seninatate sau durere creatoare?
“De fapt, pentru a transforma placerea in seninatate, trebuie ca placerea sa fi devenit plictiseala. De altfel la seninatate se ajunge intotdeauna prin plictiseala. Chiar si durerea, pentru a deveni creatoare, trebuie sa se transforme mai intai in plictiseala.” Citatul este din “Meseria de a trai” a lui Cesare Pavese.
De ani si ani de zile tin minte acest citat. M-a chinuit mai ales in ultimii ani, mergand sfidator in paralel cu trecerea mea catre buddhism si m-am intrebat, initial agitat si apoi amuzat, cat din seninatatea mea, cat din durerea mea creatoare se datoreaza unei maturizari, unei avansari, unui rezultat al eforturilor proprii si cat se datoreaza simplei plictiseli. Nu am subestimat niciodata plictiseala si nu am inteles niciodata vorba “numai prostii se plictisesc”. Sunt de acord ca un om inteligent trebuie sa gaseasca intotdeauna ceva de facut sau de gandit pana si in cele mai seci si inguste situatii dar nimeni nu ia in calcul extenuarea plictisita, acea extenuare de a trai anumite stari, de a gandi anumite ganduri, de a arde pentru anumite idei. Pe aceea eu o resimt foarte puternic in unele privinte si abia acum pot intelege ce mi-a raspuns mama intotdeauna la intrebarile mele incarcate de panica: “O sa fie mai bine? O sa devina totul mai tolerabil? O sa se indulceasca exigenta fata de mine insami?”. Iar mama mi-a spus cel mai adevarat lucru, pe care, copil fiind, nu am reusit sa-l percep realmente dar pe care l-am pastrat, pe care l-am stocat undeva: “Nu, insa vei obosi, totul se va uza si atunci va deveni tolerabil.”
Nu ma plang de aceasta uzura, nici nu stiu daca ii pot spune uzura, i se potriveste mult mai bine termenul de plictiseala. O plictiseala care a adus seninatate. M-am plictisit de placere, m-am plictisit de durere. Si, in aceasta plictiseala, neavand extremele care sa ma haituiasca neintrerupt, am ramas doar cu mine intr-un climat rece si am inceput intai sa ma tolerez, apoi chiar sa ma plac. Pe fondul unei plictiseli am inceput sa ma plac si am capatat un gen de satisfactie nesimtita si totala, o satisfactie asemanatoare cu cele teribil de simple, ca bautul de apa rece dupa o bucata de ciocolata. Am trait atat de intens incat am avut norocul de a ma plictisi, fie si temporar. Nu trebuie sa resimti plictiseala decat o perioada. Atat cat sa poti ramane doar cu tine, atat cat sa-ti poti duce anumite stari la un scurt circuit. Sa le stingi, sa le lasi asa stinse un timp, asa incat reaprinderea lor sa fie cu atat mai de efect.
Nu mi-e teama de seninatatea de-acum. Si nici de transformarea durerii in ceva creator pentru ca am convingerea ca ma voi plictisi sanatos si de ele. Nimic nu ramane intact in vivacitate, oricat de multe clisee am auzi si oricat de mult ne-am minti pe noi insine ca putem mentine continuu vivacitatea lucrurilor. Lucrurile pot dura tocmai daca le stingi si le reaprinzi. Nu fortat, nu ca o sceneta, nu ca cei care se cearta doar ca sa aiba sexul de impacare. Ci firesc. Daca duci un lucru constiincios la epuizare, daca traiesti cu adevarat ceva si nu doar cochetezi cu acel ceva, daca ai voluptatea, seriozitatea, caracterul de a te cufunda complet in stari, vei atinge uzura, plictiseala si vei trece automat la un alt nivel. Daca iti traiesti starile cu sinceritate si daruire absoluta, la fel ca in cazul oricarei situatii, vei ajunge la un nivel mai inalt.
Trebuie sa recunosc ca imunitatea la placere m-a speriat initial dar mi-am trait imunitatea, mi-am dat seama ca era plictiseala si m-am cufundat in ea cu acelasi devotament pe care il am eu fata de orice stare. Pe acest fond am ajuns la seninatate. Durerea a devenit creatoare atunci cand m-am plictisit de ea, cand nu mai prezenta o provocare, cand nu mai avea inaltime, cand nu mai avea caderi fascinante ci devenise o rutina.
Esti senin si asta nu iti foloseste la nimic in viata de zi cu zi. Daca esti cu adevarat senin, in colturile cele mai intime ale mintii. Nu iti foloseste. Pentru ca acolo nu ajunge nimeni. Si nici o intamplare din viata de zi cu zi nu ajunge acolo. Seninatatea este ceva paralel cu viata zilnica. Trebuie sa-i gasesti un loc in care ea sa se poata manifesta. Ea nu te inunda in activitatile zilnice, asa cum crede lumea. Ea este un registru la care ajungi doar in anumite circumstante. Iar durerea care devine creatoare se simte ca ceva uscat, iti vine sa tot bei apa, o simti ca pe o bucata de paine aspra in gat, nici nu te da peste cap, nici nu te lasa in pace. Pe scurt, esti intr-o asteptare: astepti sa-ti treaca senzatia din gat si atunci scrii disperat si mai astepti sa ajungi intr-un loc in care sa permiti seninatatii sa se descalte, sa se instaleze, sa se manifeste fara a fi complet deplasata. Asta este starea de gratie a seninatatii in combinatie cu durerea creatoare. Tocmai aceasta realitate face posibila convietuirea dintre ele si trebuie sa recunosc ca asta este un avantaj pe care i-l acord cu aplauze Romaniei: in ce alta tara ai putea conserva seninatate traind durere creatoare in paralel? Suntem, ca romani, niste hibrizi foarte interesanti. In alt mediu va trebui sa ma hotarasc: seninatate sau durere creatoare?
*nu vreau sa aud chestii de genul: “daca esti cu adevarat senin, esti senin in absolut tot ceea ce faci, oriunde ai fi” – seninatatea are si ea nevoie de exercitiu, daca ma puteti crede pe cuvant, e simplu sa fii senin intr-un templu pe varful unui munte, acolo exersezi seninatatea clipa de clipa; imaginati-va seninatatea ca pe un sport la care va pricepeti dar pe care nu l-ati jucat de ceva timp; sa speram ca seninatatea este ca sexul si ca mersul pe bicicleta, nu se uita odata ce ai simtit-o si odata ce ai inteles ca, teoretic, ai toate motivele sa fii senin in aceasta viata
Nu pot decat sa traiesc textul, nu pot sa-l comentez. Stiam ca va veni si momentul asta. E asa cum cred ca se simte un parinte cand copilul pleaca pentru totdeauna de-acasa. Se bucura pentru el dar simte si durerea ca nu mai poate participa concret la viata lui. Sarbatori fericite, in masura in care ele inseamna ceva, draga mea.
Dieter a spus asta la 26 decembrie 2008 la 5:23 pm
@Dieter: te rog foarte mult sa te aduni, sa-ti vii in fire si sa comentezi ca si pana acum, ca altfel ma dezechilibrez din lipsa de feedback inteligent si intram fara sa vrem in zona pe care nu o agreez la romani si anume cea a lipsei de feedback. Poti participa concret la viata mea, nu plec nicaieri. Glumesc putin, ca nu cumva sa renunti la a-mi comenta cu inteligenta ta senzationala post-urile. Sper ca te-ai simtit bine de Craciun, sper ca nu te-a mahnit nimic.
confruntadurerea a spus asta la 26 decembrie 2008 la 6:18 pm
Primeşte gratitudinea mea pentru urările de Crăciun. Poate că aş fi fost mai fericit să-ţi mulţumesc după ce ele se vor fi împlinit.:) Dar e bine şi aşa. Mi-a plăcut excelent găsita “imunitate la plăcere”, expresie care mi-a definit starea. Las deoparte plăcerile de anţărţ care-mi fericeau simţurile. E ceva în exteriorul meu (şi cu tristeţe constat că nu-s singur pe lume), poate un virus, poate vreun efect parapsihologic, care-mi afectează de la o zi la alta, mai profund, plăcerile. Devin, uşor,uşor, tot mai insensibil la ceea ce altădată era cert că-mi provoacă o anumită bucurie. Cel mai grav atinsă este plăcerea de a da replici scînteietoare, de a purta dialoguri inteligente, de a susţine o cozerie deşteaptă. Sigur, nu am tot timpul convorbitori
care să-mi satisfacă aşteptările. Vorbesc şi eu zilnic, ca tot omul, cu specimene diverse ca nivel intelectual. Dar, vin la remarca ta, disputele inteligente, creatoare, după ce că sunt din ce în ce mai rare, lasă din ce în ce mai puţine urme în mine.
“Dacă” din citatul de mai jos, pentru mine, nu a existat never. Chiar aşa m-am obligat să vieţuiesc.
“Daca iti traiesti starile cu sinceritate si daruire absoluta, la fel ca in cazul oricarei situatii, vei ajunge la un nivel mai inalt.” Poţi, te rog, defini pentru mine acest”nivel înalt”?
varanus a spus asta la 26 decembrie 2008 la 8:12 pm
@Varanus: draga Varanus, ma gandeam la nivelul urmator oricarui nivel la care tocmai te afli. Dar asta nu inseamna ca nu se justifica definirea ideii de “nivel inalt”. Pana la urma, despre asta este vorba. Eu vad acest nivel inalt ca pe o distilare perfecta a propriei fiinte. Nu ma gandesc la o zona luminoasa incarcata de armonie perfecta, as fi falsa in aceasta incercare. Deocamdata ma gandesc la diferite stadii ale unei distilari. Cu asta ma lupt, incerc sa ajung in felul meu anevoios, privat de revelatii care sa ma inunde, la o varianta perfect distilata a fiintei mele si de-acolo mai vad eu ce se intampla. Cand sunt intr-o dispozitie buna, cred ca de-acolo lucrurile se petrec, in sfarsit, de la sine.
confruntadurerea a spus asta la 26 decembrie 2008 la 11:22 pm