dadeau peste cap, agasata de problemele incomensurabile ale celor din jur care nu au inteles cum sta treaba cu viata asta si care nu au inteles ca nu ai de ce sa te agiti.

Poate e doar linistea din sala de asteptare, cand toate sistemele de conservare intervin, ca sa nu incepi sa te panichezi la ideea intalnirii cu cel din biroul in fata caruia astepti.

In rest, ce sa zic? “Totdeauna si tuturor gata pentru ajutor”, cum scrie mare pe Spitalul de Urgenta.

~ prin confruntadurerea pe 28 ianuarie 2009.