de ce sa-ti iubesti parintii/copiii

Intr-unul din filmele mele preferate, “Prag”, personajul principal, in mijlocul unei crize emotionale adanci, in mijlocul unei calatorii la Praga, calatorie pe care o face pentru a-si ingropa tatal despre care afla ca fusese homosexual si calatorie in care afla ca sotia lui este indragostita de un barbat mult mai tanar cu care urmeaza sa aiba un copil, isi suna fiul si il intreaba “Ma iubesti?”. Iar fiul afiseaza un disconfort vadit la auzul intrebarii si ii raspunde “Esti tatal meu”. Nu ii spune ca il iubeste ci ii spune ca este tatal lui, ca garantie trista si, de fapt, inexistenta pentru iubire, ca trasare trista a relatiei dintre ei.

Inca un motiv pentru care il respect pe Gabriel Liiceanu este cel ca vorbeste despre cum s-a “indragostit de fiinta departarii”, de fiul sau plecat in Japonia. Intotdeauna am considerat ca legaturile de sange nu garanteaza iubirea, am avut si am in continuare aceasta convingere. Daca parintii mei nu s-ar fi indragostit la un moment dat de fiinta mea iar eu nu m-as fi indragostit de fiecare in parte la un moment dat, am fi ajuns sa ne dam raspunsuri similare cu cele din “Prag”, raspunsuri pe care le aud foarte des in Romania. “Sigur ca il iubesc, doar e copilul meu”. “Sigur ca o iubesc, doar e mama mea”. Raspunsurile vin pe un ton agasat. De fapt, nimeni nu si-a pus problema daca exista iubire in relatii de neclintit oficial. Cu parintii si copiii e cel mai simplu pentru romani, pe parinti si pe copii nici macar nu trebuie sa-i fraieresti cu casatoria, parintii sau copiii sunt ai tai si nu au cum sa nu mai fie oficial asa ca in aceasta zona se insista cel mai putin pe veridicitatea sentimentelor. Un test extraordinar ar fi adoptarea unui copil, macar pentru a proba sentimentele tale pentru o fiinta, fara a considera legatura cu aceasta inteleasa de la sine, garantata.

Nu am inteles niciodata mamele care spun ca si-au iubit copilul inca de cand le era in burta. Nu pot sa am incredere in lucrul asta. Si nu vreau sa aud despre miracolul de a avea un copil in tine. Nu vreau sa aud despre miracole, in general. Pentru ca presupusele miracole ne fac sa ne scuzam lipsa intensitatii trairilor si lipsa ascutimii gandurilor. Catalogarea anumitor lucruri la capitolul “miracole” este comoda si aduce nenorociri. Asa cum lumea se entuziasmeaza ca din nu stiu ce icoana a curs nu stiu ce rahat, tot asa se si hotaraste sa exorcizeze un om care nu este, evident, in legatura cu cine stie ce demon, ci doar schizofrenic sau epileptic. Nu imi plac solutiile din afara ratiunii si nu, nu sunt in pozitia in care sa nu fi intrat in contact cu stari puternice de euforie. Sunt fiinta care nu s-a lasat pe tanjala in cadrul lor. Sunt fiinta careia aceste stari nu i-au fost suficiente. Miracolele sunt supraestimate. Si, dupa mintea mea, sunt pentru oameni lasi sau comozi. Asa ca, revenind, nu cred ca poti iubi un copil fara sa-l cunosti. Il poti ingriji, te poti comporta cu el incarcat de compasiune si de cea mai mare grija, asa cum te comporti fata de orice fiinta a acestei lumi odata ce intra in grija ta. Dar nu il poti iubi fara sa-l cunosti. Si daca il iubesti doar pentru ca este al tau, trebuie sa gasim o alta denumire pentru sentimentul asta si nici macar nu vreau sa ma straduiesc sa gasesc o denumire pentru asta, e ceva imputit care va degenera, asa cum se intampla atat de des, mai ales in cadrul societatilor prea putin civilizate asa cum este si a noastra.

Fiind indragostit, iubind prin optiune, iubind in detaliu, riscul ca relatia sa se plafoneze, sa se strice, este mult mai mic. Pentru a te indragosti trebuie sa te incante ceva la o persoana, pentru a o iubi in continuarea indragostirii este nevoie sa o cunosti continuu si detalii ale ei sa te tina langa ea. Nu pentru ca “e sange din sangele meu” ci pentru ca iubirea are un motiv sau mai multe, toate mai ofertante emotional si mental decat legatura de sange.

Oamenii nici nu isi dau seama cat rau fac prin aceasta presupusa iubire “neconditionata” pe care o tot ridica in slavi si pe care o tot cer. Daca esti capabil de iubire neconditionata, intr-adevar, nu o poti avea selectiv, capacitatea de a resimti intr-un moment al vietii iubire cu adevarat neconditionata iti deschide acest drum in privinta oricui pentru ca intelegi ca iubirea nu are de ce sa fie conditionata. Iubesti pe toata lumea. Neconditionat. Dar cata vreme inca esti capabil sa judeci, sa dispretuiesti, sa iti alegi riguros persoanele pe care le vrei in preajma ta, nu imi place sa aud ca iti iubesti neconditionat copilul. Mai ales ca nu o faci ci astepti iubire de la el, in aceeasi masura de neconditionata ca cea pe care pretinzi ca i-o dai tu. Este un troc periculos care impiedica tocmai oamenii care se presupune ca se afla in cea mai apropiata relatie sa se cunoasca. Nu e de mirare ca, in tarile in care lumea face exercitii serioase de sinceritate, copiii se indeparteaza de parinti iar persoanele cele mai apropiate sunt prietenii sau partenerii de viata. “Tu nici macar nu ma cunosti” isi spun strainii foarte des in familie.

M-a atacat la un moment dat cineva aici pe blog scriindu-mi ca nu pot vorbi despre relatia dintre parinti si copii pana cand nu am copii. A fost comica abordarea. Daca e sa ma prind in jocul asta stupid si agresiv, spun ca nu am copii si ca nici nu am planuri de viitor in directia asta dar am parinti asa ca pot vorbi despre relatiile dintre parinti si copii. Am facut parte din aceasta dinamica a iubirii dintre parinti si copii.  Iar mama mea mi-a spus absolut incantator: “daca ai fi fost altfel, nu te-as fi putut iubi la fel de mult”. Si mi s-a parut cel mai firesc lucru cu putinta si cea mai puternica declaratie de dragoste totodata. Eram si sunt iubita pentru ceea ce sunt in interior, nu pentru ceea ce sunt formal iar asta cred ca este premisa esentiala a iubirii.

Regret ca la noi in tara ideea de a merge la terapie impreuna cu parintii, pentru a desfunda anumite zone ale relatiei, este o treaba privita ca ceva demonic si ofensator. Parintii din Romania se isterizeaza daca li se propune o forma de terapie prin care sa-si cunoasca relatia cu propriul copil, un copil care descrie problemele pe care le are in cadrul relatiei cu parintii este considerat un monstru nerecunoscator. Ce e mai trist este ca am observat foarte timpuriu aceeasi atitudine si la copii: “mama e sfanta”. Asta implica o necunoastere a ei. Cam ca in cazul lui Dumnezeu. E de ajuns sa stii ca exista si ca te scoate din orice cacat, nu trebuie sa-l cunosti. Bine, ortodoxia nici nu te incurajeaza sa-l cunosti ci, tocmai, sa nu-l cunosti pentru ca esti mult prea marunt, “nu iti este tie dat” sa-l cunosti. Asa cum nu iti este tie dat sa iti cunosti nici parintii. Si nici copiii. Asa cum, in consecinta, nu iti este tie dat nici sa-i iubesti cu adevarat si cu intensitate. Dinamica relatiilor dintre parinti si copii la noi este revoltatoare. Agresiuni urmate de pupaturi, crize si impacari deopotriva de arbitrare, presupuse indatoriri pe care le ai in cadrul relatiei, un ajutor pe care parintele il da copilului pentru ca acest ajutor sa-i fie intors la batranete, un circ fara liniste, fara adancime, un circ care se poate destrama oricand si reinnoda oricand, tocmai pentru ca motivatiile dinamicii lui sunt similare cu motivatiile pentru care trebuie sa credem in Dumnezeul prezentat de ortodocsi. Pur si simplu trebuie. Fara sa intelegem de ce. De ce trebuie sa ne iubim parintii? De ce trebuie sa ne iubim copiii? Jur ca asta ar fi titlul unei carti pe care as scrie-o. Nu, de fapt, as scrie doua, de ce sa fiu fraiera? Scriu doua, fiecare intrebare sa aiba cartea ei.

*fotografia este zidul Berlinului in anul 1975, an in care nu imi iubeam parintii pentru ca nu ii cunosteam – dar urma sa ma indragostesc de ei; una din cele mai frumoase si puternice iubiri in viata mea, iubire care m-a facut sa ma indragostesc autentic intotdeauna, “ca la mama acasa”, ca sa parafrazez ceva libidinos

~ de confruntadurerea pe 8 ianuarie 2009.