concentrare productiva

Imi dau seama ca m-am maturizat dupa faptul ca nu mai resimt obisnuita voluptate pentru caderi. Nici pentru ale mele, nici pentru ale altora. Eram o sugativa de caderi, dadeau sens intregii chestii, oricarei chestii si Marii Chestii. Cat timp cadeam cu voluptate si sufeream pentru caderile autentice ale altora imi paream senzationala. As alege alt cuvant dar asta e cel bun: senzationala. Eram indragostita de curajul asta al meu si mi se parea puterea suprema. Lumea se lupta sa se simta bine si era luata prin suprindere la cea mai mica adiere de rau iar eu eram deasupra lor prin faptul ca raul nu ma surprindea ci imi era familiar, intr-un fel placut, savuros, senzual, nu intr-unul prapastios.

Acum imi dau seama ca am ajuns la fraza care mi-a dat o stare teribila de disconfort atunci cand am citit-o cu ani in urma in jurnalul lui Baudelaire (folosesc textul asta ca sa spun ca Baudelaire are o minte spectaculoasa, nu va multumiti sa il retineti doar ca autor al poemelor stranse in volumul “Florile raului”): “Gustul concentrarii productive trebuie sa inlocuiasca, la omul matur, gustul pierzaniei”. Si la mine asa s-a intamplat, fara sa vreau. Asa a inceput sa se intample. Procesul e pe final. Am dus “pierzania” pana la o limita demna de luat in seama si, in locul in care ajunsesem, mi-am dat seama ca fie ies, fie este foarte nasol. Dar foarte nasol. Si asa s-a apropiat concentrarea productiva. De nevoie. Nu am stat si am gandit la rece nevoia de concentrare productiva. Nu stiu daca exista multi oameni care sa-si invete lectiile intr-un calm desavarsit, intr-o stare de confort. Cunosc un singur om care pare sa reuseasca lucrul asta dar sunt circumspecta de la inceputul si pana la sfarsitul oricarei conversatii cu el, tin sa-i dau peste nas cum pot mai bine pentru faptul ca si-a obtinut concentrarea productiva fara sa ajunga intai cu mintea ferfenita.

Eu am invatat ca disperarea e de trei feluri: disperarea celor care nu sunt constienti de faptul ca sunt disperati (nefiind constienti de importanta vitala a confruntarii cu sinele, nefiind nici macar constienti de existenta sinelui), disperarea celor care nu vor sa fie ei insisi si disperarea celor care vor sa fie ei insisi.

Prin prima nu am trecut, din a doua tocmai am iesit, sunt in a treia si ma bucur ca am si disperarea ca insotitor al concentrarii productive macar la inceput, un pic, mie omul care nu are un sambure de disperare macar ca fitil imi pare fad.

Daca ma tem cu adevarat de ceva, ma tem de momentul (apropiat) in care ma voi desprinde si de ultima forma de disperare care imi mai este permisa. Imi e teama de concentrarea productiva ca unica metoda de functionare dar va trebui sa ajung acolo pentru ca vreau sa fiu un bun buddhist, un om foarte greu de ranit si un om care sa se serveasca realmente de timp, pentru a putea tolera mai bine trecerea lui.

Asa ca, straduindu-ma sa ma incadrez si eu in valul de energie al dorintelor pentru anul care incepe, doresc tuturor oamenilor inteligenti si sinceri cu ei insisi sa treaca prin cele doua stadii de disperare mentionate mai sus (cea de a nu iti dori sa fii tu insuti si cea de a-ti dori sa fii tu insuti) sau macar printr-unul dintre ele, ca apoi sa intre pe drumul concentrarii productive.

~ prin confruntadurerea pe 2 ianuarie 2009.