revolta inutila

La intrarea multor magazine din Berlin este afisat urmatorul lucru: “Keine Geschäfte mit Nazis” – “Nu facem afaceri cu nazisti”. Aceste afise fac parte din campania “Der NPD den Boden entziehen” – “Sa le smulgem pamantul de sub picioare celor din NPD”. NPD-ul fiind PSD-ul lor. Nu va grabiti sa imi spuneti ca nu se compara. Cititi pana la final si o sa va dati seama cat de mult trebuie sa se compare.

Ma intreb foarte serios, amuzandu-ma impreuna cu prietenii mei de eterna-mi naivitate, cum de nu a aparut si la noi o campanie similara, mult mai justficata decat intr-un oras german, dat fiind ca mare parte din afaceri sunt detinute de fosti securisti, de fosti sau actuali comunisti. Cum de nu scrie nicaieri “Nu facem afaceri cu comunisti”. Nicaieri. Eu mi-as scrie da’ unde sa-mi scriu?

M-am tot gandit zilele astea, incercand sa-mi amutesc perpetua revolta fata de reintrarea glorioasa a PSD-ului pe firmament in locul intrarii in parnaie, ca nu mai are rost sa scriu nimic despre asta, nu are rost sa mai citesc nimic in presa despre asta, am trait cu aceasta revolta prea mult timp, e clar ca voi muri cu ea dar macar imi inchid speranta undeva, ca sa nu mai fiu ridicola in ochii mei. De spus, a spus-o cel mai bine Alin Farcas intr-un post al lui iar poza post-ului spune tot ce as vrea sa spun si tot ce ar trebui sa stim pentru a face tot ce ne sta in putinta sa punem toate betele in roate dezvoltarii PSD-ului. Nu am facut lucrul asta, nu il facem, suntem la fel de lasi si la fel de comozi cum ne stiam. Discutam despre negocieri, procente, ministere, cacat si iar cacat – iar hoitul sta in mijlocul camerei, in mijlocul discutiilor noastre, asa cum se intampla la mai toate discutiile din Romania. In loc sa urlam, sa ne tavalim pe jos, sa fie jale nationala, sa iasa studentii in strada, sa ne intindem pe jos, cu flori, cu porci, cu sticle, cu lumanari, cu ce om avea la indemana, noi ne comportam ca si cum am trai o situatie normala care poate fi discutata la rece sau care poate fi luata la misto. Analize, supozitii, pronosticuri, comentarii. Comunismul face acum, din nou, oficial, parte din viata noastra. Iar noi respiram ca si pana acum, lasam sa curga cacatul in capul nostru, ca nu cumva sa clatinam traditia romaneasca. Nu facem nimic. Sa vad o incercare, ceva. Orice. Poate nu ar avea ecou dar sa vad o reactie de genul celei germane.

Mi s-a spus de multe ori ca nu putem compara nazismul si comunismul. E foarte bun enuntul asta pentru ca se muleaza perfect pe stilul romanesc de abordare “se putea si mai rau”. Ca asta este un maximum de multumire la noi, ca se putea si mai rau, noi tintim foarte jos, ca nu cumva sa ne miscam fundul sa facem ceva, rar am vazut popor care sa se conserve mai bine si care sa se incurajeze mai bine in zacere, mediocritate si lipsa de reactie. “E in regula sa nu ai reactie” – parca asta urla fiecare colt de strada, fiecare om. Si daca ai, esti inversunat. “Sa o luam incet, sa cladim zi dupa zi, sa avem rabdare, nu se pot intampla toate de pe o zi pe alta”. Si alte comoditati, eschivari mici sau mari care au lasat, asa cum s-a intamplat cu nenumarate mizerii, comunismul sa ne conduca, din nou, oficial, nu doar subteran. Ce ne enervam atat? Se mai intampla.

Lasandu-ma preocupata de acest “comunismul nu se poate compara cu nazismul” am cautat sa fac pertinent aceasta comparatie si, ca intotdeauna, cei care au aruncat vorba nu s-au mai gandit la ea nici macar cateva secunde dupa ce au aruncat-o, pe cand eu m-am chinuit sa ii dau un sens. Cel mai bun si complet raspuns l-am gasit in recitirea cartii lui Jean Francois Revel, “Marea parada”. Pe langa o senzationala analiza a doar presupusei excluderi radicale a comunismului din ultimele doua decenii, Revel are o teorie pe care nici macar nu o pot numi teorie dat fiind ca nu este decat o prezentare a faptelor asa incat ele sa te priveasca in ochi si sa nu le mai poti nega. El vorbeste despre norocul pe care l-a avut comunismul de a fi in permanenta comparat cu nazismul, scotandu-se astfel, trecand neobservat – ca proba ca se reintoarce, mai stalcit (nu cine stie ce la noi in tara) dar cu aceeasi sete dementa de putere ca intotdeauna. Revel vorbeste despre “refuzul vigilent al oricarei echivalente, al oricarei comparatii chiar, intre nazism si comunism, in ciuda inrudirii structurilor lor statale si a modului lor de a actiona”. Si este revoltat, pe buna dreptate, pe faptul ca revelator pentru succesul acestei induceri in eroare este sensul pe care l-a capatat expresia “datoria memoriei”, ce desemneaza exclusiv datoria amintirilor legate de crimele naziste.

Nici macar nu suntem in stare sa facem o manifestatie amarata sau o actiune de orice fel, artistica sau de-a dreptul mitocaneasca, pentru a sublinia faptul ca suntem infestati de comunism. La fel ca si cu restul infectiilor, noi ne complacem, ca si cum ne-ar tine cineva un pistol la tampla. Nici macar nu mai stim ca trebuie sa reactionam pentru ca, din comoditate, am uitat ce s-a intamplat, ne-am scos din minte elementele la care trebuie sa reactionam. Foarte rar mai vad revolta viscerala fata de comunism, foarte rar mai vad spiritul ala viu, neimpacat in raport cu comunismul. Suntem oare o natie de provinciali proletari carora comunismul nu le-a facut nici un rau? Toti cei care au fost raniti de el au plecat din tara sau au murit? Imposibil. Chiar ieri m-am vazut cu un baiat al carui bunic a fost omorat la Canal. Voia sa plateasca amenda pentru catharcticele oua aruncate catre tovarasul Iliescu.

Curve, asa cum am fost intotdeauna, am facut pace si cu Iliescu, cu comunismul, cu securistii, pur si simplu nu avem chef sa ne confruntam cu nimic din toate astea. Iliescu e si el un batranel, ce sa ne mai faca acum?

Un abtibild cat de mic, o foita scrisa cu pixul undeva, la un non-stop din Pantelimon, pe care sa scrie “nu facem afaceri cu comunisti” si as merge sa dansez in Club A toata noaptea, in pofida fumului de tigara. M-as naste din nou si m-as urca pe pereti ca Spiderman. Dar nu cred ca voi trai sa vad asa ceva in Romania vreodata. Si, chiar daca nu vrem sa recunoastem, sunt reprezentative pentru noi: facutul de pace cu mizeria, compromisul, lipsa de reactie, prostituarea.

Nu vad comemorat nici un masacru al puterii comuniste. Nu vad. Nu vad nici un refuz al cumpararii de marfa chinezeasca pe considerentul ca in China inca se practica tortura in cadrul sistemului comunist. Nu vad. Nimic. Dar sa stiti ca imi dau seama de ce. Pai, de ce sa condamnam comunismul? Ca noua ni s-a potrivit manusa si tocmai ne-am intors la el. Si mai lasa-ne, draga, cu povestea asta. Ca e Craciunul. Vine popa si ne sfinteste casa de si comunismul devine sfant.

~ de confruntadurerea pe 23 decembrie 2008.